Wednesday, February 29, 2012

The Woman In Black (2012, recenzie

E un moment de dezamagire pe la inceputul filmului cand aparent nu avem in fata altceva decat acelasi film cu fantome pe care l-am vazut de atatea ori. O vila izolata si darapanata, bantuita de o fantoma cu un trecut tragic care vrea sa razbune pe cei vii, si un idiot care crede ca ar fi o idee buna sa petreaca singur o noapte in casa in care niciunul din cei ce urmaresc filmul nu ar petrece singur mai mult de cinci minute in mijlocul zilei. Satenii care se comporta ciudat, copii mult prea seriosi, filmul pare sa acopere toate cliseele. Si momentele de groaza si jump-scare-urile sunt la inceput dureros de previzibile. Dar dupa ce s-a asigurat ca te simti in siguranta pentru ca ii sti toate trucurile, filmul isi prezinta adevaratele arme si te pedepseste aspru pentru ca nu l-ai luat in serios. Folosind aproape toate cliseele genului cu un talent eficient, aplicand tensiune, atmosfera si socuri bine plasate, pelicula scoate publicul din orice zona confortabila. Astfel nu doar ca uiti repede de tot ce stiai, dar stai la marginea scaunului cu mana pe ochi si cu inima batand nebuneste din cauza adrenalinei.

Compania de film Hammer a deschis un nou capitol in istoria filmelor horror in anii ’60, readucand pe ecran si modernizand monstrii precum Dracula, Frankenstein si nu numai. Desi au dat faliment, au avut o influenta puternica asupra viitorilor scenaristi si regizori ai genului. De cativa ani compania a fost redeschisa si a inceput rapid producerea de filme de groaza si supranaturale de calitate. De curand au scos Let Me In, varianta americana a cartii Let the Right One In. Asa ca nu ar trebui sa fim surprinsi ca regizorul James Watkins s-a descurcat bine, desi e abia la al doilea titlu la capitolul regie. Lucrand la filme de groaza precum Eden Lake, Gone si The Descent 2, se vede ca omului ii vine usor sa bage frica in oameni, si foloseste acest talent si in filmul de fata.

L-as mai vedea o data?
Probabil. Dar mai incolo.

La capitolul actori il avem pe Daniel Radcliffe in rol principal care are aici primul mare rol de film dupa cel principal din seria Harry Potter. Si intr-adevar acum e momentul decisiv al carierei sale, cand se va arata daca isi va putea continua cariera de actor sau daca va ramane mereu tipul care l-a jucat pe baiatul vrajitor. Ca si Elijah Wood, care a reusit sa se scape de imaginea lui Frodo alegand roluri cat se poate de variate – Sin City, Everything Is Illuminated, Green Street Hooligans – Radcliffe a revenit pe ecrane cu un rol cat se poate de diferit de cel care l-a facut faimos: un tanar vaduv, un tata care trebuie sa se ingrijoreze de viitorul odraslei si nu de soarta lumii. Pe de o parte s-a descurcat destul de bine, intrupandu-si rolul cu destul talent incat sa nu evoce amintiri Potter-esti, altfel insa nu iese in evidenta. E drept ca personajul nu are prea multe replici, si se descurca bine doar cu limbajul fizic si mimica, insa cuvantul care vine la minte este “eficient”, nu “memorabil”.

Alti actori cu nume rasunatoare filmul nu are, cu exceptia lui Ciarán Hinds pentru care mi-am exprimat deja admiratia intr-o recenzie anterioara. Si el insa ne prezinta o actorie care isi atinge scopul dar nimic mai mult, punand intrebarea daca este totusi mai degraba mana regizorului care a nu a stiut sa ii directioneze bine pe actorii de vina.

Thursday, February 16, 2012

Interview with Dragos Bucur (TakeOne)

In aprilie anul trecut am avut placerea de a-i lua interviu lui Dragos Bucur in Londra. Aici e rezultatul. Scuze ca e in engleza.

