Dupa ce a reusit sa scoata 5 filme in 30 de ani Terrence Malick aparent a dat de o vana de creativitate si in urmatorii doi ani are programate cinci filme. Lucru care nu ne supara chiar deloc se de doua zile ne putem bucura de primul trailer la urmatorul sau film "To the Wonder".
Din cate putem vedea filmul pare a fi sculptat din exact acelasi material ca si "Tree of Life", balansandu-se la limita intre cheesy si spiritual. Macar de data asta monologurile adresate Universului si Omului sunt spuse cu hotarare de preotul jucat de Javier Bardem nu soptite afectat de Jessica Chastain si niste copii.
All in all, eu chiar chiar sunt curios de film, dar eu am vazut "Tree of Life" de 3 ori in aceeasi saptamana, asa ca s-ar putea sa nu fiu chiar obiectiv.
Cred ca nu sunt singurul care e de parere ca Superman e un personaj si un supererou destul de anost. Poate nu la fel de anost ca si Captain America, dar totusi...
De aia nici nu am vazut nici nu vreau sa vad "Superman Returns".
Dar de la teaserul productiei Snyder/Nolan am avut un feeling ca ar putea fi ceva chiar interesant in povestea asta de origine.
Din trailer parea ca filmul va fi un fel de The Fountain amestecat cu The Hours, Blade Runner, Matrix si Everyhting Is Illuminated. Si in The Fountain avem un film cu tente filozofale in care ne sunt prezentate trei povesti diferite ce au loc in diverse puncte ale timpului, anii 1500, 2000 si 2500, iar in toate trei apar personaje jucate de aceiasi actori. Aceste trei povesti sunt insa strans legate, se influenteaza reciproc, se si suprapun uneori, iar cele trei variante ale personajelor sunt mai degraba avatari ale acelorasi persoane decat simple reincarnari.
In Cloud Atlas lucrurile sunt ceva mai putin inchegate, amintind mai degraba de The Hours, doar ca si acolo partile diferite au influente mai directe asupra celorlalte. Chiar si la cele 172 de minute ale sale eram foarte curios cum vor reusi sa lege toate acele povesti intr-o unitate ermetica, asteptand ceva asemanator cu The Fountain, doar ca asta nu e directia pe care o ia scenariul. Cele sase povesti sunt legate una de alta prin cate un mic detaliu, si ecouri dintr-una reverbereaza in toate celelalte, dar altfel raman sase povesti separate. Iar actorii, desi apar in toate cele sase episoade, joaca personaje diferite, nu fatete ale aceluiasi. Astfel, cei trei regizori s-au angajat intr-un exercitiu de invartit farfurii pe bete, caci a gasi un mod efectiv de a prezenta sase povesti ce nu par conectate, care sa sustina interesul publicului, nu e deloc usor. Lucru care se vede mai ales cand unele din povesti au momente mai puternice, iar saltul brusc de la ele spre altele care nu au reusit sa ne starneasca interesul cu aceeasi forta poate deveni enervant.
Fiecare bucata din film evoca stilul genului care i s-ar potrivi. Primele doua parti functioneaza ca drame de epoca cu tendinte de romanta, partea cu jurnalista este un film detectiv, povestea contemporana cu editorul este o comedie din orice punct de vedere, iar ultimele doua evoca diverse tipuri de SF-uri distopice si post-nucleare. Este greu, astfel, de imaginat un public care sa nu gaseasca in film ceva care sa ii placa, caci avem si umor si actiune si mister si dragoste si drama, fara a simti insa ca sunt aruncate inspre noi de dragul de a indeplini un checklist.
Filmul insa isi arata gratia cand ajunge la punctul culminant, cand toate cele sase povesti ajung la propriile finaluri, care insa se amalgameaza si se omogenizeaza intr-o concluzie epica la aceasta epopee trans-temporala, lasandu-ne fermecati si satisfacuti atat intelectual cat si emotional.
Din seria romanelor de succes recente adaptate marelui ecran noua gaselnita a Hollywoodului este "World War Z" care spunea povestea foarte originala a unei infectii globale cu zombie.
Gaselnite de fapt nu e atat de noua, romanul a iesit in 2006 si prezinta intamplarile a mai multor personaje prezentate la persoana intai. A fost foarte bine primit si adaptarea nu avea cum sa fie departe.
Asa ca in iunie 2013 fanii se vor bucura de Brad Pitt infruntand hoarde de nemorti, iar noi ne putem bucura de acum de trailer:
Nu am citit cartea, asa ca nu stiu cat de mult deviaza filmul de la ea, dar voi incerca sa-mi fac o impresie din cele doua minute pe care le avem.
Aici Brad Pitt pare a fi un fel de fost super-soldat pe a carui maine pica salvarea unui grup de supravietuitori, lucru care l-am intalnit pana acum de prea multe ori parca, si faptul ca acum e un om de familie linistit iar nu e un bonus.
Puncte pentru originalitate se acorda insa pentru reprezantarea masei de zombie care se disting si de cei lenti a lui Romero si de cei rapizi din "28 days later" sau din filmul lui Zack Snyder. Pentru prima data chiar par a actiona ca si o masa nu doar a fi intamplator una. Cei din trailer amintesc de un musuroi de furnici care au un hive-mind care ii impinge la actiune. Pentru a intari acest efect se evita cadre detaliate cu vreun individ zombie, lucru care insa lucreaza putin impotriva trailerului, caci fara a sti inainte de ce se intampla nu vedem initial decat soldati impuscand multi oameni. Abia spre final devine clar ca e ceva in neregula cu acestia.
Iar faptul ca o data ce familia protagonistului este dusa la siguranta nu mai avem de-aface cu un survivor movie cum tind mereu aceste filme sa fie este un alt bonus. Chiar este razboi aici, ceea ce poate oferi niste ocazii bune pentru scenaristi, sa vedem daca le si prind.
In concluzie, ArsCinematica probabil se va prezenta la film in vara.
Unii ar zice ca nu e bine sa ai pretentii de la anumite filme, cum ar fi un film de actiune sau o comedie romantica. Dar depinde de pretentii. Adica dupa ce ai vazut "The Avengers" poti sa zici ca nu ai pretentii de la "Iron Man 3". La comediile romantice e si mai simplu, formula e clara si filmul isi dovedeste calitatea jucandu-se cu acea formula.
Cand insa ai doar formula si clisee...
Doamnelor si domnilor "Minte-ma Frumos"
Un gras (Marius Damian) si o grasa (Antoaneta Zaharia) se intalnesc pe Facebook si se pacalesc unul pe altul sa se placa, mintind grosolan despre ei insusi si folosind pozele colegilor de casa atractivi. Acum, de obicei nu mi-ar sta in fire sa definesc doua personaje atat de simplu precum grasa sau grasul, dar de obicei un film nu insista atat de mult asupra unui singur detaliu care sa defineasca complet un personaj. Alte calitati, in afara de a fi grasi, astia doi n-au, asa ca nu are rost sa ne complicam.
Cei doi si-au dat intalnire, dar evident nu se pot duce ei. Asa ca Grasul il trimite pe colegul sau de garsoniera, Chipesul (Andi Vasluianu), iar Grasa pe colega ei de garsoniera, Frumoasa (Diana Dumitrescu). Planul este ca mai tarziu Grasii sa le zica Frumosilor de sex opus ca de fapt ei erau cei de pe Facebook, pentru ca in lumea acestui film logica este doar un concept teoretic fara aplicatii practice.
