Waltz with Bashir

După ce un prieten îi povesteşte despre un vis despre perioada sa din Primul Război Lebanez, regizorul Ari Folman îşi dă seama că deşi a fost şi el soldat în acel război nu are nici o amintire din acea perioadă de acum 30 de ani. Bântuit de un singur vis din ziua Masacrului de la Sabra şi Shatilia, el îşi caută foştii camarazi de război şi din amintirile lor şi a altor persoane care au participat la evenimentele din acea perioadă reconstituie propriile amintiri, şi face un documentar despre experienţa sa şi a altora.
Documentarul este aproape în întregime animat, ceea ce însă nu îi ia nimic din puterea mesajului, ci din contra. Animaţia e unică şi pe cât se poate de puternică (vezi trailer), imaginile trec de la seren şi minunat la unele de-a dreptul înfricoşătoare şi pline de ororile oricărui război. Iar muzica, fie că e originală sau nu, e minunat aleasă pentru diversele scene.
Filmul nu încearcă să explice războiul, sau să damneze sau apere pe cineva, nici nu vrea să scoată în evidenţă eternele orori ale războiul, e doar un documentar poetic care prezintă lucrurile aşa cum au fost, sau cel puţin cum sunt ţinute minte. Şi deşi nu am învăţat nimic nou despre acel război, despre care oricum ştiam puţine, asta nu afectează mesajul universal al filmului despre inutilitatea conflictelor. O temă care se repetă în amintirile foştilor soldaţi, care atunci aveau 18-19 ani, s-ar rezuma prin schimbul de replici: „Am ajuns acolo şi am început să tragem ore întregi în toate direcţiile.” „În cine?” „De unde să ştiu?”
Primul film animat nominalizat la Oscar pentru categoria filmelor străine, e o peliculă foarte puternică care nu ar trebui pierdută.

Inglourious Basterds

O dată ca niciodată în Franţa ocupată de nazişti…
Colonelul Hanz Landa, Vânătorul de Evrei (actorul austrian Christopher Waltz, care a luat premiu la Cannes pentru acest rol), ajunge la căsuţa unui fermier pentru a-l interoga în legătură cu o familie de evrei care a dispărut de curând din zonă.
Dacă scena (familie paşnică, izolată, antagoniştii se văd de departe, discuţie lungă, împuşcături) vă aminteşte de “O dată ca niciodată în Vest” este deoarece filmul e western plasat în al doilea Război mondial, iar primul segment este un tribute adus filmelor lui Sergio Leone.
Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, noul film a lui Tarantino ascunde mai multe decât s-ar aştepta oricine, fie că e familiar cu munca sa sau cu cea lui Leone fie că nu.
Dar să reluăm povestea din alt unghi; Shosana e o tânără evreică care trăieşte în Paris sub acoperire, după ce familia ei a fost masacrată. Acum ea conduce un cinematograf. Îndrăgostit de ea este un tânăr soldat nazist (Daniel Brühl, “Good-Bye Lenin!”) care încearcă să o impresioneze cu actul său de a fi ucis de unul singur o mică armată de americani. Goebbels face un film despre el, şi cinemateca tinerei este aleasă pentru premiera la care vor participa toţi generalii şi politicienii mari nazişti. Tânăra acceptă, planuind o premieră ‘incendiară’.
În paralel, o divizie americană de evrei, conduşi de un apaş (Brad Pitt) au aterizat în Europa, îmbrăcaţi în civil, cu un singur scop, acela de a ucide cât mai mulţi soldaţi nazişti, pentru a băga frica în întreaga armată nazistă, lucru care le reuşeşte de minune. Când inteligenţe engleze află de premiera mai sus menţionată, această mică divizie primeşte misiunea de a o atenta. Restul va trebui să-l aflaţi singuri. Nu veţi regret.
Ce vă voi spune însă este că Tarantino nu degeaba a lucrat 10 ani la acest proiect. Deşi are toate elementele specifice unui film Tarantino, dialoguri lungi cu replici surprinzător de bine scrise, alterate cu scene de violenţă dusă la extreme fără lipsă de sânge, ba chiar o întoarcere la formula de success din Pulp Fiction de a prezenta mai multe poveşti în paralel şi de a le uni pe parcurs, filmul parcă nu are acelaşi feel Tarantino, acel feel de film indie/independent care parcă nu se ia nici pe sine în serios. E un film complet, artistic, grandios, fiecare aspect din filmele precendente ale regizorului fiind duse la noi culmi. Satisfăcător şi pentru cel mai mare sceptic în materie de Tarantino, filmul e probabil cel mai bun al regizorului.
Locul 43 pe IMDb top 250.

