Asta era acum cateva luni cand am auzit pentru prima data de Tinker Tailor Soldier Spy (titlu pe care cu siguranta il vom vedea prescurtat TTSS pe diverse bloguri si in publicatii care sunt la curent cu tinerimea). Nu stiam atunci de John le Carré si romanele sale de spionaj sau despre serialul din anii ’70 cu Alec Guinness, dar interesul mi-a fost starnit.
There is a ‘mole’ at the top of the ‘Circus’
Anii ’70, dupa ce o misiune de a rapi un general rus in Ungaria merge gresit, “Control” (interpretat de John Hurt), seful agentiei britanice de spionaj, MI6, si cel care a ordonat misiunea, este obligat sa-si dea demisia, alaturi de protejatul sau George Smiley (interpretat de Gary Oldman). La capul agentiei raman patru barbati, unul dintre care preia rolul lui “Control”.
Luni mai tarziu, “Control” moare iar Smiley incearca sa se obisnuiasca cu pensia fortata, dar lucrurile sunt puse in miscare cand un agent renegat il anunta pe Prim-ministru ca unul din cei patru barbati ramasi la MI6 este de fapt un spion al rusilor. Smiley e contactat si primeste misiunea secreta de a-si folosi anii de experienta in spionaj pentru a afla care e tradatorul.
How do you find an enemy who is hidden right before your eyes?
Gadget-uri de ultima ora, scene de actiune cu masini si impuscaturi, femei, antagonisti a caror mega-planuri afecteaza lumea intreaga, calatorii in jurul globului, femei, cam asta iti vine in cap cand te gandesti la filmele de spionaj a la James Bond. Chiar si cu versiunea gritty si de-kitsch-ata din era Daniel Craig, ce avem in fata sunt la baza niste filme de actiune destul de sablonarde si care nu-i prea atrag pe cei ce nu sunt fani ai genului.
Iar daca asta cautati si in acest film, s-ar putea sa [restul aici]
Ştiu că v-am promis recenzie despre „Sex&Drugs&Rock&Roll”, dar las punk-ul şi pe Ian Dury pe mâine, căci azi am fost la cinema la „A Single Man” şi trebuie să scriu acum despre el, până nu se disipă sentimentul (aftergustul; Aram acum râde) În 1962 un profesor universitar de literatură homosexual dintr-o suburbie din Los Angeles îşi pierde partenerul de 16 ani (nu că avea tipu’ 16 ani, relaţia) într-un accident de maşină. Din motive de societate nu poate dolia pe faţă, trebuie să se ascundă mereu, iar 8 luni mai târziu rănile nu i s-au vindecat deloc, iar noi îi urmărim ultima zi pe care plănuieşte să o trăiască. Sincer am intrat la film aşteptând o dramă previzibilă, „controversată” pentru că nu are happy-end, şi cam plictisitoare. A început filmul, o scenă cu un corp cufundat într-o apă mârcoasă încercând să iasă la suprafaţă („oh da, super frate, metafore vizuale, eşti mega-profund frate”) apoi începe filmul de chiar cu un voice-over („wow, ce original, ca să putem vedea în mintea personajului, aşa-i?”) după care nu ştiu ce dracu s-a întâmplat, dar o oră jumătate mai târziu (care nu ştiu când a trecut) nu mă puteam dezlipi de scaun în timp ce lumea pleca, nu-mi puteam lua ochii de pe ecranul pe care rula genericul şi nu-mi puteam lua mintea de pe minunata muzică de final. Nu am ce reproşa acestui film, şi nu în sensul de „nu e nimic de reproşat, dar nici de lăudat”, nu, e un film bun, şi încă nu îi găsesc cusururile (pe care şi la filmele preferate le găsesc), poate peste 2-3 zile de gândire. Actoria e minunată, şi chiar am gânduri dacă ar trebui să îl pun pe Colin Firth ca şi candidat prim la Oscar, Julianne Moore e...ca de obicei, foarte bună. Filmul e absurd de simplist, cu un ritm foarte uşor, şi totuşi nu te plictiseşte (bine, probabil mare parte din populaţie s-ar plictisi, dar aici vorbesc pentru apreciatori de filme nu holbatori la filme), iar totul se termină aşa de repede încât ai impresia că de abia începea, dar touşi nu te simţi nesatisfăcut cu ce ai primit. Finalul nu e previzibil, iar poate în alte filme m-ar fi enervat, dar aici e numai bun. Fuckin’ enjoy!