Dar vai, Frumosii evident se indragostesc. Pentru ca sunt frumosi. Atat. Urmeaza o harababura in care toata lumea minte si lucrurile se tot complica. Iar faptul ca Chipesul lucreaza ca si gigolo pentru femei peste 40 de ani, care sunt toate in limba dupa el, desi nu are nicio calitate seductiva discernabila, iar una din aceste femei este sefa frantuzoaica a Frumoasei nu ajuta.
Dupa alte conflicte improbabile, urmeaza finalul pe care l-ati stiut de cand ati citit primul paragraf al sinopsisului.
Iura Luncasu se afla la primul sau film pentru marele ecran, pâna acum construindu-si cariera prin seriale precum Lacrimi de iubire, Numai iubirea, Iubire ca in filme si Inima de tigan. Sensibilitatile de televiziune reies inca de la genericul de inceput, in care numele actorilor si ale echipei sunt afisate peste imagini ale orasului, stil care aminteste foarte puternic de serialele HBO. Dar si felul in care sunt construite scenele, inramarea personajelor in ecran, tehnicile de montaj dau impresia ca avem in fata un episod foarte lung a unei telenovele romanesti care incearca cu disperare sa imite sitcom-urile americane din prima jumatate a anilor ’90.
Stilul regizoral de mic ecran este puternic sustinut de scenariul lui Adrian Lustig, care a aratat mult potential cu debutul sau scenaristic Nunta Muta. Aici insa ne serveste o insiruire de clisee ieftine nesustinute si vag legate. Scenaristul pare sa fi adunat toate amintirile despre ce a vazut el la TV in anii ’90 si a scris scenariul pe baza asta. Comedii romantice cu Freddie Prinze Jr., American Pie, un inceput de film porno, momente scoase din Friends si alte sitcom-uri inferioare si desigur nelipsitul moment Cyrano de Bergerac – toate sunt aruncate in acest film in speranta ca ceva, ceva tot va iesi.
Dar punctul slab sta de departe in personaje, care ori sunt abia schitate, ori sunt exagerari grotesti ale unor tipologii din romane pentru adolescenti, ori par efectiv scoase dintr-un desen animat pentru copii sub 6 ani – cum este frantuzoaica lui Loredana Groza. Cele patru personaje principale mai ales, care au varste intre 30 si 38 de ani, au maturitatea emotionala, simtul responsabilitatii si logica unor adolescenti de 13 ani care trec prin primul val de hormoni si rebeliune. De vreo idee de motivatie in spatele actiunilor lor, in afara de un caz grav de prostie generala, sa nu mai vorbim. Toata lumea face tot ce face pentru ca asa vrea scenaristul/regizorul, nu pentru ca ar avea vreo noima. Si deoarece trebuie indeplinite tipologiile.
De actori, ce sa zic. Joaca pe cat de bine le permite scenariul si regia. Joaca bine niste prosti. Andi Vasluianu mai ales pare sa se fi distrat jucand in film, ceea ce face o diferenta, si salveaza cu sinceritatea sa unele momente, dar nu si tot filmul.
Probabil nu ati auzit de acest film si nu se afla pe lista voastra de filme pe care de abia le asteptati, dar desi inca nu a iesit pe piata filmul a devenit deja cult. Si asta datorita romanului pe care se bazeaza, care prezinta un succes-story dragut. David Wong are un job de cacat si din plictiseala scrie cateva povestiri despre doi prieteni care sunt un fel de slacker-ghostbusters. Povestirile le imparte prietenilor si au destul succes incat sa devina un roman care va deveni unul din cele mai bine vandute romane de pe Amazon. Intre timp Wong primeste postul de editor-in-chief la site-ul de umor Cracked.com si anul acesta a scos partea a doua a romanului.
Iar in ianuarie asteptam adaptarea. Pare a fi genul de film atat-de-prost incat e bun, dar daca s-au tinut de roman, si din trailer pare ca da, va fi de fapt un horror-comedie chiar reusit. Nu pentru oricine, dar un film bun.
Al patrulea lung-metraj
al multi-premiatului regizor Cristian Mungiu prezintă povestea a două tinere
care au crescut împreună în orfelinat şi au luat-o pe căi diferite după ce au
devenit majore. Voichiţa s-a dus la mănăstire unde l-a primit pe Dumnezeu în
suflet în timp ce Alina a încercat să-şi caute singură câştigul, ajungând
finalmente să lucreze în Germania.
Filmul începe cu
sosirea Alinei în vizită la Voichiţa cu scopul de a o convinge sa se întoarcă
împreună în străinătate. Voichiţa o aşteaptă în gară, iar aici încă de la
primul cadru sare în evidenţă mâna auctorială a lui Mungiu care ne prezintă un
travling de mână care urmăreşte ceafa protagonistei, cadru devenit aproape
emblematic pentru “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, filmul care i-a adus
regizorului Palme d’Or-ul. De altfel similarităţile dintre cele două filme nu
se opresc aici, ele fiind legate nu doar tehnic cât şi tematic, putând fi uşor
considerate filme surori, după cum vom vedea mai încolo.
Apartenenţa filmului
la curentul Noului Val Românesc şi esteticile minimaliste ale acestuia sunt
evidenţiate chiar înainte să înceapă filmul de chiar prin genericul foarte
simplu, format dintr-un fundal negru pe care sunt scrise cu litere albe şi un
font neutru datele importante ale filmului, singurele sunete fiind cele din
imaginile ce încă nu le vedem.
După ce coboară din
tren, Alina sare să o ia în braţe pe Voichiţa cu o nevoie disperată şi o ţine
mai mult decât ar părea normal, lucru care este primul indiciu că relaţia lor
din cămin nu s-a rezumat numai la o strânsă prietenie, şi care indică pentru
prima dată conflictul ce va urma, căci în contrast cu pasiunea Alinei, Voichiţa
are o reacţie mult mai liniştită. Este bucuroasă, dar nu e copleşită.
De aici lucrurile
escaladează încet. Alina realizează că dragostea pe care ea o poartă pentru
Voichiţa nu mai este împărtăşită de aceasta, căci ea l-a primit pe Dumnezeu în
suflet şi şi-a dedicat viaţa acestuia. Alina nu pricepe profunditatea şi
importanţa unei astfel de legături şi îl tratează pe Domnul ca pe un rival
începând să se manifeste un comportament iraţional mânată de gelozie.
Regizorul însă
alege să nu abordeze direct acest conflict arătându-ne în schimb interacţiuni
aparent triviale între personajele principale şi celelalte, maicile şi
părintele de la mănăstire, ocupanţii orfelinatului etc. Dar fiecare moment
scoate la iveală detalii despre trecutul fetelor şi despre dinamica dintre
personaje şi mai ales despre lumea în care trăieşte acum Voichiţa, lume în care
Alina este un element străin şi tulburător. Dar deşi petrecem mult timp privind
măicuţe curăţând cartofi sau măturând iar între fete majoritatea discuţiilor
sunt iniţial prietenoase, tensiunea nu lipseşte niciodată, ci e susţinută
permanent de privirea Alinei sau de câte o replică a acesteia, efect datorat în
mare parte talentului tinerei actriţe Cristina Flutur.
Conflictul prinde
amploare când Alina nu mai poate să-şi creadă propria iluzie despre dragostea
Voichiţei pentru ea, şi are o criză de nervi încercând să se sinucidă după care
atacă fizic preotul şi maicile. De aici filmul se concentrează preponderent pe
personajul Voichiţei şi pe ruptura din ea produsă de dorinţa de a-şi ajuta cea
mai bună prietenă, dintr-un simţ al datoriei faţă de copilărie dacă nu din alt
motiv, şi nevoie de a păstra legătura cu Dumnezeu care îi oferă linişte
sufletească.
