‘Micmacs’ e noul film a lui Jean-Pierre Jeunet (“Amelie”), iar asta nu e puţin considerând că tipul a făcut şase filme în două decenii. Dar vorba aia, nu cantitatea ci calitatea. (tipu’ care a făcut “Titanic” de exemplu nu a făcut un film în 13 ani, şi parcă a scos ceva anul ăsta, destul de bun am auzit).
Exceptând “Alien: Ressurection” filmele lui Jeunet au o atmosferă aparte, un stil ce poate fi recunoscut imediat. Este deseori numit un Terry Gilliam/Tim Burton francez, iar asta nu fără motiv. Filmele sale sunt originale, colorate, vii, deseori amuzante, cu personaje memorabile (exceptând “Alien: Ressurection”). Dar pe lângă o originalitate şi viziune de Gilliam, are şi diversitatea fraţilor Coen. A început cu o savuroasă comedie-neagră (“Delicatessen”), apoi un SF-Fantasy întunecat şi fermecător (“Oraşul copiilor pierduţi”), apoi capodopera sa, o comedie-dramă-romantică “Amelie”, şi la final un film matur şi serios, dar la fel de captivant “A very long engagement”.
Noul său film bate undeva spre Amelie, dar cu mai multe elemente de comedie a la “Delicatessen”. Filmul are toate elementele tipice Jeunet, personaje puţin ciudate, comedie, absurdism, ritm alert, Dominique Pinon. Şi deşi dacă ar trebui să aleg cel mai slab din filmele sale l-aş alege pe acesta (exceptând desigur “Alien: Ressurection”), e doar cu foarte puţin în urma fraţilor săi, şi rămâne o delectare cinematografică.
Pelicula este si o dedicatie de dragoste filmelor in general, unele scene fiind reconstituiri din filme a lui Chaplin si alte filme clasice, iar fanii lui Jeunet vor a vea parte de un scurt dar placut cameo.
Un băiat îşi pierde tatăl în urma unei explozii de mine; treizeci de ani mai târziu acel băiat, acum un bărbat îşi pierde slujba şi apartamentul după ce este împuşcat accidental în cap şi rămâne cu daune psihice. Este adoptat de o familie de ciudaţi de la marginea oraşului, iar când descoperă că mina şi glonţul au fost făcute de două firme rivale de armament, pune la cale un plan complex dar ilar de a se răzbuna pe preşedinţii corupţi a firmelor.
Aş vrea să zic că vă puteţi imagina restul, dar nu aţi putea, aşa că uitaţi-vă mai bine.
cinefilia: incurabilă
Showing posts with label dominique pinon. Show all posts
Showing posts with label dominique pinon. Show all posts
Tuesday, March 2, 2010
Thursday, October 15, 2009
Alien Revisited
Despre primele două părţi din quadrilogia „Alien” am vorbit deja, urmează şi ultimele două.
Alien³ (1992) După cum am menţionat şi mai demult, puţine francize s-au bucurat aşa de mult de regizori de mare clasă ca şi franciza „Alien” (vs. Predator nu se ia în seamă). Primul film a fost copilul original lui Ridley Scott, a doua a fost reinventarea (crezută imposibilă) genială a primului de către James Cameron, al treilea însă nu a fost decât o stoarcere de profit. Filmul s-a bucurat de un scenariu destul de bun şi de un regizor foarte talentat, David Fincher. Problema este că acesta era la primul său film, până atunci se ocupase de videoclipuri, iar studioul nu avea de unde ştii cine va ajunge el într-o zi. Astfel s-au creat multe diferenţe de creativitate, studioul a făcut într-un final ce a vrut, motiv pentru care filmul a ieşit aproape o harababură, şi Fincher s-a disociat de el.
Pe scurt, după întâmplările ultimului film, Ellen Ripley (Sigourney Weaver) a aterizat forţat pe o planetă penitenciară, unde toţi locuitorii sunt foşti ucigaşi şi violatori care au format o proprie religie, fiind închişi pe viaţă, iar apariţia unei femei îi tulbură profund. Evident că în navă mai era un musafir nepoftit, un mic xenomorph (aşa se numesc creaturile) care creşte repede hrănindu-se cu locuitorii puşcariei spaţiale. Ajutoarele nu vin decât după câteva zile, şi Ripley şi bărbaţii trebuie să supravieţuiască până atunci fără nici o armă.
