Pages

Sunday, November 29, 2009

Povestea de pe partea de vest, câini împăiaţi, stări alterate, zile de 25 de ore, şi iepuri animaţi acuzaţi pe nedrept

West Side Story (1961) Cristoase cât de gay poate fi filmul ăsta (şi nu mă refer “Brokeback Mountain” gay, filmul ăla avea doi tipi care se sodomizau reciproc, dar în afară de asta nu era deloc gay). Filmul ăsta e aşa de gay încât un tip pe nume Betty îmbrăcat în ciorapi, pantofi cu toc înalt şi un şal roz bon-bon ar zice: “God, this is gay! Whom are you trying to fool honey?”.
Da, eternul şi clasicul “West Side Story”, mama (sau tatăl travestit mai degrabă) a tuturor musicalurilor kitchoase, şi sursa a unui număr aşa de mare de parodii că probabil a putea încât ai putea probabil să refaci tot filmul numai din parodiile sale.
Pe scurt, Romeo şi Julieta sunt acum un american şi o portoricană în New York. Mă gândesc că cele două neamuri nu prea se înţeleg, iar băieţii adolescenţi din ambele grupe formează găşti care dansează balet şi cânta la unison, şi încearcă să intimideze gaşca opusă cu aceste talente. Urmează o serie de numere muzicale performate de personaje stereotipice slab creionate, o scurtă luptă cu cuţite în care cineva moare, mai mult dans şi muzică şi un final oarecum dezamăgitor.
OK, recunosc au fost vreo 2 momente amuzante, oarecum, dar în rest, umorul nu m-a făcut să zâmbesc, drama nu m-a mişcat şi acţiunea m-a plictisit.
Filmul ne-a dat nişte numere muzicale care le-am tot auzit („Tonight”, dacă îl auziţi îl ştiţi) printre care desigur „I feel pretty” (varianta Adam Sandler/Jack Nicholson pe care o ştiţi cu toţii e mult mai bună).
Dacă aveţi cumva curiozitatea să aflaţi de unde au pornit aceste faimoase cântece, ţineţi minte că aşa a murit pisica, adică şi-a spart singură timpanele şi şi-a scos ochii.

Straw Dogs (1971)
Întotdeauna am zis că anii ’70 au fost o perioadă minunată pentru cinematografie, îl avem pe Tarkovsky, Kubrick, Coppola, Scorsese, şi nişte tineri Al Pacino, De Niro, Jack Nicholson, Meryl Streep, Dustin Hoffman, John Cazale era încă în viaţă, tocmai ieşisem din supra-artismul anilor ’50-’60, kitschul anilor ’80-’90 era departe, filmele erau realiste dar artisitice, fără cenzuri inutile de la comisia pentru corectitudine politică.
A fost o perioadă bună, mai puţin pentru filmele britanice. Ok, exceptând cele două filme Monty Python. De ce toate filmele astea par a fi făcute de studenţi în primul an care încă nu au deprins bine meseria? La „Whicker Man” am înţeles oarecum, adică acolo funcţiona, dar la „Straw Dogs” de ce am impresia că ma uit la un film care ar fi putut fi genial, dar nu reuşeşte nici cum. Cinematografia e slabă, scenele care ar trebui să crească tensiunea sunt anoste, personajele neveridice, nimeni nu se comportă cum s-ar comporta un om normal în situaţia dată, iar actoria, pui mei, e Dustin Hoffman în rolul principal (deşi a recunoscut că a luat rolul doar pentru bani), nu e o actorie proastă, dar nu are loc nicicum să se dezvolte. Actoria ca şi toate elementele din film par a se sugruma reciproc.
Povestea pe scurt: un profesor de matematică american faca o vacanţă în satul natal englezesc al soţiei sale, pentru a putea munci în linişte. Dar nu sunt prea bine primiţi, doarece el e o mămâie, şi ea e probabil cea mai atractivă femeie din Anglia (ceea ce nu e greu) şi toţi sătenii vor să io tragă (ceea ce unii vor şi face), considerând că partea feminină a satului pare a fi formată din preadolescente şi femei trecute de 50 de ani. Urmează nişte dispute între toată lumea, ceva ce se vrea tensiune, personajul lui Hoffman umilindu-se mai departe singur fără vreun motiv, o scenă de nuditate aleatorie şi la final mor mulţi în mod sângeros.
Filmul a fost foarte controversat la lansare pentru violenţa extremă şi o scenă de viol ambiguuă. Povestea e bună, şi ar fi putut ieşi ceva excelent, dar nu e cazul. Printre puţinele ocazii în care chiar îmi doresc ca Hollywood să fi făcut un remake.