După cum ziceam şi
mai devreme se poate trage o paralelă între filmul de faţă şi „4 luni, 3 săptămâni
şi 2 zile”, una din temele principale fiind prietenia puternică dintre două
tinere care trec prin situaţii dificile. Voichiţa ia locul Otiliei, fata mai
aşezată care acţionează altruist încercând să ţină în balans şi viaţa ei şi a
prietenei, Alina pe post de Gabiţa, a cărei acţiuni egoiste şi
iraţionale/negândite distrug orice fel de echilibru. Simţul prieteniei şi al
datoriei nu dispare nici când viaţa bine aranjată este pusă sub pericol, în
cazul de faţă acest pericol se manifestă prin ameninţarea preotului de a o
alunga pe Voichiţa din mănăstire dacă Alina nu se comportă. Totuşi Voichiţa, în
contrast cu Otilia, are un moment când ar vrea să scape de prietena nevoiaşă,
şi anume când o lasă în grija „părinţilor”. Şi-a atins scopul de a rezolva situaţia
şi acum vrea să revină la viaţa ei paşnică, iar când Maica Stareţă sugerează să
mai rămână cu Alina o cuprinde groaza.
Cealaltă tema
majoră explorează importanţa credinţei creştine, folosindu-se tot de Voichiţa
ca şi subiect. Aceasta ne este prezentată ca şi foarte credincioasă şi cu
iubire adevărată faţă de Dumnezeu, lucru netulburat iniţial de prezenţa Alinei.
Credinţa aceasta este însă pusă la încercare când începe procesul de exorcizare
a fetei. Deşi iniţial susţine iniţiativa, zbuciumul prietenei sale o împing
spre sfiidarea preotului. După moartea Alinei, o regăsim pe Voichiţa îmbrăcată
cu un pulovăr şi pantaloni, renuţând la straiele de măicuţă pe care până atunci
le purta mereu. La inchiziţia poliţiei nu mai regăsim nici un fel de loialitate
pentru preot sau măicuţe, ci doar o nevoie de justiţie.
Ultimul cadru este
prezentat din punctul de vedere a tinerei, care aflându-se în dubiţa poliţiei
priveşte prin parpriz la un indicator dintr-o intersecţie care arată două
direcţii care duc ambele spre o biserică. În ultimul moment geamul este stropit
de zăpadă noroioasă, murdărind în ochii fetei şi calea creştină.
Pe langa firul narativ principal, filmul incearca sa transmita un mesaj despre necesitatea lui Bond in lumea contemporana si, implicit, a filmelor sale. M este impinsa spre pensie, este judecata de o comisie care ii pune sub indoiala utilitatea ei si a spionilor de teren in lumea informatiei si a internetelui si chiar si lui Bond i se sugereaza ca este batran, depasit, demodat si ca ar trebui sa se transfere la o slujba de birou. Astfel producatorii abordeaza o problema de a carui existenta eu cel putin nu eram constient, relevanta filmelor James Bond. Nu am citit niciun fel de critica la adresa seriei care sa zica ca e demodata, mai ales dupa reboot-ul care a avut loc cu Casino Royale, dar filmul a tinut sa-si reafirme pozitia. Problema este insa ca, dupa ce ne pune in fata toate aceste probleme, scenariul nu prea le da o rezolvare satisfacatoare. Da, la final James Bond sta semet si sigur pe sine in fata noastra si ne asigura ca aventurile sale de abia acum incep, dar atitudinea sa nu se bazeaza pe mai nimic.
Daca sunteti fani Bond, nu aveti de ce sa pierdeti acest film, dar daca seria nu v-a incantat niciodata nu cred ca asta este filmul care va va convinge. Pentru cei fara pareri formate, Skyfall ofera un film de actiune, mai mult decat unul de spionaj, cu o poveste personala care uneori vrea sa para mai profunda decat este si care pe durata sa va ofera de buna calitate.
Linking nicely with current affairs theme of the third and final Presidential Debate before this year's election, the one about US foreign policy, here comes a film about a pivotal event from 1979 which, according to some, still reverberates in the tensioned relationship between the West and the Middle East. And believe it or not, cinema played a major part in the unravelling of this specific event.
Argo is directed by Ben Affleck and is based on the true story of how six American diplomats were rescued by the C.I.A. during the Iran hostage crisis in 1979 by pretending to be Canadian film-makers, scouting for a location in Iran, in preparation for what was to be a major Hollywood production adaptation of the novel Lord of Light by Roger Zelazny (Hugo Award for Best Novel in 1968), a Hindu-inspired mystical science fiction story which takes place on a colonised planet. Oh, and this imaginary sci-fi film was called Argo, like Jason's vessel which carried him in his voyage to find the Golden Fleece.
And when I say "based on a true story", I actually mean it. The Canadian Caper, as this seemingly unbelievable CIA rescue mission is now called, has been detailed in three books authored by Tony Mendez, a former CIA operative involved in clandestine and covert operations with the CIA during the Cold War.
Tony Mendez, played by Ben Affleck in Argo - the real one, was directly responsible with this daring idea and flew into Iran himself, providing the six American officials with fake Canadian documentation, visas and a prepared back-stories involving the production of Argo - the fake one.
Other members of the cast include Bryan Cranston, playing Mendez's supervisor, Alan Arkin as Hollywood big-shot Lester Siegel and John Goodman as John Chambers, a famous make-up artist who worked on Planet of the Apes and the pointy ears from Star Trek. Both those achievements on their own qualify him as a legend in some social circles, but together..he must be like a God..or something. Chambers was actually decorated by the CIA for his help with undercover ops and was instrumental in setting up the Canadian Caper and making it believable in Hollywood, something only a make-up artist would really know how to achieve.
The trailer itself is loaded with thrillery thrilling moments but mixing sober CIA people with hungover Hollywood people is destined to raise a few smiles on the way as well - queue Siegel actually saying: "If I'm doing a fake movie, it's going to be fake hit!".
IMDb has a user generated rating of 8.4 for this one, while Metascore's aggregated review counting system that no one understands gives it a more than respectable 86 out of 100. So you might not want to miss this one when it comes to a cinema...near you!
Prima continuare Marvel dupa "The Avengers", ni-l prezinta pe Tony Stark intr-o ipostaza tipica partilor 3 din astfel de filme, in care sunt luate decizii mult mai importante decat pana acum, in care eroul isi pune la indoiala identitatea si incearca chiar sa se desprinda de ea, si in care sunt implicati si personajele pozitive mai profund.
De asemenea il vedem pentru prima data pe Ben Kingsley in rolul Mandarinului, aratand de parca tocmai vine de pe platoul "The Hobbit".
Si Guy Pearce de asemenea ne arunca cateva priviri malefice.
Nu-mi place cum arata cadrul cand trece peste strada, dar s-ar putea ca acela nici macar sa nu intre in film. Pe de alta parte regizoarea filmului "Boys Don't Cry" si desigur Chloe Grace Moretz, hm...
Unele din cele mai importante elemente a oricarui film James Bond sunt genericul stilizat si melodia care merge in fundal.
Lista artistilor care au avut privilegiul de a scrie si canta melodii pentru filmele trecute din serie ii include pe Madonna, Paul McCartney, Nancy Sinatra, Tina Turner, Jack White si Alicia Keys si melodiile lor au intrat in charturile din anii respectivi.