“This ignorance of theirs serves me well,” says Dragoş Bucur while he carefully studies the label of the Indian beer we ordered. The ignorance he refers to is the stereotyping of any East-European as being some variant of Russians. “What is beyond, let’s say, Budapest, is Russian,” he goes on. He is telling me this in an Indian restaurant around Aldgate, having just finished some preliminary rehearsal for his new role. It is partly due to this ignorance that Bucur, a Romanian actor, has landed an important role in ITV’s upcoming mini-series about the Titanic. He plays a character based on the real-life figure of Peter Piatkow, also known as Peter the Painter, a mysterious Latvian who lived in London around that time, and who might or might not have been a revolutionary, or anarchist.

When he is telling me this, the cast list had just been released a few hours prior by ITV, and filming is still weeks away; but this is not the first time the type-casting proved useful. He has a short part as a Chechen in Dennis Gansel’s German film IN THE YEAR OF THE DOG, another short role in Francis Ford Coppola’s YOUTH WITHOUT YOUTH and recently he was part of the main supporting cast members in Peter Weir’s THE WAY BACK, another film based on a true story, about several convicts escaping from a Siberian Gulag during World War II.
To claim, though, that his landing of these roles is only because he sounds close enough to a Russian would be just another sign of ignorance. Bucur has starred in several highly acclaimed Romanian movies which have garnered prizes on the festival circuit, including the main role in 2009’s “Police, Adjective”, which got director Corneliu Porumboiu the FIRESCI Prize and the Un Certain Regard Jury Prize at Cannes. And in 2010 he received the Shooting Stars Award at the Berlin International Film Festival. He has slowly but surely made a name for himself nationally and internationally.

Bucur, however, has a more pragmatic view on things. “I am a pretty lucky guy, you know? If you were to analyze the chances to get into a film like this, without an agent, without contacts, without another big English or American movie on your resume, they are 0.000….”. He received an e-mail from a friend in London telling him about THE WAY BACK, he sent in his CV, and he was cast. “The truth is, I don’t think that if I hadn’t played in BOOGIE, STUFF AND DOUGH, THE PAPER WILL BE BLUE and so forth, anybody would have taken notice of me for this casting, but I don’t think anyone actually saw any of my work.” Who knows if all his talent would have gotten him out of Romania without that e-mail. But as things are now, he is one of the three most prolific Romanian actors who act in big international productions, next to Marcel Iureş (HART’S WAR) and Maia Morgenstern who played The Virgin Mary in Mel Gibson’s THE PASSION OF THE CHRIST.

Romanian cinema has been on the rise since 2000, with titles such as OCCIDENT, THE DEATH OF MR LĂZĂRESCU, THE PAPER WILL BE BLUE being extremely well received by critics world wide, the film 4 MONTHS, 3 WEEKS AND 2 DAYS even winning the Palm D’or in 2007. The problem is that these art-house titles are best known for their minimalist approach, with slow and long scenes focussed on dialogue, mundane details and little action, which didn’t help with their popularity with the general audience: “not only are they uncommercial, they do anything they can not to be liked by a general audience” Bucur thinks. And while there are a few films made for the box office, “those are awful, nothing to do with quality. Nothing. […] You can’t understand how some good actors can act that bad, or how somebody wrote something like that? Romanian directors and audience have to make peace. They have to find a middle road, you know?”.

“Maybe critics and audience should stop being that harsh. They all are. As soon as a less than good film comes out everybody is happy to comment on how bad it is. As soon as a good festival film comes out everybody rolls their eyes about how there are only festival titles coming out. I don’t know why they are so spiteful. Old directors dismiss young ones, young ones dismiss the old, nowadays young directors dismiss each other. Old actors say the young ones have no talent, the young ones say the old act theatre not movies. Everybody needs to see somebody else suffering.”

Romania does not have a studio system, and films are generally funded by the government, which gives directors creative freedom but also small budgets, which is how they sometimes defend their minimalistic approach. But considering that these films are festival favourites it is uncertain how hard directors try to find that middle road. “There is a trend. I don’t think it is nice me saying this, but I think they try to please festivals.” Considering the lack of commercial viability and the recent recession it is not hard to understand that cinema in Romania, as much as anywhere else in the world, is going through a rough patch; and people such as Bucur are forced to look outside, not just as professional progress, but because there are not many other options. His pragmatism comes again into play. Despite being one of the most talented young actors in Europe, he views himself as a professional actor, not an artist actor, and will not turn down roles because they are too small or not suited for him. This readiness to take up every opportunity and his chameleonic talent will probably take him far.