Să nu înţelegeţi că filmul e dezastru. E un SF-Horror destul de bun, are câteva momente care să-ţi facă părul să ţi se ridice, iar actorie e chiar bună. Doar că filmul nu se ridică la rangul celorlalte din serie. Alt defect: s-a hotărât ca extraterestrul să fie generat pe calculator, asta când păpuşile şi roboţii din primele două arătau perfect. Evident că arată ireal şi penibil.
Alien: Resurrection (1997) Deşi partea a treia trebuia să încheie franciza, s-a decis o revenire la Ripley şi extratereştri care o vânează, poate pentru a scoate mai mulţi bani, poate pentru a-i da un final mai vrednic. La regie de data asta Jean-Pierre Jeunet („Amelie”, „Delikatessen”) care a fost optat după ce a făcut „Oraşul copiilor pierduţi”. Ripley este pusă din nou între ciocan şi nicovală, extratereştri care au infestat o nava spaţială şi corporaţia care vrea să îi crească ca şi o armă şi cărora nu le pasă de pierderi umane. Filmul are tot ce e bun din celelalte, acţiune, dramă psihologică, momente înfiorătoare şi o poveste destul de bună. În schimb nu se ridică la nivelul primelor două. Ceea ce trebuie recunoscut e că a adus nişte elemente originale: Ripley are acum ADN de xenomorph în ea ceea ce o face mai agresivă, şansă pentru Weaver de a mai diversifica rolul; şi conţine atât cea mai înfiorătoare transformare a extraterestrului de până acum (nu vă spun care) dar şi cea mai tulburătoare scenă din toată seria (nu vă spun care).
Dacă v-au plăcut primele două ar fi păcat să le pierdeţi şi pe aceste două.
Alien³ (1992) După cum am menţionat şi mai demult, puţine francize s-au bucurat aşa de mult de regizori de mare clasă ca şi franciza „Alien” (vs. Predator nu se ia în seamă). Primul film a fost copilul original lui Ridley Scott, a doua a fost reinventarea (crezută imposibilă) genială a primului de către James Cameron, al treilea însă nu a fost decât o stoarcere de profit. Filmul s-a bucurat de un scenariu destul de bun şi de un regizor foarte talentat, David Fincher. Problema este că acesta era la primul său film, până atunci se ocupase de videoclipuri, iar studioul nu avea de unde ştii cine va ajunge el într-o zi. Astfel s-au creat multe diferenţe de creativitate, studioul a făcut într-un final ce a vrut, motiv pentru care filmul a ieşit aproape o harababură, şi Fincher s-a disociat de el.
Pe scurt, după întâmplările ultimului film, Ellen Ripley (Sigourney Weaver) a aterizat forţat pe o planetă penitenciară, unde toţi locuitorii sunt foşti ucigaşi şi violatori care au format o proprie religie, fiind închişi pe viaţă, iar apariţia unei femei îi tulbură profund. Evident că în navă mai era un musafir nepoftit, un mic xenomorph (aşa se numesc creaturile) care creşte repede hrănindu-se cu locuitorii puşcariei spaţiale. Ajutoarele nu vin decât după câteva zile, şi Ripley şi bărbaţii trebuie să supravieţuiască până atunci fără nici o armă.
Să nu înţelegeţi că filmul e dezastru. E un SF-Horror destul de bun, are câteva momente care să-ţi facă părul să ţi se ridice, iar actorie e chiar bună. Doar că filmul nu se ridică la rangul celorlalte din serie. Alt defect: s-a hotărât ca extraterestrul să fie generat pe calculator, asta când păpuşile şi roboţii din primele două arătau perfect. Evident că arată ireal şi penibil.
Alien: Resurrection (1997) Deşi partea a treia trebuia să încheie franciza, s-a decis o revenire la Ripley şi extratereştri care o vânează, poate pentru a scoate mai mulţi bani, poate pentru a-i da un final mai vrednic. La regie de data asta Jean-Pierre Jeunet („Amelie”, „Delikatessen”) care a fost optat după ce a făcut „Oraşul copiilor pierduţi”. Ripley este pusă din nou între ciocan şi nicovală, extratereştri care au infestat o nava spaţială şi corporaţia care vrea să îi crească ca şi o armă şi cărora nu le pasă de pierderi umane. Filmul are tot ce e bun din celelalte, acţiune, dramă psihologică, momente înfiorătoare şi o poveste destul de bună. În schimb nu se ridică la nivelul primelor două. Ceea ce trebuie recunoscut e că a adus nişte elemente originale: Ripley are acum ADN de xenomorph în ea ceea ce o face mai agresivă, şansă pentru Weaver de a mai diversifica rolul; şi conţine atât cea mai înfiorătoare transformare a extraterestrului de până acum (nu vă spun care) dar şi cea mai tulburătoare scenă din toată seria (nu vă spun care).