Pentru noul episod, "Skyfall", al treilea cu Daniel Craig in rolul lui Bond, producatorii au ales-o pe una din cele mai apreciate canterete din ultimii doi ani, Adele.
Vocea ei e numai potrivita dar initial nu eram sigur daca melodia se potriveste pentru un film Bond. Primele note denota clar filmul pentru care au fost puse impreuna, dar apoi melodia abordeaza un ton ceva mai melancolic decat asteptat.
Ascultati si voi:
Acum nu stiu cum va fi tonul filmului, dar cred ca totusi e melodie reusita, chiar daca nu va avea acelas succes ca si "Die Another Day" de exemplu.
Echipa Jerry Bruckheimer - Gore Verbinski - Johnny Depp - Disney care e responsabila de "Pirates of the Carribean" se intorc anul acesta cu adaptarea la marele ecran a unui serial din anii '50. The Lone Ranger. Armie Hammer (gemenii din "The Social Network") va interpreta rolul principal si Johnny Depp va juca side-kickul sau misterios, indianul Tonto.
Trailerul arata promitator, iar filmul, care va iesi vara viitoare, are toate sansele sa aiba aceeasi calitate si succes ca si primul din seria piratilor. Un blockbuster de actiune cu personaje bine creionate si o poveste scrisa cu scop.
Speram.
Si avem si noul trailer pentru Die Hard 5: A good day to Die Hard.
Habar nu am care se vrea a fi conflictul sau povestea filmului, dar in orice caz pare a fi ceva mai intens decat filmul trecut. De fapt trailerul nu ne spune nimic despre film ceea ce nu stiam deja, ca John McClane va lasa in urma sa explozii multe. Si o gagica faina.
Dar asta nu face cele 70 de secunde mai putin inducatoare de adrenalina.
Urmand sfaturile
lui Dogbert, Wally si Dilbert reusesc sa joace piata burselor pana cumpara 51%
din firma lor. Dilbert vrea sa foloseasca noua pozitie pentru a introduce un
tratament mai bun al fostilor sai colegi in timp ce Wally nu iroseste nici o
secunda in a se integra in lumea fara griji si jucatoare de golf a sefilor.
Desigur insa Dogbert nu da sfaturi degeaba si nu ajuta pe nimeni sa profite
daca nu profita el primul, asa ca lucrurile se devin destul de stufoase.
Desi nu e legat de
dezvoltarea Gruntmasterului 6000 si nici nu tine atat de mult de umorul de
birou dilbertian episodul este totusi unul amuzant si are cateva gag-uri bune.
Ce se intampla daca aduci un urs beat la un talk-show despre economie:
Episodul:
Episodul 5: The Testing
Prototipul
Gruntmasterului 6000 este in sfarsit gata, dar inainte sa poate intra pe linia
de productie trebuie sa treaca peste testarile de calitate si fragilitate.
Problema este ca inspectorul este un Bastard sadic care nu vrea sa vada pe
nimeni fericit, motiv pentru care supune aparatul lui Dilbert la teste
imposibile.
Intre timp Dogbert
ajunge in NASA, caci aparent in spatiu nu se aplica legile pamantene.
Episodul cateva
momente bune, dar ca si la episodul cu Lena, introducerea unui villain nu
functioneaza prea bine.
Desi compania tot aduce deadline-urile mai aproape pentru prototip, echipa lui Dilbert tot nu are cel mai mic habar ce anume ar trebui sa fie Gruntmasterul 6000 a carui nume l-au gasit acum doua episoade. Ca sa faca lucrurile si mai stresante, seful anunta ca o echipa rivala din companie lucreaza la acelas proiect, iar cei care vor termina prototipul ultimii vor fi transferati la Albany, New York, un loc unde nimic nu se intampla.
Echipa cealalta este condusa de Lena, o rusoaica sadica si fara scrupule a carui rivali din trecut au disparut in mod misterios. Ea vrea sa-l seduca pe Dilbert pentru a-i fura secretele, iar acesta pare a nu se prinde.
Episodul nu se ridica la nivelul celor anterioare si este probabil printre cele mai slabe din sezon. Umorul satiric care ia la mişto situatiile de birou este abandonat in mare parte si este extras mai mult din situatia Dilbert – Lena, care insa nu e la fel de amuzant, in primul rand pentru ca Lena nu este un villain prea reusit (episoadele oricum nu functioneaza cand exista un villain clar si lupta nu e impotriva birocratiei), si pentru ca acest tip de umor nu se potriveste serialului. Noroc insa cu scenele de inceput si final care salveaza restul episodului.
De asemenea aici sunt introduse doua personaje noi: Asok – un intern indian care lucreaza la companie gratuit si este practic sluga tuturor The Garbage Man – un gunoier misterios care aduce mai degraba a agent MIB. Apare intotdeauna cand Dilbert are nevoie si ii da exact sfaturile necesare.
PS: am observat ca unele episoade se gasesc intreg pe youtube (ok, fragmentate, dar fragmentele fac un episod intreg) asa ca iata prima parte din fiecare din primele trei episoade:
Deşi momentan nu au
decât numele produsului „The Gruntmaster 6000”, şi nici măcar nu au habar ce
anume ar trebui să fie acesta, compania lui Dilbert intră în panică când apar
zvonuri că o companie competitoare lucrează la un produs similar şi că îl vor
scoate pe piaţă mai devreme. Suspectat pe nedrept că ar fi vândut secrete
competiţiei Dilbert este concediat şi se angajează chiar la compania rivală.
Când însă vede că aici nu există dead-line-uri, manageri, secţie de marketing
şi că angajaţii au libertate creativă totală începe să o ia razna.
Al doilea episod se
menţine la fel de tare ca şi primul întărind ideea umorului satiric şi exagerat.
Atât Dogbert şi The Pointy-Haired Boss au unele din cele mai bune replici, şi
şocul lui Dilbert la libertate este foarte bine prezentat.
Unul din momentele
favorite. Echipa lui Dilbert prezintă ideea produsului departamentului de
marketing:
„We love you
product. We don’t want to change one thing. But we do have to take into
consideration a demographic you might have overlooked, consumers. All you gotta
do is give it more attitude. Make it more retro but not antique. You know
futuristic but not techno. Sexier, but more gender neutral.”
„Dilbert” este un
serial animat despre ‚bucuriile’ nesfârşite de a lucra într-un cubicle într-o
mare corporaţie. Personajul principal este un inginer şi lucrează la o
corporaţie care produce tot felul de gadgeturi, dar absurditatiile corporatiste
pe care le intalneste se pot aplica oricui care lucreaza intr-un job cu un
manager care nu intelege bine ce faci si colegi care nu se mai obosesc sa
ascunda neplacerea lor de a fi la munca. Un umor satiric si kafkaesc bazat pe
exagerarea la nivel infernal a stereotipurilor, hartogariilor si procedurilor
de la servici.
Nu cade in
extremele South Park sau Family Guy, dar este cu siguranţă un umor pentru
adulţi, cinic si sarcastic cu destule referinţe la sex si violenta. Practic
este „Office Space” sub forma animata.
In urmatoarea
perioada am de gand sa ma uit la cele doua sezoane ale serialului, pe care il
recomand cu caldura, si am sa fac scurte recenzii fiecarui episod.
Episodul 1: The
Name
Serialul s-a
bucurat de un start foarte bun care a introdus rapid si elegant personajele,
tematica si genul de umor de care va avea parte publicul.