I expressed optimism at the future of Romanian cinema, that although it might be in a dark patch right now, better days might yet come, he seemed not very convinced. “If things get better I will not hesitate to return, but for the moment I found a way to pay the bills and do what I like. I found this new market. There are few limits now. There is this niche and I can work outside the country. The Romanian market had very few offers these last two years. If I would not have had my international projects I do not know where I would have been. I can live anywhere and film in another country. When I go to the casting, they don’t need to know I don’t live in London. This reminds me. Last time I was in London, I went out with a friend to this Italian place. We were the last customers. I thought maybe they want to close, but my friend said that the waiters would start putting the chairs up, or, maybe they think we are Russian and are afraid not to bother us. And sure enough, as we left the waiter came to us and said “Nazdrovya, Nazdrovya”.”
So yes, it might not be pleasant to be stereotyped, but Dragoş Bucur is ever pragmatic, and makes the most of it. Their ignorance does serve him well. I left him with a short hand-shake in Embankment Station, remembering something he said. When asked once which one is his best role his answer was, “The next one. Always the next one.”


Tuesday, February 14, 2012

Shame (recenzie

In esenta: nerusinat de abjectiile sale

We’re not bad people. We just come from a bad place.

Brandon (Michael Fassbender) este un New York-ez de success, care lucreaza la o firma de advertising. Un burlac cu o slujba de vis, care iese seara in baruri de lux cu seful si colegii, unde agata femei frumoase si inteligente. Se imbraca bine, are stil, e sarmant, amuzant si per total o persoana foarte placuta. O fatada pe care Brandon incearca cu toata puterea sa o pastreze, caci viata sa ar fi compromisa daca adevarata sa fata ar iesi la iveala. Brandon este un dependent sexual. Daca nu agata femei in baruri pentru aventuri de o noapte, isi angajeaza fara jena prostituate, viziteaza site-uri pornografice si chiar si la lucru se duce din cand in cand la baie pentru o masturbare ne-zgomotoasa.

Separand cele doua aspecte ale vietii sale, el mentine un echilibru precar: cat timp in exterior reuseste sa fie Brandon cel chipes, sarmant si de succes, in privat poate fi Brandon cel depravat. Dar acest echilibru e amenintat cand sora mai mica si emotional instabila, Sissy (Carey Mulligan), apare fara veste in apartamentul sau, cautand un loc unde sa stea cateva zile si un sprijin din partea fratelui mai mare.

Acesta insa nu se grabeste sa-i ofere nici una, nici alta, si conflictele si dragostea dintre ei in curand scot la iveala ce-i mai bun si mai rau in amandoi, iar sansele de a se salva reciproc sunt la fel de mari ca si cele de a se distruge unul pe altul.

Steve McQueen a avut unul dintre cele mai rasunatoare debuturi din istoria cinematografica in 2008 cu filmul Hunger, castigand numeroase premii si afirmandu-se ca unul din regizorii vizionari din Marea Britanie. Acel film explora violenta umana, urmarind povestea adevarata a lui Bobby Sands, un conducator al Armatei Republicane Irlandeze, care a facut greva foamei pana a murit in inchisoare pentru a fi recunoscut ca prizonier politic. Filmul nu s-a sfiit sa arate direct violenta, comisa atat de luptatori cat si de gardienii puscariei, si mizeria care ii inconjoara, reusind totodata sa stabileasca o estetica a uratului care l-ar fi incantat pe Arghezi.