Dacă v-au plăcut primele două ar fi păcat să le pierdeţi şi pe aceste două.
Thursday, May 28, 2009
De 3x Jean-Pierre Jeunet
Deși în 15 ani de activitate a făcut doar cinci filme, al șaselea fiind momentan în producție, Jean-Pierre Jeunet este cu siguranță printre cei mai originali și mai vizionari regizori contemporani. Cunoscut pentru tematica întunecată a filmelor dar și pentru coloratura bogată a lor. Acest Terry Gilliam francez a debutat în lumea cinematografică cu comedia-neagră “Delicatessen” despre un viitor apropiat distopic, post-nuclear în care oamenii recurg la canibalism pentru a supraviețui. Al doilea său lung-metraj, „La cité des enfants perdus” a păstrat tematica semi-distopică dar de data asta ne-a prezentat o dramă cu momente de comedie. O serie de secvențe din acest film au determinat producătorii de la 20th Century Fox să îi ofere șansa de a regiza al patrulea film din franciza „Alien” („Ressurection”), care a fost primit cu succes de public și critici comparat cu a treia parte. Întors în Franța, faima Hollywoodiană i-a deschis drumul să primească destule investiții și libertate creativă pentru următorul său film. Astfel a ieșit cel mai cunoscut și mai apreciat film al său, „Amelie”, pentru care a renunțat la atmosfera întunecată. După acest succes și-a reunit forțele cu Audrey Tautou și finanțat parțial de Warner Brothers a filmat „A very long engagement”, un film francez dar colaborare francezo-americană. Anul acesta noul său film „Micmacs à tire-larigot” va ieși, și vom putea vedea dacă și-a mențiut talentul.
Delicatessen (1991): într-un viitor apropiat Franța se chinuie să supraviețuiască în urma unui atac nuclear. Plantele nu prea cresc, carne nu e și oamenii se luptă cu sărăcia și foametea. Locuitorii unui bloc dintr-o suburbie au găsit însă o soluție, angajează săptămânal un bărbat care să îngrijească de clădire, după care măcelarul a cărui magazin se află sub bloc, se ocupă de el și împarte (pentru un profit) carnea la locuitori. Noul îngrijitor, Louison (Dominique Pinon, un actor care a jucat în toate filmele lui Jeunet), este însă diferit de cei dinaintea sa, iar între el și fiica măcelarului se înfiripă o poveste de dragoste; lucru care nu îl determină pe măcelar să renunțe la ideea de a-și face rost de proviziile săptămânale. Motiv pentru care fiica caută ajutor la un grup terorist de vegetarieni care trăiesc în canale. Iar în tot acest timp Louison își face liniștit treburile prin bloc, complet naiv la ce se întâmplă în jur. O colaborare cu Marc Caro, filmul este o comedie franceză savuroasă, momentele de umor derivă nu doar din numeroasele situații amuzante ci și din locuitorii blocului. Acțiune nu se concentrează doar pe personajele principale ci și pe toate personajele, care sunt diverse și bogat colorate, de la femeia care aude voci și încearcă din nou și din nou să se sinucidă în moduri cât mai complicate la poștașul transformat în soldat care își duce fiecare misiune la îndeplinire indiferent de costuri. O comedie savuroasă care merită văzută.
La cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți/The City of Lost Children) (1995): Al doilea film co-regizat de Marc Caro. Într-o altă Franță alternativă un om de știință trăiește pe o insulă forajeră unde duce copii răpiți, pentru a le fura visele, căci el nu poate visa și asta îl tormentează. Unul din copii răpiți este frățiorul mâncăcios al unui circar, „un bărbat puternic”, jucat de Ron Perlman. Acesta pornește în căutarea fratelui său și pe drum întâlnește o serie de personaje ciudate și interesante, până ajunge să colaboreze cu o orfană de 12 ani care știe unde e insula. După diverse aventuri între cei doi se formează o relație parentală-fraternală-romantică, el nefiind cel mai deștept erou pe care ți l-ai putea imagina, dar pentru asta plin de compasiune pentru cei mai nevoiași, ea fiind în mare nevoie de afecțiune. Cei doi ajung într-un final pe insulă unde se confruntă cu omul de știință care este ajutat de șase clone identice (jucate de Dominique Pinon), o femeie pitic și un creier într-un acvariu.