De 3x Jean-Pierre Jeunet

Deși în 15 ani de activitate a făcut doar cinci filme, al șaselea fiind momentan în producție, Jean-Pierre Jeunet este cu siguranță printre cei mai originali și mai vizionari regizori contemporani. Cunoscut pentru tematica întunecată a filmelor dar și pentru coloratura bogată a lor. Acest Terry Gilliam francez a debutat în lumea cinematografică cu comedia-neagră “Delicatessen” despre un viitor apropiat distopic, post-nuclear în care oamenii recurg la canibalism pentru a supraviețui. Al doilea său lung-metraj, „La cité des enfants perdus” a păstrat tematica semi-distopică dar de data asta ne-a prezentat o dramă cu momente de comedie. O serie de secvențe din acest film au determinat producătorii de la 20th Century Fox să îi ofere șansa de a regiza al patrulea film din franciza „Alien” („Ressurection”), care a fost primit cu succes de public și critici comparat cu a treia parte. Întors în Franța, faima Hollywoodiană i-a deschis drumul să primească destule investiții și libertate creativă pentru următorul său film. Astfel a ieșit cel mai cunoscut și mai apreciat film al său, „Amelie”, pentru care a renunțat la atmosfera întunecată. După acest succes și-a reunit forțele cu Audrey Tautou și finanțat parțial de Warner Brothers a filmat „A very long engagement”, un film francez dar colaborare francezo-americană. Anul acesta noul său film „Micmacs à tire-larigot” va ieși, și vom putea vedea dacă și-a mențiut talentul.

Delicatessen (1991): într-un viitor apropiat Franța se chinuie să supraviețuiască în urma unui atac nuclear. Plantele nu prea cresc, carne nu e și oamenii se luptă cu sărăcia și foametea. Locuitorii unui bloc dintr-o suburbie au găsit însă o soluție, angajează săptămânal un bărbat care să îngrijească de clădire, după care măcelarul a cărui magazin se află sub bloc, se ocupă de el și împarte (pentru un profit) carnea la locuitori. Noul îngrijitor, Louison (Dominique Pinon, un actor care a jucat în toate filmele lui Jeunet), este însă diferit de cei dinaintea sa, iar între el și fiica măcelarului se înfiripă o poveste de dragoste; lucru care nu îl determină pe măcelar să renunțe la ideea de a-și face rost de proviziile săptămânale. Motiv pentru care fiica caută ajutor la un grup terorist de vegetarieni care trăiesc în canale. Iar în tot acest timp Louison își face liniștit treburile prin bloc, complet naiv la ce se întâmplă în jur. O colaborare cu Marc Caro, filmul este o comedie franceză savuroasă, momentele de umor derivă nu doar din numeroasele situații amuzante ci și din locuitorii blocului. Acțiune nu se concentrează doar pe personajele principale ci și pe toate personajele, care sunt diverse și bogat colorate, de la femeia care aude voci și încearcă din nou și din nou să se sinucidă în moduri cât mai complicate la poștașul transformat în soldat care își duce fiecare misiune la îndeplinire indiferent de costuri. O comedie savuroasă care merită văzută.




La cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți/The City of Lost Children) (1995): Al doilea film co-regizat de Marc Caro. Într-o altă Franță alternativă un om de știință trăiește pe o insulă forajeră unde duce copii răpiți, pentru a le fura visele, căci el nu poate visa și asta îl tormentează. Unul din copii răpiți este frățiorul mâncăcios al unui circar, „un bărbat puternic”, jucat de Ron Perlman. Acesta pornește în căutarea fratelui său și pe drum întâlnește o serie de personaje ciudate și interesante, până ajunge să colaboreze cu o orfană de 12 ani care știe unde e insula. După diverse aventuri între cei doi se formează o relație parentală-fraternală-romantică, el nefiind cel mai deștept erou pe care ți l-ai putea imagina, dar pentru asta plin de compasiune pentru cei mai nevoiași, ea fiind în mare nevoie de afecțiune. Cei doi ajung într-un final pe insulă unde se confruntă cu omul de știință care este ajutat de șase clone identice (jucate de Dominique Pinon), o femeie pitic și un creier într-un acvariu.
Filmul este un fantasy minunat, cu o atmosferă întunecată, plin însă de momente de emoție și momente pline de umor. Un film care catalizează imaginația și visele.