Dilbert (Daniel
Stern, aka Marv din „Home Alone”) este un inginer tehnic care iubeste sa
inventeze dar simte ca compania la care lucreaza ii omoara creativitatea.
Intr-o zi in urma unui moment de neatentie cand indrazneste sa-si corecteze
managerul, primeste cruda pedeapsa de a fi liderul noului proiect. Singura
problema este ca seful sau insista ca inainte de a incepe faza in care se
dezbat idei despre ce ar putea fi noul produs, pasul prim si cel mai important
este alegerea numelui lucru care ii va duce spre masuri sisifice extreme.
„Do you think the
guy who invented the mousepad, started with the name? What’s a mousepad?”
Pe langa personaj
principal si tema episodul introduce si majoritatea personajelor importante din
serial:
Dogbert: -un caine
vorbitor care traieste cu Dilbert, desi nu este animalul sau de companie. O
combinatie intre Stewie Griffin din primele sezoane (inainte de a fi doar gay)
si Bender din „Futurama” (si sa nu uitam ca a fost inventat inainte de ambele
personaje), Dogbert este geniu egocentric, puţin malefic, narcisist care are
conexiuni in toate straturile sociale de la teroristi si mafioti pana la
judecatori si senatori, nu greseste niciodata si totul ii merge bine. S-ar
putea aproape spune ca sta cu Dilbert doar pentru amuzamentul sau, acesta mai
degraba fiind omul sau de companie. Cu toate acestea tine mult la el, si nu ii
lasa pe altii sa profite de el.
Dogbert ajunge cam
o data la trei episoade sa fie angajat de catre compania lui Dilbert ca si
consultant, indiferent de domeniu.
Pointy Haired Boss:
-managerul lui Dilbert. Este prost, increzut, egocentric, habar nu are depsre
inginerie sau management, dar ii priveste pe subalternii sau cu superioriatate
mereu. Majoritatea problemelor pornesc de la alegerile sale si de la
inaptitudinea sa generala.
Wally: -un coleg
inginer cu Dilbert a carui singur scop in viata e sa bea cafea, sa se amuze pe
seama altora, si sa lucreze cat mai putin posibil fara a fi concediat. De loc
chiar daca se poate.
Alice: -o colega
inginer cu Dilbert. Divortata si printre putinele femei de la birou, ea este
cinica si agresiva avand mereu grija sa nu arate nici o slabiciune.
Loud Howard: -un
coleg de la companie a carui atribute principale sunt ca orice zice, urla in
gura mare.
Ratbert: -un
sobolan parazit/pet care traieste cu Dilbert si Dogbert. Este cam tampitel si
naiv, fiind de obicei cobaiul pentru cei doi colocatari a-i sai.
Dilbert’s Mom:
-mama inginerului care isi iubeste sincer fiul, chiar daca nu intelege si nu
este deloc interesata de ce face acesta. Nu ezita sa-si umileasca copilul
pentru slabele sale rezultate la scrabble.
PS: recomand si banza desenata a lui Scott Adams care are la origine serialul. Este bazata pe experianta lui Adams ca si inginer la o mare corporatie si este a doua banda desenata de umor din lume ca si succes, dupa Garfield
Da, se face remake/reboot (cine mai stie care ce-i) la politistul nostru mecanizat preferat. Iar noul model arata ceva de genul:
Si nu, nu e un o poza de pe setul The Dark Knight Rises in care Bale si-a uitat o manusa si s-a gandit sa-si puna o casca de motociclist in loc de cea de Batman.
Inteleg ca i-au facut upgrade, dar look-ul ala era clasic. Ala era robocop. Asta e un tip cu platosa nu un robot
E putin mai epic decat tin minte cartea, dar asta nu e rau.
Nu sunt sigur daca nu au folosit si clipuri din toate trei filmele. Pare cam mult doar pentru primul.
Si am observat ca au bagat un sub-plot despre un mare rau care se aduna care lipseste din carte. Ma gandesc ca se refera la Sauron, si ca se vor folosi de acesta pentru a lega cumva toate aventurile lui Bilbo, care in roman erau cam random, sub un singur fir narativ.
Ca si multi altii mi-am petrecut o buna parte din adolscenta cazand din scaun de ras la vorbele unor comedieni de stand-up, fie ca erau vorbele agresive a lui Carlin sau stilul nebun a lui Robin Williams.
Si ca si cineva care a incercat si el de cateva ori sa aduca macar zambete pe fata oamenilor intr-un club, mereu m-am intrebat care e procesul de lucru a marilor.
Multumesc youtube pentru doua filmulete in care unii din comediantii mei preferati discuta metode, glume, teoria bancului, fara a incerca sa fie neaparat amuzanti. Nu ca nu ar fi oricum.
Primul este o discutie libera organizata de Ricky Gervais la care participa el, Jerry Seinfeld, Chris Rock si Louis C. K., iar a doua este de la un talk show canadian unde invitatii sunt The World Champion (pe care recunosc ca nu il stiam), inca un tip cam irelevant american si din Marea Britanie: Jimmy Carr, Tim Minchin si Eddie Izzard.
Este o placere amuzanta si informativa sa ii asculti pe acesti oameni vorbind despre ceea ce ei fac si iubesc, umorul.
PS: Jimmy Carr si Ricky Gervais au cele mai amuzante rasete.
In iulie 2010, YouTube si casa de productii Scott Productions (condusa de Tony si Ridley Scott) au anuntat ca vor face un film din inregistrari ale user-ilor YouTube. 80.000 de oameni din 192 de tari au participat la proiect, filmandu-se singuri pe data de 24 iulie 2010, cu rezultatul a 4.500 de ore de filmari.
Pe langa user-ii obisnuiti, producatorii au trimis 400 de camere de filmat in zone din lumea a treia, pentru ca toate aspectele omenirii din secolul XXI sa fie reprezentate.
Initial, am fost sceptic in legatura cu premisa filmului, asteptandu-ma la o serie de filmulete in stil reality TV, cu incarcatura emotionala superficiala. Dar in scurt timp am realizat ca datorita talentului regizorului si a muncii incredibile a editorilor, filmul final a atins un nou potential, devenind mult mai mult decat o serie vag legata de filmulete.
In ciuda fragmentarii, se dovedeste a fi o unitate puternica si profunda.
Materialul a fost editat in primul rand ca sa urmareasca desfasurarea unei zile, de dimineata pana seara, dar si din punct de vedere tematic. Astfel, filmul trece de la nastere la moarte prin sumedenia momentelor care compun viata.
Ne-cazand in capcana de a incerca de a prezenta povestile individuale complete ale fiecarui om filmat, pelicula prezinta in 95 de minute un compendiu al experientei umane, prezentand fragmente de la cele mai mondene la cele mai puternice.
Sentimentul de unitate reiese din ritualizarea unei zi obisnuite, un sentiment de fratie globala nu poate sa nu apara cand devine evident ca oameni care nu s-au intalnit in viata lor au ales sa filmeze unele momente din zi aproape identic.
Filmul reuseste sa-si mentina ritmul prin numeroasele contraste pe care le prezinta, o nastere vs. taierea unei vaci la abator (ambele momente sunt necenzurate, si la ambele au fost oameni care au parasit vizionarea), un barbat american care se teme ca va cheli vs. un barbat dintr-o zona de razboi care se teme ca nu va fi in viata la sfarsitul zilei, oameni bogati vs. oameni care nu au nimic in buzunar etc.
Cu toate astea, pelicula nu adopta o pozitie de predica politica, ci prezinta doar momente, care oricat ar fi de diferite, fac parte din viata de zi cu zi, si de care nu putem sa ne ascundem.