Filmul este un fantasy minunat, cu o atmosferă întunecată, plin însă de momente de emoție și momente pline de umor. Un film care catalizează imaginația și visele.
Un long dimanche de fiançailles (O logodnă foarte lungă/A very long Engagement) (2004): Mathilde avea 17 ani când primește notificare că logodnicul ei, Manech, a murit pe front. Mathilde însă nu crede ce scrie pe hârtie, dacă el ar fi murit ea ar fi știut. Doi ani mai târziu, în 1919 ea încă crede în faptul că el trăiește și își folosește toate resursele pentru a afla ce s-a întâmlat pe front și pentru a-l găsi. Deși un comandant îi spune să renunțe căci l-a văzut pe iubitul eu murind în țara nimănui, între două fronturi, împreună cu alți patru condamnați la moarte pentru autovătămare, ea nu își pierde speranța și continuă cautarea imposibilă.
Un film de reconstrucție, un road-movie aproape, pelicula unește cele două stiluri ale lui Jeunet, întunecatul din primele filme prin care prezintă mizeria războiului și a omului, și coloratura vie din „Amelie” în scenele în care dragostea Mathildei acoperă restul. Cele două stiluri însă nu se exclud, ci se complementează perfect, creeând în ansamblu o călătorie vizuală memorabilă. Tautou este intensă în rolul Mathildei, o femeie ruptă între speranță și eșec, care nu vrea să renunțe în ciuda faptului că totul pare a fi împotriva ei. Actorii secundari nu sunt nici eu de ignorat, Dominique Pinon făcând poate cel mai serios rol din filmele lui Jeunet, iar Dreyfus și Holgado sunt și ei de reținut. Atenția zboară însă spre Jodie Foster și Marion Cottilard (ambele laureate ale premiului Oscar) care au roluri scurte dar pe atât de concentrate și puternice.
Filmul pornește bursc și brutal, iar pe parcurs o ia ori mai încet ori mai rapid, dându-ți sau luându-ți orice speranță pentru un finalul fericit. Finalul nu este cel care contează cel mai mult, ci călătoria, păstrarea speranței în ciuda obstacolelor. Filmul a fost una dintre cele mai remarcabile, intense și frumoase călătorii cinematografice ale acestui an.
in engleza:
Delicatessen (1991): într-un viitor apropiat Franța se chinuie să supraviețuiască în urma unui atac nuclear. Plantele nu prea cresc, carne nu e și oamenii se luptă cu sărăcia și foametea. Locuitorii unui bloc dintr-o suburbie au găsit însă o soluție, angajează săptămânal un bărbat care să îngrijească de clădire, după care măcelarul a cărui magazin se află sub bloc, se ocupă de el și împarte (pentru un profit) carnea la locuitori. Noul îngrijitor, Louison (Dominique Pinon, un actor care a jucat în toate filmele lui Jeunet), este însă diferit de cei dinaintea sa, iar între el și fiica măcelarului se înfiripă o poveste de dragoste; lucru care nu îl determină pe măcelar să renunțe la ideea de a-și face rost de proviziile săptămânale. Motiv pentru care fiica caută ajutor la un grup terorist de vegetarieni care trăiesc în canale. Iar în tot acest timp Louison își face liniștit treburile prin bloc, complet naiv la ce se întâmplă în jur. O colaborare cu Marc Caro, filmul este o comedie franceză savuroasă, momentele de umor derivă nu doar din numeroasele situații amuzante ci și din locuitorii blocului. Acțiune nu se concentrează doar pe personajele principale ci și pe toate personajele, care sunt diverse și bogat colorate, de la femeia care aude voci și încearcă din nou și din nou să se sinucidă în moduri cât mai complicate la poștașul transformat în soldat care își duce fiecare misiune la îndeplinire indiferent de costuri. O comedie savuroasă care merită văzută.
La cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți/The City of Lost Children) (1995): Al doilea film co-regizat de Marc Caro. Într-o altă Franță alternativă un om de știință trăiește pe o insulă forajeră unde duce copii răpiți, pentru a le fura visele, căci el nu poate visa și asta îl tormentează. Unul din copii răpiți este frățiorul mâncăcios al unui circar, „un bărbat puternic”, jucat de Ron Perlman. Acesta pornește în căutarea fratelui său și pe drum întâlnește o serie de personaje ciudate și interesante, până ajunge să colaboreze cu o orfană de 12 ani care știe unde e insula. După diverse aventuri între cei doi se formează o relație parentală-fraternală-romantică, el nefiind cel mai deștept erou pe care ți l-ai putea imagina, dar pentru asta plin de compasiune pentru cei mai nevoiași, ea fiind în mare nevoie de afecțiune. Cei doi ajung într-un final pe insulă unde se confruntă cu omul de știință care este ajutat de șase clone identice (jucate de Dominique Pinon), o femeie pitic și un creier într-un acvariu.