Un long dimanche de fiançailles (O logodnă foarte lungă/A very long Engagement) (2004): Mathilde avea 17 ani când primește notificare că logodnicul ei, Manech, a murit pe front. Mathilde însă nu crede ce scrie pe hârtie, dacă el ar fi murit ea ar fi știut. Doi ani mai târziu, în 1919 ea încă crede în faptul că el trăiește și își folosește toate resursele pentru a afla ce s-a întâmlat pe front și pentru a-l găsi. Deși un comandant îi spune să renunțe căci l-a văzut pe iubitul eu murind în țara nimănui, între două fronturi, împreună cu alți patru condamnați la moarte pentru autovătămare, ea nu își pierde speranța și continuă cautarea imposibilă.
Un film de reconstrucție, un road-movie aproape, pelicula unește cele două stiluri ale lui Jeunet, întunecatul din primele filme prin care prezintă mizeria războiului și a omului, și coloratura vie din „Amelie” în scenele în care dragostea Mathildei acoperă restul. Cele două stiluri însă nu se exclud, ci se complementează perfect, creeând în ansamblu o călătorie vizuală memorabilă. Tautou este intensă în rolul Mathildei, o femeie ruptă între speranță și eșec, care nu vrea să renunțe în ciuda faptului că totul pare a fi împotriva ei. Actorii secundari nu sunt nici eu de ignorat, Dominique Pinon făcând poate cel mai serios rol din filmele lui Jeunet, iar Dreyfus și Holgado sunt și ei de reținut. Atenția zboară însă spre Jodie Foster și Marion Cottilard (ambele laureate ale premiului Oscar) care au roluri scurte dar pe atât de concentrate și puternice.
Filmul pornește bursc și brutal, iar pe parcurs o ia ori mai încet ori mai rapid, dându-ți sau luându-ți orice speranță pentru un finalul fericit. Finalul nu este cel care contează cel mai mult, ci călătoria, păstrarea speranței în ciuda obstacolelor. Filmul a fost una dintre cele mai remarcabile, intense și frumoase călătorii cinematografice ale acestui an.



in engleza:

Paths of Glory

An: 1957
Regia: Stanley Kubrick
Cu: Kirk Douglas
Durata: 87 minute
Culoare: Alb-negru

Al doilea lung-metraj al unuia din cei mai buni regizori al tuturor timpurilor, filmul prezintă povestea unui Colonel al armatei franceze din timpul Primului Război Mondial, jucat de mirificul Kirk Douglas, care trebuie să conducă un atac imposibil împotriva unei baze inamice. Când atacul eşuază el trebuie să-şi apare trei din soldaţii regimentului său care sunt judecaţi pentru laşitate şi urmează să fie executaţi.
Filmul se remarcă prin faptul că este printre filmele pionere care au criticat războiul în general şi autorităţile militare şi guvernamentale care le conduc, asta cu 22 de ani înainte ca Coppola să facă “Apocalypse Now”. Fără să facă compromisuri el ne prezintă ororile luptelor, stresul la care sunt supuşi soldaţii şi lipsa de înţelegere şi cruzimea superiorilor, demitizând imaginea eroică a soldatului care luptă brav prin tranşee pentru ţara sa.
Douglas joacă foarte bine rolul colonelului caruia îi pasă mai mult de vieţi decât de ordinele superiorilor, iar ceilalţi actori neprezintă un stil de actorie realist şi antiteatral.

Deşi nu are multe straturi, filmul destul de scurt explorează ideea de valori morale, onoare şi zel, şi merită văzut, chiar şi dacă doar pentru a vedea un actor şi un regizor de mare calibru lucrând împreună pentru prima dată.
Filmul ocupă locul 43 pe IMDb top 250.