Avem in fata unul din primele filme care apartin exclusiv secolului XXI. Producatorii sunt de parere ca nici acum 5 ani tehnologia nu le-ar fi permis sa faca acest monument pentru omenire. Traim intr-o era a globalizarii, a tehnologizarii, in care oamenii din toate colturile globului sunt mai uniti decat au fost vreodata, in ciuda dezbinarilor economice, politice si religioase. O era in care oricine poate face un film, isi poate expune parerea lumii intregi, si in care oricine il poate vedea. Iar Life in a Day este filmul acestui zeitgeist.
Undeva intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat si mai mult sau mai putin post-apocaliptic s-a intamplat un plot-device in urma caruia Pamantul a devenit habitabil in doar doua zone, care, in mod oportun povestii, sunt fix opuse pe planeta. Una este in Europa si cealalta in Australia, iar cele doua zone sunt in conflict in urma lipsei de spatiu.
Australia a redevenit cumva colonie, iar in lupta pentru independenta (cred), teroristi ai Coloniei tot amplaseaza bombe in partea europeana, dorind astfel sa obtina… ceva important, sunt sigur.
In toata aceasta distopie il gasim pe Douglas Quaid (Colin Farrell), care, desi e casatorit cu Kate Beckinsale, este nefericit cu viata sa. Asa ca se duce la o clinica unde clientilor li se implanteaza amintiri pe care altfel nu si le-ar permite: o amanta de lux, o excursie pe Marte, o aventura de spioni etc.
Quaid o alege pe cea din urma, dar inainte ca inception-ul sa poata avea loc, o echipa de mascati iau clinica cu asalt, omorandu-i pe toti cei prezenti, minus Quaid, care brusc are super-abilitati de spion si scapa cu viata, dar nu inainte sa omoare 13 agenti mascati.
Lumea lui este data peste cap cand primeste o serie de indicii care ii arata ca el de fapt chiar este un spion ale carui amintiri au fost alterate si ca este adanc implicat in reteaua teroristilor de pe colonie.
De partea cui lupta de fapt? Este totul doar o simulare? Va primi fata la final? Si pe care din ele? Toate aceste intrebari si altele primesc un raspuns vag sau niciunul, in urmatoarea ora de impuscaturi, explozii si turnuri de poveste irelevante.
"What is real?" Este un tagline care se potriveste filmului original sau povestirii lui Philip K. Dick pe care se bazeaza acesta. Asta deoarece aici povestea se concentreaza mult mai mult pe ambiguitatea realitatii in care traieste personajul. El crede ca lupta pentru o cauza buna, dar tot ce face e foarte posibil sa fie doar o simulare, caz in care orice actiune a sa ar fi complet futila. Dar daca totusi e real? O tematica ce da filmului un nivel in plus celui de film de actiune.
Tema care face o aparitie si in noul Total Recall, caci povestea e bazata pe lucrarile mai sus mentionate, dar este repede data la o parte si uitata in favoarea scenelor de actiune intortocheate a caror functiune e greu de explicat.
Unde vreau sa ajung e ca filmul nu este un SF inteligent, daca la asta va asteptati, de la premisa generala implauzibila pana la detaliile care o compun. Exista unele elemente in care o viziune gandita a unui posibil viitor isi iveste capul, dar destul de putine.
Regizorul Tony Scott, fratele lui Ridley Scott, s-a aruncat acum cateva ore de pe un pod si a murit pe loc. Cauzele actiunilor sale inca nu sunt elucidate, dar pentru cinefilii din lumea intreaga sunt si irelevante. Ce vom tine minte sunt filmele sale.
Un alt fascinant si minunat executat documentar de la BBC exploreaza istoria insulelor Galapagos, atat din punct de vedere al orogenezei, al biologiei, cat si al societatii umane.
Importanta acestor insule pentru conceperea teoriei evolutiei de catre Charles Darwin este bine cunoscuta fanilor biologiei, si subiectul nu duce lipsa de documentare care sa-l prezinte, dar daca cele pe care le-am vazut eu de-a lungul anilor se concentrau mereu pe fauna, exemplificand mereu aceleasi specii, acest documentar in trei parti, incearca sa prezinte povestea de ansamblu, acoperind toate aspectele care tin de faimoasele insule.
Filmele au de cate 50 de minute si sunt narate de laureata a premiului Oscar, Tilda Swinton, a carui voce nu cade in emotiile kitschoase prezente atat de des in documentare despre animale contemporane, dar nici nu se prezinta cu raceala unui cercetator detasat. Iar gratia tonalitatii se potriveste perfect cu cea a regiei.
Producatorul Bryan Singer a anuntat unele din ideiile de baza pentru continuarea la X-Men: First Class, care se numeste preventiv X-Men: Days of Future Past, si se va baza pe seria de benzi cu acelas nume. Nu se stie cat de mult va lua filmul din povestea originala dar e clar ca se va baza pe calatorii in timp. Poate filmul ii va include pe mutantii Bishop si Cable, dar asta ramane de vazut. Filmul va fi sub regia lui Matthew Vaughn, care a regizat prima parte si Kick-Ass, deci are experienta buna cu benzile desenate.
A doua stire vine are legatura tot cu universul Marvel, dar de data asta este legat de mega-proiectul studioului ca a culminat anul acesta cu The Avengers si va culmina in 2015 a doua oara cu The Avengers 2, care, dupa cum au anuntat producatorii, va fi scris si regizat de acelasi Josh Whedon care a facut din primul film asa un succes. Studioul a facut urmatorul anunt:
"Joss Whedon has signed an exclusive deal with Marvel Studios for film and television through the end of June 2015. As part of that deal, Whedon will write and direct Marvel’s The Avengers 2 as well as help develop a new live action series for Marvel Television at ABC. He will also contribute creatively to the next phase of Marvel’s cinematic universe."
O reinterpretare si nu un re-make al benzilor desenate distopice engleze, Judge Dredd, va iesi anul acesta. Karl Urban (J.J. Abrams' Star Trek, Lord of the Rings) il va juca pe Dredd, si nu, nu isi va da jos masca.
Eram chiar curios de film cand citeam despre el anul trecut, dar trailerul este cam dezamagitor.
Desi trei filme au fost de ajuns pentru adaptarea a trei carti de cate 600 de pagini, doua filme aparent nu mai ajung pentru adaptarea unei singure carti de 200 de pagini.
Asta a avut Peter Jackson de spus zilele trecute:
“We recognized that the richness of the story of ‘The Hobbit,’ as well as some of the related material in the appendices of ‘The Lord of the Rings,’ gave rise to a simple question: do we tell more of the tale? And the answer from our perspective as filmmakers and fans was an unreserved ‘yes.’ "
Pentru ca aparent fanii sunt cei care stiu ce ar trebui sa intre intr-un film. Fanii intotdeauna vor mai mult din ceea ce le-a placut, de asta exista Pirates of the Carribean 4, Shrek 2, 3, 4 etc. Asta nu inseamna ca producatorii ar trebui sa ii si asculte.
Jackson vrea sa includa si material din appendixul romanelor "Lord of the Rings", care in mare parte se compune din analize de cultura, geneaologie si etimologie ale raselor din Middle Earth.
Dar asta era planul de la inceput cand trebuiau sa fie doua filme. Si un al treilea film facut din ce a ramas in plus nu suna prea bine. Si asta inseamna ca probabil si al doilea va fi mai diluat.