Altered States (1980) Un film bizar, despre un subiect bizar. Un psiholog face experimente despre conştiinţa umană folosind camere de depravare senzorială (izolate fonic şi vizual) şi droguri halucinogene (vezi LSD). După de descoperă un trip indian care au un ritual în care consumă o ciupercă cu efecte foarte puternice, el ia o probă şi o experimentează pe el însuşi. În timpul tripului, simte că ajunge într-o stare originară, iar după experiment observă că tripul l-a afectat atât fizic cât şi psihic. Obsedat de experiment, el se alienează de prieteni şi familie, şi se afundă în străfundurile necunoscute ale conştiinţei.
Filmul e debutul actoricesc a lui William Hurt şi Drew Barrymore. Deşi e puţin New Age, filmul reuşeşte să se menţină la un nivel serios în ciuda unor momente destul de absurde. Personajele sunt bine jucate, şi destul de aprofundate, iar relaţia lor şi subiectul filmului sunt destul de bine echilibrate. Efectele sunt uneori penibile, dar putem trece peste asta, iar scenele din tripuri sunt minunat psihedelice.

25th Hour (2002)
Deşi am tot văzut bucăţi din acest film, şi încă de pe atunci ştiam că îl voi iubi, abia de curând l-am văzut cap-coadă.
Un dealer de droguri este arestat şi condamnat la 7 ani de puşcărie, filmul îl urmăreşte în ultimele 24 de ore pe care le are de petrecut în libertate, şi pe care şi le împarte între iubită, tată, prieteni şi mafioţii pentru care a lucrat. O dramă dură, deloc kitchoasă, veridică, cu personaje bine aprofundate, regizat de Spike Lee şi un cast de vis: Edward Norton în rolul principal, şi Brian Cox, Rosario Dawson, Philip Seymour Hoffman, Anna Paquin în roluri secundare.
Nu zic mai multe. Urăsc să folosesc acest clişeu, dar: TREBUIE VĂZUT!
Filmul are două din cele mai bune monologuri din toate filmele pe care le-am văzut, unul îl postez aici:


Who framed Roger Rabbit (1988) Alt film pe care nu şti cum să îl iei. Într-o lume alternativă în care desenele animate trăiesc pe viu şi comunică cu oamenii, Roger Rabbit e un star al filmelor animate. Când cineva îi înscenează o crimă, el cere ajutorul unui detectiv ca să-şi cureţe numele şi să nu fie executat. Ai avea tendinţa să zici că e un film pentru copii, şi sunt cu siguranţă numeroase scene care i-ar încânta pe cei mici (cum ar fi singurele scene din istorie în care Bugs Bunny şi Mickey Mouse, respectiv Daffy Duck şi Donald Duck apar în acelaş cadru), dar filmul are şi numeroase scene care sunt potrivite mai degrabă pentru adulţi, aluzii sexuale, crime (de fapt filmul era interzis minorilor sub 13 ani la lansare). Filmul pendulează între seriosul unui film detectiv, chiar film noir, şi absurdul complet a la Looney Tunes. E un film destul de amuzant, şi care va încânta şi adulţii cu cameo-uri din partea lui Tweety, Elmer Fudd, mare parte din desenele din Fantasia şi alte desene Disney etc.
Filmul a fost produs de Spielberg şi regizat de Robert Zemeckis (pe care l-am întâlnit (aka servit) astă vară în Sibiu, ceea ce a fost ciudat), iar în rolurile principale îl avem pe Bob Hoskins şi pe Christopher Lloyd în rolul antagonistului.
Anecdotă irelevantă: după vizionarea filmului fiul cel mic a lui Hoskins nu a vorbit două săptămâni cu tatăl său deoarece nu i-a venit să creadă că acesta a lucrat cu Bugs Bunny si nu a venit o data cu el acasa sa-l prezinte fiului.

No comments:

Post a Comment