Acum că v-am atras atenţia (sau nu) sar direct la concluzie: Atâta potenţial irosit. Povestea din „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens o ştim cu toţii: Ebenezer Scrooge e un bărbat bătrân, singuratic, extrem de zgârcit şi prost dispus şi care crede că sărbătoarea Crăciunului e o prostie (exprimandu-se prin una din ceale mai elocvente replici faimoase zise vreodata de vreun personaj ficţional: „Bah! Humbug!” - clasic). Şi pentru a-l convinge să-şi schimbe viaţa e vizitat de trei fantome, cea a Crăciunurilor Trecute, cea a Crăciunul Prezent şi cea a Crăciunurilor Viitoare. Este părerea autorului că aceste vizite sunt de fapt rezultatul unui trip prost rezultat dintr-o vizită la unul din numeroasele case de opiu din Anglia victoriană, detaliu care a fost omis de Dickens. Şi aşa de rău a fost tripul că a doua zi îşi pierde complet minţile şi fuge prin oraş urând Crăciun fericit străinilor şi aruncând încoace şi încolo cu bani. Deşi nu i s-a remunerat pe măsura Dickens a scris una din cele mai durabile şi universale poveşti concepute de mintea umană, şi ca şi consecinţă e şi una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) filmate poveşti din istorie. La nici 25 de ani de la apariţia filmului, în 1901 a apărut prima versiune cinematografică, urmând ca în fiecare deceniu să apară cel puţin o versiune pentru cinema şi încă câteva pentru televiziune, rezultând peste o sută de variante. Sub aceste condiţii s-a apucat Robert Zemeckis („Back to the Future”, „Forrest Gump”, „Polar Express”, „Beowulf”) să ne pregătească varianta 2009, şi nu oricum ci prin patentata sa metodă de digital motion capture (vezi trailerul mai jos)(adică nu e nici chiar animaţie digitală, dar nici chiar filmare, actorii joacă rolul şi cu ajutorul calculatoarelor se adaugă fundalul şi feţele personajelor, care sunt foarte realiste şi detaliate, deseori arătând exact ca actorul real...ceea ce e cam pleonastic...dar sunt sigur că există un motiv logic pentru a folosi această tehnică). După „Polar Express” şi „Beowulf” domnul Zemeckis (pe care l-am întâlnit vara aceasta în Sibiu când am lucrat la Crama Sibiană, nu pot sublinia acest aspect destul) a decis să reinventeze clasicul lui Dickens (ceea ce nuuuuu s-a mai făcut până acum), şi nu doar atât dar şi în 3D (din aia în care iese mână lu’ ăla din ecran, o modă foarte în vogă mai nou) În mod plăcut surprinzător s-a ţinut foarte aproape de carte, nu a adăugat sub-poveşti pentru a da realism personajelor şi alte chestii fără folos. După variante catastrofale în care se încerca modernizarea poveştii (cum ar fi „Scrooged” cu Bill Murray, sau nu ştiu ce variantă cu Whoopy Goldberg) oamenii au realizat că uneori a rămâne cu clasicul e ideea cea mai bună. Problema care o am eu cu variantele clasice pe care le-am văzut până acum, e că sunt aşa de al naibii de plictisitoare (scuze Patrick Steward), adică prezintă povestea 100% ca la carte, fără prea multă creaţie. Doar că ştim deja cu toţii povestea. Aici e alt plus al filmului, din primele secvenţe îţi dai seama că va fi o variantă colorată, ritmată. Animaţia Londrei victoriene e minunată, detaliată cu părţile bune şi rele, chiar te simţi că te plimbi prin acele locuri. Povestea nu se blochează ca un filmuleţ youtube care nu s-a încărcat ca lumea pentru a asigura că absolut fiecare cuvânt scris de Dickens apare în film, ci se mişcă destul de repede. PREA repede. Greşeala cea mai mare, în timp ce celelalte filme se înghesuie prea mult să prezinte povestea, Zemeckis prea se bazează că noi o ştim deja, ceea ce adevărat, dar totuşi să nu sărim chiar aşa peste tot şi să băgăm cât mai multe efecte speciale posbile în 96 de minute. M-am bucurat că nu a trebui să stau prin jumătate din film ca să apară fantomele, ceea ce alteori a fost cazul, am ajuns la ele destul de repede, dar am şi trecut de ele în acelaş ritm. De abia petrecem timp cu primele două fantome, scene din carte sunt tăiate, iar