Dar este totusi Peter Jackson, deci poate ca dupa al treilea film ne vom intreba cum s-a si gandit el vreodata sa faca doar doua.
La IMAX sambata s-a prezentat un nou clip pentru "James Bond: Skyfall". L-am cautat ca sa-l pun si aici, dar nu l-am gasit. In schimb a iesit azi un nou trailer, care e compus in mare parte din imaginile prezentate 'exclusiv' la IMAX.
Pentru prima data chiar vreau sa vad un film Bond. Niciodata nu mi s-au parut interesante aceste filme, indiferent de actor, dar cum "Quantum of Solace" a fost ok, si astea primele doua trailere pentru "Skyfall" arata chiar bine, sunt curios.
Noul trailer ne ofera mai multe detalii despre directia povestii, plus primele imagini cu villainul cu freza stupida a lui Javier Bardem, si pe Ben Wishaw intr-un rol care pana acum a lipsit din seria Craig: Q.
Unul din seria minunata a documentarelor BBC, The Science of Decay, dupa cum indica si titlul, arunca un ochi mai atent asupra diverselor procese prin care materialul organic din jurul nostru se descompune.
Intr-un experiment inedit conceput si condus de foarte simpaticul Dr. George McGavin, care este si prezentatorul filmului, o bucatarie tipic englezeasca cu o mica gradina au fost reconstruite detaliat intr-o incapare din Gradina Zoologica din Edinburgh si inchise ermetic intr-o cusca de sticla. "Locuitorii" bucatariei au disparut misterios chiar in timp ce pregateau un garden-party cu gratar asa ca tot felul de mancaruri crude au fost lasate la aer liber (hamburgeri, copane de pui, vin, sandwichuri, legume si desigur un porc intreg la protap).
Dupa ce in cusca au fost introduse muste si alte insecte, bucataria a fost lasata in voia putregaiului timp de doua luni. Proces pe care locuitorii Edinburghului au avut placerea sa-l urmareasca doua luni.
Pentru cei care nu am avut norocul de a locui in Scotia, doctorul McGavin si echipa sa au filmat procesul in detaliu, cu camere normale si time-lapse si au piperat imaginile cu explicatiile stiintifice aferente.
Carnea si mancarea putregaita este probabil una din cele mai neplacute lucruri ce ii poti pune in fata unui om, dar vazute la distanta prin ecran si fara miros putem arunca o privire asupra unui proces fascinant si uneori chiar frumos, care este unul din cele mai vitale elemente ale naturii si a cercului vietii.
Primele doua minute din acest trailer nu m-au impresionat deloc. Oh, yeah, inca o drama semikitchoasa a la "Extremely Loud and Incredibly Close" despre destine imbarligate si iubiri care supravietuiesc decenii si oameni care se exprima foarte poetic. Cat de...necesar.
Dar apoi urmatoarele cuvinte pe ecran: "From the creators of The Matrix Trilogy and the director of Run Lola Run", si totul devine....priviti singuri:
Wow!
The Fountain + Matrix+ Dark City +Blade Runner+Terrence Malick?
Cum poate asta fi un singur film? Are 164 de minute, dar si asa? Parca sunt trailerele de la 10 filme minunat tesute impreuna.
E awesome la pachet, cu Tom Hanks, Susan Sarandon, Ben Wishaw, Jim Sturgess, Hugo Weaving, Hugh Grant si Jim Broadbant.
Asa de mari sunt sansele sa fie o chestie pretentioasa care se ia prea in serios si care predica despre puterea iubirii mai rau ca si Coelho, dar asa nu-mi pasa in momentul de fata.
Am sa revin saptamana viitoare cu un alt fel de articol despre noul film Christopher Nolan, asa ca momentan va las cu recenzia de pe raluk.ro
In 2005 Christopher Nolan ne-a pus in fata inceputul viziunii sale aupra posibilitatiilor unui film cu super-eroi. Batman Begins a schimbat regulile filmelor bazate pe benzi desenate; eroul este umanizat si coborat de pe piedestalul moralitatii absolute, calatoria sa prin viata fiind impanata cu decizii mai complexe decat decizia intre bine si rau, iar implicatiile actiunilor sale au reverberatii mai profunde asupra societatii in care traieste, si nu se rezuma la a salva situatia-cu-placere-noapte buna. Vechile arhetipuri au fost abandonate si un realism fara precedent a fost cusut intr-un gen de film care pana atunci era doar un fundal pentru scene de actiune extravagante si conflicte de suprafata.
Dar, in ciuda impactului primului film, lumea nu a fost pregatita pentru The Dark Knight, care, in ciuda defectelor sale, a devenit aproape instant unul din cele mai apreciate filme facute vreodata, atat critic cat si comercial. Un film de actiune desavarsit, o drama intensa si un adevarat studiu de caz asupra nuantelor moralitatii umane si asupra ideii de erou. Un film care l-a pus pe Nolan definitiv pe harta marilor regizori si a dat lumii unul din cele mai talentate exemple de joc actoricesc prin Joker-ul lui Heath Ledger, un villain a carui adorare este depasita poate doar de cea a lui Darth Vader.
Iar acum, dupa patru ani, viziunea lui Nolan a ajuns la capat de linie, momentul in care sunt aruncate in joc toate cartile, in care nicio idee sau valoare nu mai e in siguranta si in care eroii nostri sunt pusi la incercari ale caror solutii le vor schimba viata. The Dark Knight a fost probabil apogeul cinematic al trilogiei, dar inThe Dark Knight Rises ni se da concluzia epica la toate drumurile deschise pana acum.
The Batman must come back
In general, cand un film bun primeste una sau mai multe continuari, acestea tind sa repete aceleasi formule de dinainte, doar sub alta forma la suprafata, oferind rezultate dezamagitoare. Dar, chiar si atunci cand producatorii reusesc sa faca continuari originale care se sustin singure, istoria ne arata ca de obicei partea a treia este cea mai slaba dintr-o trilogie, sau, daca nu cea mai slaba ca film, cel putin finalul oferit nu are rezonanta emotionala pe care ne-au promis-o episoadele precedente – fie ca este o singura poveste mai lunga, fie ca sunt trei povesti individuale. Seriile Godfather, Star Wars, Back to the Future si chiar si Lord of the Rings ne-au oferit, argumentabil, concluzii care nu ne-au lasat complet impliniti cu referire la destinul eroilor nostri.
In cazul de fata, dupa cum am mentionat in introducere, pelicula nu ofera aceeasi satisfactie ca experienta cinematografica in sine, dar tematic si emotional filmul mi s-a parut cel mai complex din serie. Motivul principal din cauza caruia filmul are un impact imediat mai redus decat precedentul este lipsa numeroaselor momente unice de forta pe care celalalt le avea – fie ca e scena de la inceput cu banca, fie ca e un monolog de-a lui Alfred sau al Joker-ului, fie ca e moartea vreunui personaj major, The Dark Knight avea numeroase scene care aveau, singure, un puternic impact emotional sau de actiune. In The Dark Knight Rises insa, abordarea este mai subtila, chiar daca nu mai putin intensa, iar punctele principale de conflict, de poveste sau emotional, sunt intinse pe perioade mai lungi. Oricum, la cele doua ore patruzeci si cinci ce minute si la complexitatea firului narativ, uneori ai impresia ca te uiti la mai multe episoade a unei miniserii puse laolalta, in loc de un film.