Filmul este un fantasy minunat, cu o atmosferă întunecată, plin însă de momente de emoție și momente pline de umor. Un film care catalizează imaginația și visele.
Un long dimanche de fiançailles (O logodnă foarte lungă/A very long Engagement) (2004): Mathilde avea 17 ani când primește notificare că logodnicul ei, Manech, a murit pe front. Mathilde însă nu crede ce scrie pe hârtie, dacă el ar fi murit ea ar fi știut. Doi ani mai târziu, în 1919 ea încă crede în faptul că el trăiește și își folosește toate resursele pentru a afla ce s-a întâmlat pe front și pentru a-l găsi. Deși un comandant îi spune să renunțe căci l-a văzut pe iubitul eu murind în țara nimănui, între două fronturi, împreună cu alți patru condamnați la moarte pentru autovătămare, ea nu își pierde speranța și continuă cautarea imposibilă.
Un film de reconstrucție, un road-movie aproape, pelicula unește cele două stiluri ale lui Jeunet, întunecatul din primele filme prin care prezintă mizeria războiului și a omului, și coloratura vie din „Amelie” în scenele în care dragostea Mathildei acoperă restul. Cele două stiluri însă nu se exclud, ci se complementează perfect, creeând în ansamblu o călătorie vizuală memorabilă. Tautou este intensă în rolul Mathildei, o femeie ruptă între speranță și eșec, care nu vrea să renunțe în ciuda faptului că totul pare a fi împotriva ei. Actorii secundari nu sunt nici eu de ignorat, Dominique Pinon făcând poate cel mai serios rol din filmele lui Jeunet, iar Dreyfus și Holgado sunt și ei de reținut. Atenția zboară însă spre Jodie Foster și Marion Cottilard (ambele laureate ale premiului Oscar) care au roluri scurte dar pe atât de concentrate și puternice.
Filmul pornește bursc și brutal, iar pe parcurs o ia ori mai încet ori mai rapid, dându-ți sau luându-ți orice speranță pentru un finalul fericit. Finalul nu este cel care contează cel mai mult, ci călătoria, păstrarea speranței în ciuda obstacolelor. Filmul a fost una dintre cele mai remarcabile, intense și frumoase călătorii cinematografice ale acestui an.
in engleza:
Sunday, April 19, 2009
Sunshine & Amelie
Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (2001) Da, mi-a luat opt ani să mă pun în sfârșit să văd și eu “Amelie”, deși mi s-a zis de el de…aproape toată lumea, chiar și persoane care efectiv nu se uită la filme. Problema e că de obicei evit filmele care creează hype-uri, sau cel puțin aștept câțiva anis ă văd dacă rezistă; ah, și reacția “Ceeee? Nu ai văzut <>? TREBUIE să-l vezi!” nu prea mă încălzea. Dar uite că au trecut opt ani și lumea încă mi-l recomand, plus că e Jean-Pierre Jeunet la regie și încântătoarea Audrey Tautou, și desigur Yann Tiersen, a cărui “Comptine d’un autre eté” l-am descoperit abia la finele anului trecut și care a fost destul să mă facă să vreau să văd filmul.
A fost ca un rollercoaster, a intrat in viteză după prima secundă și m-a dat pe spate, după care a luat-o mai încet și m-a dezamăgit puțin, dar chiar când credeam că știu cum va continua și se va termina, a intrat din nou în forță, și m-a uluit. Nu o să vă bat la cap despre estetica culorilor, scrierea ingenioasă, actoria frumoasă, atât mai spun: de mult nu am văzut un film care efectiv m-a făcut să mă simt bine, m-a lăsat cu o căldură interioară, ca atunci când ai 14 ani și ești pe punctual de a realize că ești îndrăgostit, sau imediat după. Merită văzut…Trebuie văzut!