cele trei se succed în timpul în care îţi ia să clipeşti. Nu petrecem destul timp în nici o scenă încât să începem să empatizăm cu personajele, şi la plecarea fantomei nu avem nici o secundă de odihnă pentra a absorbi şi a reflecta puţin la ceea ce am văzut (valabil şi pentru Scrooge), şi deja am sărit în următoarea aventură. Ca să nu mai zic ca la ultima fantomă care ar trebui să fie cea mai sobră şi liniştită, suntem brusc transportaţi într-un film Jason Bourne doar că horror şi psihedelic, şi asta doar ca să aibă publicul care beneficiază de ochelari şi proiector 3D o justificare pentru banii în plus pe care i-au plătit. Dar să vedem şi alte aspecte, după cum am spus estetica e minunată, cu tonalităţi romantice şi gotic-întunecate, iar personajele sunt colorate şi bine detaliate, ceea ce mă aduce la actori. Deşi nu apar fizic pe ecran, actoria nu poate fi ignorată, căci actorii au făcut mult mai mult decât să dubleze vocile. Dacă acum 12 ani îmi zicea cineva că Jim Carrey îl joacă pe Scrooge, aş fi zis: „Tipul ăla care vorbeşte cu fundul în filmele alea cu animale?”, dar între timp ştim că poate duce cu uşurinţă roluri serioase, iar Ebenezer Scrooge e printre cele mai bune ale sale. Scrooge cel bătrân nu e nici exagerat sau suprajucat, nici nu a devenit brusc simbolul capitalismului fără inimă, e un personaj veridic, pe care chiar îl poţi înţelege (chiar dacă nu îl placi), şi a cărui evoluţie a-i putea-o înţelege la fel dacă filmul ţi-ar lăsa timpul necesar. Dar pe lângă Scrooge Carrey a jucat şi cele 3 fantome, fiecare unică şi diferită, şi şi aici s-a descurcat de minune. Iar în roluri secundare îi avem pe Gary Oldman, Bob Hoskins, Cary Elwes, Colin Firth, ce mai vreţi? Fiind un film cu Carrey te-ai aştepta totuşi să tindă spre comedie. Ceea ce nu se întâmplă, lucru deloc rău, dar totuşi lipsa de momente umoristice devine chiar apăsătoare, mai ales că unele scene par a fi conducând spre un astfel de moment, dar e ca şi cum poanta bancului a fost uitată, bancul devenind doar o anecdotă bizară. De fapt filmul e foarte greu de categorisit, are destul momente de dramă, dar nu poate fi chiar considerat chiar dramă. Şi deşi sunt numeroase momente magice, încântătoare şi voioase, acestea sunt compensate de momente foarte întunecate, bizare şi chiar înfricoşătoare, nu chiar potrivite pentru copii. Dar totuşi filmul nu e făcut pentru un public strict adult. Dar ideea de bază e că atunci când am ieşit nu am avut acel sentiment crăciunesc care te ridică şi te înveseleşte, poate pentru că am devenit un ateu cinic fără emoţii, dar sper că e totuşi filmul de vină. Şi „Polar Express” a reuşit asta mai bine. Este un film de familie, cei mici vor fi încântaţi de animaţie, şi e un mod bun de a le prezenta povestea pentru prima dată, sperând că apoi vor citi cartea (mda); şi are destule momente ce pot fi savurate de un public adult, inclusiv cinematografia minunată, dar pur şi simplu nu e un film prea memorabil, şi dacă ar fi să văd un film bazat pe această poveste să-l văd de Crăciun, probabil aş alege altă variantă (am auzit că cele din anii ’50 sunt chiar bune).
Anii ’70, dupa ce o misiune de a rapi un general rus in Ungaria merge gresit, “Control” (interpretat de John Hurt), seful agentiei britanice de spionaj, MI6, si cel care a ordonat misiunea, este obligat sa-si dea demisia, alaturi de protejatul sau George Smiley (interpretat de Gary Oldman). La capul agentiei raman patru barbati, unul dintre care preia rolul lui “Control”.
Gadget-uri de ultima ora, scene de actiune cu masini si impuscaturi, femei, antagonisti a caror mega-planuri afecteaza lumea intreaga, calatorii in jurul globului, femei, cam asta iti vine in cap cand te gandesti la filmele de spionaj a la James Bond. Chiar si cu versiunea gritty si de-kitsch-ata din era Daniel Craig, ce avem in fata sunt la baza niste filme de actiune destul de sablonarde si care nu-i prea atrag pe cei ce nu sunt fani ai genului.