Ceea ce face din filmul de fata o concluzie reusita la trilogia lui Nolan, este faptul ca filmul nu este doar o simpla continuare la filmele precedente, ci reia si leaga elegant firele tematice si narative din primele doua parti, care pana acum pareau a avea putina legatura intre ele. Astfel, scriitorii s-au asigurat ca cele trei filme nu reprezinta doar momente selecte din aventurile nesfarsite lui Batman, ci ele formeaza o poveste de mare amploare, in care eroul, antagonistii si personajele secundare joaca roluri precise si importante, facand din trilogie un cerc etans.
Desigur, nu vreau sa para ca filmul nu ar avea defectele sale. Ca si celelalte filme din serie, intamplarile sunt pline de situatii fortate, bazate pe niste coincidente foarte improbabile. Nu am sa dezvalui aici prea multe detalii despre intamplari, dar situatii de genul celor in care un personaj se afla intr-un anumit loc si la un anumit moment, fara ca prezenta acestuia sa aiba vreo justificare sau logica. Ca si planurile lui Joker din filmul anterior, care pentru a functiona necesitau ca un numar mare de alte personaje sa se comporte intr-un fel foarte precis, comportament pe care Joker-ul nu avea cum sa-l stie de la inceput, si aici exista situatii destul de implauzibile. Mai departe, la nivel de scenariu, unele dialoguri par cam nenaturale, iar unele momente de expozitie sunt aruncate cam bont in fata publicului.
"There is no other comic saga more influenced by architecture than Batman. Gotham, and the fictional architects that built the city, have been main characters since the first plots. Writer and architect Jimmy Stamp describes in this essay the fascinating architectural references and metaphors that have filled Batman stories for the last 60 years."
The Hero & The City
Hugh Ferris: Science Centre
With references to
Gotham City, Modernism, Post-Modernism, Woody Allen and his book (Woody Allen on Woody Allen) as well as Hugh Ferris, Delineator of Gotham, the man whose 1929 illustrations from The Metropolis of Tomorrow defined the early aesthetic of the series, this essay presents an overview of the hero's evolution, intertwined with the city's own cycles of falling down and rising up again, ending with the eternally debatable questions:
So what came first, the city or the crime? the hero or the villain? the architect or the city?
"New York, Dubai, Tokyo, Moscow, Gotham. Every city in every atlas—real and fictional— has a unique character shaped by history and geography. More than a mere sense of place derived from architecture and planning, cities have a feeling that pervades the consciousness of those who live there until themselves become a a piece of the urban fabric, a fractional embodiment of the city itself. Perhaps more than any other person—real or fictional—Batman is integrally linked to his city, the city he has sworn to protect. In every sense of the word, he is a true avatar of Gotham. And Gotham City itself is an avatar, not only of the dreams of its fictional architects, but of our collective urban paranoia."
Having seen the The Dark Knight Rises myself, I should hope to return with a review in due course.
Marti asta am fost la Spider-Man si martea asta care vine ma voi duce la Batman, si ca sa nu cumva sa intru in sevraj de la lipsa de super-eroi in perioada asta dintre cele doua filme, cei de la Warner Brothers si de la Legendary au avut incredibila bunavointa de a lansa primul trailer pentru urmatorul film cu Super-Man, care va iesi abia vara viitoare. Cam devreme pentru inceperea marketingului, chiar si pentru un amarat teaser, dar cred ca s-au speriat de avalansa de filme dupa benzi din vara aceasta (ok, ok, sunt trei, dar alea trei...) si au vrut sa reaminteasca pamantenilor ca acest proiect inca exista, si ca ar trebui sa arate niste entuziasm si pentru el, nu doar pentru Hobbitul.
Facem si o sumara analiza, dar in primul rand sa vedem trailerele. Si folosesc pluralul cu mare tragere de inima aici, caci dragii nostrii au reusit sa gaseasca o metoda foarte ieftina de a avea mai mult de un trailer dar fara sa dezvaluie prea multe imagini. Adica au folosit exact aceleasi imagini, in exact acelas montaj, cu exact aceeasi muzica, doar ca au folosit doua naratiuni diferite. Una de Kevin Costner in rolul tatalui adoptiv Jonathan Kent, care aici pare sa se fi transormat din fermier in pescar, si una de Russel Crowe in rolul tatalui biologic, Jor-El. (da, am stiut cum il cheama, fara sa trebuiasca sa dau google). Dar desi monoloagele difera in cuvinte efectiv, cei doi tati spun acelas lucru, ceva de genul: "Fiule, este foarte tare, gen. Adica, esti un baiat super. Un barbat super chiar."
Versiunea Terra:
Versiunea Krypton:
Am sa evit comparatiile cu o adaptare Terrence Malick a serialului Deadliest Catch, si am sa sar direct la prima chestie care s-a facut observata. Muzica. Am mentionat anterior cat de mult ma enerveaza cand vad melodii geniale din filmele mele preferate refolosite si reciclate in trailere si reclame si alte filme si etc. Este lenevie. Mai ales daca muzica e luata de la o scena epica si incarcata emotionala care nu a fost uitata de cei care au vazut-o, in nici un detaliu, nici macar muzica, chiar daca au trecut 11 ani.
Se potriveste melodia pe trailer? Da. Chiar foarte bine. Poate ar trebui sa ma bucur ca scorul lui Howard Shore mai primeste niste reclama, dar tot lazy mi se pare toata chestia.
Dar trecand la trailer de chiar. Este un pas in fata spre a ma convinge sa vad filmul. Nu e un trailer exceptional, in sine, dar arata ca filmul are niste potential. Mie oricum nu mi s-a parut Super-Man prea interesant, si ultimul film nu l-am vazut. Iar cele de dinante, le-am vazut pe la 7-10 ani, si nu am fost curios sa le recaut. Iar cand am aflat ca la carma va fi nimeni altul de Zack Snyder, am zis "Hai ciao! Distractie faina." Parere confirmata de primele imagini a lui Henry Cavill in rolul Barbatului de Otel. Adica astea:
Nu-mi place fata lui, nu-mi place parul, doamne cat uras costumul si textura primei imagini e plina de seva de Snyder.
Dar trailerul arata bine, culorile nu par atat de saturate si imaginile atat de izbitoare ca in alte filme ZS, si apoi apare acel nume acolo la producer, acel Christopher Nolan, care schimba cam tot. Da stiu ca e doar producer, dar nu va lasa sa devina si acesta un film atat de mediocru in ciuda imaginilor frumoase. Iar oricum problema lui Snyder este incapabilitatea de a creea persoanje si poveste, dar de data asta se vor ocupa David S. Goyer si Jonathan Nolan de partea asta, deci el chiar nu trebuie sa se chinuie chiar atat de mult, nu? Adica poate iesi ceva bun, nu? Adica poate chiar ceva interesant, nu?
Mai ales ca filmul este un reboot cum e la moda momentan (peste doi ani vom avea parte de Iron Man: The Forging), dar considerand filmul anterior care era o semi-continuare fara mare succes la filmele originale care nu chiar s-a adaptat curentelor contemporane, cred ca este o ideea buna sa-l rebooteze. Da e tot plictisitorul de Super-Man, si costumul, care mereu a fost tampit, arata si mai tampit, dar e totusi sub supervizarea lui Nolan, si actiunea nu e vreo schema de imbogatire rapida marca Lex Luthor, ci il vom avea pe General Zod, care e o provocare mai intensa si care va impiedica folosirea la fiecare pas a kryptonitei naibii, si care e jucat de Michael Shannon, ceea ce este o alegere magnifica. Si Amy Adams in rolul lui Lois Lane, ceea ce este absolut neutru.