Pe aceasta idee de frumusete in abject continua si Shame. In contrast cu alte filme despre dependente distrugatoare cum ar fi Requiem for a Dream, care a fost o scufundare in lumea heroinei, filmul nu adopta vreo pozitie morala in legatura cu dependenta sexuala a protagonistului. Nici nu cade in cliseele clasice de a prezenta o poveste despre cadere si salvare. Nu vedem un barbat care are totul si apoi pierde totul din cauza viciului sau. Brandon e cetatean model, si nevoile sale nu-l determina niciodata sa incalce legea. In afara de el insusi, nu e nimeni ranit de modul lui de a trai. Si, desi viata sa e prinsa intre pastrarea aparentelor si satisfacerea poftelor, nelasand astfel loc unei relatii adevarate sau legaturi emotionale profunde, filmul ne pune in pozitia de a gasi vreun motiv pentru care alegerile sale sunt inferioare celor facute de societate in general. Poate ca omul nu e fericit, dar asta e viata pe care si-a ales-o si pe care o mentine cu tot efortul, putem noi sa-l judecam?

Abia cand apare sora sa in joc si alegerile sale au un efect negativ asupra altcuiva decat asupra sa, e nevoit sa-si reevalueze situatia, dar daca o iesire din groapa pe care si-a facut-o pare iminenta, finalmente ramane neclar daca realizarea naturii auto-distructive a vietii pe care o duce il va determina sa si schimbe ceva.

Stilistic filmul aminteste foarte mult de Drive, acelasi culori clare, si aceeasi raceala si distanta a imaginii, regizorul pastrand o detasare liniara care nu urmareste urcusurile si coborasurile calatoriei emotionale a protagonistului, intarind ideea de lipsa de judecata. Singurul element artistic care permite inflexiuni emotionale este muzica, care insa nu e o oglinda evidenta a sentimentelor afisate pe ecran. Impreuna, aceste elemente formeaza o calatorie aproape lirica, prin strazile New York-ului, prin dormitoare si camere de hotel, prin scene de sex destul de explicite.

In rol principal e Michael Fassbender, care a prins ochii criticilor internationali prin interpretarea lui Bobby Sands din mai sus mentionatul Hunger, rol pentru care slabit pana la greutatea de 59 de kilograme. Inainte de asta a avut un rol secundar in 300, dar dupa si-a facut incet-incet loc printre cei mai respectati actori contemporani, prin filme precum X-Men: First Class unde l-a interpretat pe Magneto, Fish Tank, Inglourious Basterds si Jane Eyre. Momentan poate fi vazut in A Dangerous Method, unde il joaca pe Carl Jung, si in Haywire. In viitor va colabora din nou cu McQueen, dar nu inainte de a avea un rol in viitorul film semnat Ridley Scott, Prometheus.

Rolul de fata este unul care se potriveste foarte bine in lista celor mai bune ale sale. Spectrul emotional prin care trece personajul este unul lat, si Fassbender reuseste sa treaca de la furie la tristete, de la vanator in cautare de prada la un barbat pierdut si nesigur pe sine. Din nou, sentimentele cele mai puternice fiind evocate de sora sa pentru care arata ori tandrete, ori ura si furie nestramutata. Aceasta este interpretata de Carey Mulligan, pe care o stiti din An Education, Wall Street: Money Never Sleeps, Never Let Me Go si recentul Drive. Rolul ei cere mai putine inflexiuni sentimentale, dar trece si ea prin momente dificile, si prinde perfect fragilitatea celei ce incearca sa para stapana pe situatie.

L-as mai vedea o data?
Da. Dar inca nici "Hunger" nu l-am revazut, desi am zis ca il revad imediat dupa ce am iesit din sala. Poate ambele impreuna.

[Sursa si articol complet]

Wednesday, February 8, 2012

It's Halftime. It's Halftime in America.

Pentru cei dintre voi care din intamplare nutriti pasiuni si de alta natura decat cinematica, unul din punctele de interes poate a fost recentul Super Bowl XLVI. Disputat intre New York Giants si New England Patriots. Pentru ceilalti, mai putini familiarizati cu acest mega-eveniment, importanta sa si implicarea publicului american si nu numai, este greu de cuantificat. Insa cred ca o masura buna a acestor aspecte este audienta din seara de 5 Februarie 2012. Putin peste 111 milioane de telespectatori doar in US. Si pentru a pune totul intr-un sistem de referinta, acesta a fost cel mai vizionat program de televiziune din istoria televiziunii americane. Ever.