44 pe Imdb 250 (probabil ar fi avut mai mult dacă nu era în franceză)
Sunshine (2007) Deci nu e SF…adică noh, e un SF, dar nu e SF SF. Ok, e vorba despre viitorul apropiat (ca să vezi) Soarele este pe punctual de a se stinge și o echipă de astronauți a fost trimisă cu o bombă atomic de mărimea Manhattanului să-l reaprindă. Aici ar fi putut merge cu ideea de eroisme și apocalipsă apropiată de genul “Deep Impact ” sau “Armagheddon” , spre marea mea bucurie au decis în schimb să exploreze conștiința umană pusă sub condiții de stress, claustrofobie și responsabilitate mare; nu e doar un SF e o dramă-psihologică cu tentă filozofică îmbrăcată în SF.
Regia e a lui Danny Boyle, pe care l-am iubit după “Trainspotting” dar pe care m-am supărat rău după “Slumdog Millionaire”; acest film mi-a demonstrat că în ciuda unor dezamăgiri relația merită să continue. Influențat de “2001: A Space Odissey”, “Solaris” (ambele), “Alien”, “Apocalypse Now” poate chiar și “The Fountain” puțin el a reușit să facă un blend omogen și să aducă multă originalitate, nu doar o adunătură de influențe care nu se amestecă bine. A trecut peste clișee, a creat o atmosferă sufocantă atât pentru actori cât și pentru public, a păstrat tensiunea din prima până în ultima clipă, făcând filmul realist (exceptând ideea de bază) cu personaje veridice fără excese de dramatism, virtuți dau vicii.
Deși toate personajele au contribuiție cât de cât egală, personajul cel mai influent e Capa, jucat de minunatul Cillian Murphy, pe care l-am văzut pentru prima dată în “28 days later” tot a lui Boyle, și apoi l-am savurat ca și Scarecrow în Batman Begins, dar acesta e cu siguranță rolul său cel mai subtil și reușit.
Deși unora poate le va părea lentuț recomand filmul cu mare căldură.
A fost ca un rollercoaster, a intrat in viteză după prima secundă și m-a dat pe spate, după care a luat-o mai încet și m-a dezamăgit puțin, dar chiar când credeam că știu cum va continua și se va termina, a intrat din nou în forță, și m-a uluit. Nu o să vă bat la cap despre estetica culorilor, scrierea ingenioasă, actoria frumoasă, atât mai spun: de mult nu am văzut un film care efectiv m-a făcut să mă simt bine, m-a lăsat cu o căldură interioară, ca atunci când ai 14 ani și ești pe punctual de a realize că ești îndrăgostit, sau imediat după. Merită văzut…Trebuie văzut!
44 pe Imdb 250 (probabil ar fi avut mai mult dacă nu era în franceză)
Sunshine (2007) Deci nu e SF…adică noh, e un SF, dar nu e SF SF. Ok, e vorba despre viitorul apropiat (ca să vezi) Soarele este pe punctual de a se stinge și o echipă de astronauți a fost trimisă cu o bombă atomic de mărimea Manhattanului să-l reaprindă. Aici ar fi putut merge cu ideea de eroisme și apocalipsă apropiată de genul “Deep Impact ” sau “Armagheddon” , spre marea mea bucurie au decis în schimb să exploreze conștiința umană pusă sub condiții de stress, claustrofobie și responsabilitate mare; nu e doar un SF e o dramă-psihologică cu tentă filozofică îmbrăcată în SF.
Regia e a lui Danny Boyle, pe care l-am iubit după “Trainspotting” dar pe care m-am supărat rău după “Slumdog Millionaire”; acest film mi-a demonstrat că în ciuda unor dezamăgiri relația merită să continue. Influențat de “2001: A Space Odissey”, “Solaris” (ambele), “Alien”, “Apocalypse Now” poate chiar și “The Fountain” puțin el a reușit să facă un blend omogen și să aducă multă originalitate, nu doar o adunătură de influențe care nu se amestecă bine. A trecut peste clișee, a creat o atmosferă sufocantă atât pentru actori cât și pentru public, a păstrat tensiunea din prima până în ultima clipă, făcând filmul realist (exceptând ideea de bază) cu personaje veridice fără excese de dramatism, virtuți dau vicii.
Deși toate personajele au contribuiție cât de cât egală, personajul cel mai influent e Capa, jucat de minunatul Cillian Murphy, pe care l-am văzut pentru prima dată în “28 days later” tot a lui Boyle, și apoi l-am savurat ca și Scarecrow în Batman Begins, dar acesta e cu siguranță rolul său cel mai subtil și reușit.
Deși unora poate le va părea lentuț recomand filmul cu mare căldură.
Subscribe to:
Posts (Atom)