De ce vorbeste autorul despre asta? E simplu. The Super Bowl Halftime Show. Unul din cele mai asteptate momente de TV. Show-ul este o provocare logisitca si o desfasurare de forte comparabila ca si complexitate cu o deschidere de olimpiada. Doar ca mai scurta si condensata, evident. Front-runner-ul din acest an a fost Madonna.

Anyway, un alt aspect deja devenit trademark al unui Super Bowl este calitatea reclamelor transmise prin cutiuta cu ecran in milioane de case. Asa ca va dati seama ca datorita expunerii enorme de care beneficiaza, corporatiile si studio-urile de advertising isi freaca impreuna creierii sa puna pe masa cele mai interesante, catchy, amuzante si memorabile spoturi. Anul acesta una mi-a captat atentia. One word. Clint Eastwood.

Reclama este finantata de Chrysler, unul din greii industriei americane din Motor City, Detroit. Va las sa va delectati cu mesajul maestrului Eastwood, in vocea sa guturala atat de recognoscibila:

Atat de puternic a fost spotul incat in 3 zile are deja peste 5 milioane de vizualizari pe utub. Si cam toate publicatiile din America, precum si personaje politice implicate in campania electorala pentru prezidentiale, au vuit cu analize si opinii despre ce anume vrea sa transmita. Este pro Obama? Este pro industria auto Detroit? De ce Halftime? A apus cumva eterna paradigma exceptionalista "morning in America"? Nu stiu si fiecare poate interpreta. Insa cu siguranta e un spot interesant si inteligent, care merita putina atentie.

Evident, studio-urile de film nu s-au abtinut de la acest potential comercial incredibil. Asa ca au prezentat publicului american ce sa se astepte in materie de filme in perioada urmatoare. Pentru lista filmelor candidate la statutul de blockbuster, IMDb s-au oferit sa compileze o lista: Super Bowl Trailers 2012

Si in timp ce se redecta acest articol, autorul si-a amintit o reclama mai veche, de prin 2002, la BMW M5. Deci tot un spot pentru o companie producatoare de masini. Si mai mult, protagonista este Madonna. Nu cred ca e o surpriza atunci de ce am facut legatura intre ele. De aceasta data insa e vorba de un short de 6 minute, regizat de Guy Ritchie (vezi Snatch), cu Clive Owen in rolul de ambasador al BMW. Enjoy.

Friday, February 3, 2012

Oscar 2012: Hollywood priveşte în spate când vrea sã meargã înainte

//articol publicat de kolcs pe site-ul

În retrospectiva cinematograficã a anului trecut, douã filme se aratã fruntaşe la premiile Oscar, „Hugo” a lui Martin Scorsese şi „The Artist” a lui Michel Hazanavicius, primul cu 11 şi al doilea cu 10 nominalizãri.

Ambele filme au avut un succes critic rãsunãtor nereuşind însã sã gãseascã aceeaşi apreciere şi din partea publicului. Departe de a fi flopuri, filmele au avut câştiguri mediocre, „The Artist” ducând-o ceva mai bine. E pãrerea şi acestui critic cã filmele, deşi au fãcut foarte bine ceea ce şi-au propus, nu au stofã de a deveni clasice ale cinematografiei, şi în ciuda faptului cã vizionarea lor e o delectare (aici din nou „The Artist” pare a o duce mai bine), în retrospectivã se dovedesc cam nememorabile.

Ce atunci a determinat criticii şi membrii academiei sã cadã pe spate din dragoste pentru aceste douã filme? Rãspunsul se aflã poate chiar într-un alt film din cele nouã nominalizate anul acesta la categoria Cel mai bun film, şi anume „Midnight in Paris”, drãguţelul film a lui Woody Allen. În acesta, un scriitor de filme frustrat se plimbã pe strãzile Parisului cãutând inspiraţie prin locurile unde aceasta i-a binecuvântat pe cei precum Hemingway, soţii Fitzgerald, Cole Porter, Dali, Buňuel şi atãţia alţii înla belle epoque al anilor ’20. Cugetând ce propice era acea perioadã artei şi ce seacã e epoca noastrã, el se regãseşte în mod magic chiar în Parisul anilor ’20, la o petrecere cu exact idolii sãi, urmând o serie de conversaţii şi momente revelatoare.

Sentimente similare ca şi cele ale scriitorului din Paris prezintã şi producãtorii celor douã filme. În „Hugo”, un bãiat orfan se împrieteneşte într-o garã din Paris prin anii ’20 (din nou) cu un bãtrân vânzãtor de jucãrii, care spre final se dovedeşte a fi nimeni altul decât însuşi Georges Méliès (interpretat de Sir Ben Kingsley), unul din pionerii cinematografiei, care a fãcut printre altele „Cãlãtorie spre Lunã”, film care conţine imaginea faimoasã a Lunii cu chip de om şi cu o rachetã în ochi ( Prin intermediul poveştii filmul lui Scorsese aratã publicului magia simţitã de cei care au fãcut şi au vãzut primele filme, şi o perioadã când cerinţele erau mult mai simpliste, când filme cu oameni îmbrãcaţi în homari şi dragoni de carton erau îndeajuns pentru a încânta publicul. Iar dacã în „Hugo” Martin Scorsese scrie o scrisoare de dragoste primelor filme, în „The Artist” Hazanavicius e mult mai direct fãcând efectiv un film mut precum cele din anii ’20, alb-negru, cu muzicã constantã şi tipicã, fãrã alte sunete şi intertitluri. Sunt strecurate unele elemente mai tipice filmelor contemporane, dar în mare parte regia şi actoria evocã stilul acelor filme, iar povestea, care are exact simplitatea pe care am regãsi-o într-un Charlie Chaplin sau Buster Keaton, este despre un actor al filmelor mute care încearcã sã se adapteze apariţiei filmelor cu sunet. Deci este un film care imitã filme dintr-o perioadã trecutã care are ca şi subiect filmele din acea perioadã.

Oscarurile sunt ocazia când Hollywood se priveşte în oglindã şi întreabã „Oglindã, oglinjoarã, cine e cel mai minunat din ţarã?” şi tot el îşi rãspunde „Tu eşti!”, deci pe cine surprinde faptul cã douã filme care în principiu nu fac altceva decât sã aminteascã privitorului cât de magice şi pline de suflet erau filmele odinioarã, şi ce mãreţi sunt cei ce le produc, au fost primite cu atâta dragoste?

Şi totuşi trebuie sã mã gândesc la „Hugo”, pe care l-am vizionat în format 3D, când, fiind în sala întunecatã a cinematografului, priveam la un moment dat o scenã în care un public stã într-o salã întunecatã de cinema şi se bucurã de „Cãlãtorie spre Lunã”, un moment drãguţ de felul lui, dar când camera începe se încadreze doar ecranul din ecran, şi vedeam chipul Lunii oarecum prin ochii celor care au vãzut prima datã acest film, mi-am dat seama de faptul cã port ochelari 3D şi cã totuşi mã aflu în secolul 21. Şi oricâtã nostalgie aş avea pentru o perioadã care s-a terminat cu mult înainte ca eu sã mã nasc, şi oricât mi-ar plãcea lecţiile de istorie cinematograficã, poate e vremea sã lãsãm trecutul în trecut şi sã nu mai lamentãm vremuri ce nu le-am trãit şi în memoria noastrã falsã par mai bune.

Şi aşa mã întorc la aventurile scriitorului din Paris a lui Woody Allen, care printre artişti faimoşi cunoaşte şi o tânãrã domnişoarã de care în mod inevitabil se îndrãgosteşte, aceasta deplânge perioada seacã în care ea trãieşte (Parisul anilor ’20, ca sã nu uitãm) şi îşi doreşte sã fi trãit şi ea în la belle epoque, adicã Parisul din 1880, unde l-ar fi cunoscut pe Toulouse-Lautrec şi ar fi mers la Moulin Rouge în perioada sa de glorie. În acest moment scriitorul îşi dã seama cã e uşor sã-ţi faci idei romantice despre trecut, dar cã aventura adevãratã e sã produci aceleaşi idei despre prezent. Sã sperãm cã şi Hollywood îşi va accepta responsabilitatea de a produce un prezent la care generaţii viitoare vor putea privi înapoi cu nostalgie şi regret cã nu au trãit în 2012.

Publicata pe la rubrica  Scena si Ecranul