Pages

Wednesday, April 29, 2009

The Hamster Factor, and other tales of Twelve Monkeys

Despite the creative differences (or should we rather call it “ideological and aesthetical war”?) over the film “Brazil” from 1985, director Terry Gilliam returned to Universal Studios as a director-for-hire for the film “Twelve Monkeys”.
Although he was guaranteed the final cut of the film, Gilliam feared history would repeat itself, and he would again lose control of the project; but this time he wanted to have witnesses, he wanted to have someone who would tell the story to the rest of the world, which is why he hired two fresh film-study graduates, Keith Fulton and Louis Pepe to shoot a documentary about him shooting the movie.
This is the two young filmmakers’ first major project, but that hardly shows during the 87 minute feature, if at all. The film starts of gloomily, with Gilliam reading terrible reviews about “Twelve Monkeys” in newspapers. It then takes us back not to the beginning of the shooting, but to Gilliam’s relationship with Hollywood over the years, so the viewer understands his first reluctance to accept the project and the difficulties which will ensue during production.
The film not only captures the process of the making but also gives insight into Gilliam’s twisted and complicated mind, and shows the emotional rollercoaster he is on, either loving to be on set or threatening to leave it permanently.
Being a documentary about the making of a movie, and about one director, the film will probably not capture the attention of a general audience, but Fulton and Pepe did an excellent job, and no fan of Gilliam or his film should miss this feature. And those who have not seen “Twelve Monkeys” (188 on IMDb top 250) should see it, and then the documentary

Monday, April 27, 2009

Coffee and Cigarettes

Dacă tot am vorbit de viitorul film a lui Jarmush, să vorbim și despre unul din cele mai lungi și mai cunoscute proiecte ale sale: “Coffee and Cigarettes”.
Totul a început în 1986 când Jarmush a făcut un filmuleț/sketch pentru Saturday Night Live, în care Stephen Wright, comediantul de stand-up, și actorul Roberto Benigni se întâlnesc la o cafea…și o țigară. Wright a întârziat și Benigni care a băut câteva cafele așteptând așa că este surpaenergizat. Urmează un moment penibil/amuzant, și o discuție pe măsură din care mare parte a fost improvizat. De acolo a venit inspirația pentru încă 10 scurt-metraje savuroase filmate până în 2003 inclusiv, bazate pe aceași temă.
Din ele voi aminti cele care ies în evidență:
Steve Buscemi este un fan Elvis cam nătărău și îi enervează pe gemenii Lee; Iggy Pop și Tom Waits se întâlnesc pentru prima dată și își dau seama că nu se plac; Jack și Meg White de la The White Stripes discută despre Nicola Tesla, Bill Murray lucrează incognito într-o cafenea și discută despre cofeină cu GZA și RZA de la Wutang Clan; Cate Blanchet se întâlnește cu verișoara ei, jucată de Cate Blanchet.
Sper că v-am deschis gustul pentru umor, situații neplăcute dar amuzante, și desigur o cafea și niște țigări.

Saturday, April 25, 2009

Antichrist

LARS VON TRIER A FACUT UN HORROR!
Nu stiu ce la apucat, cu siguranta nu e in conformitate cu Dogma 95 (slava Domnului), stilul sau totusi transcede, si de abia astept! O sa fie super tare! Plus ca e Willem Dafoe!

Remake Time: Robin Hood & RoboCop

Pentru ca idei noi bune pentru filme sunt greu de gasit (nu ca asta ar impiedica cumva producerea filmelor bazate pe idei proaste) Hollywood se bazeaza mult pe refilmarea filmelor care au avut succes in trecut cu actori contemporani. Deseori rezultatele sunt lamentabile, alteori chiar reusite.
Pentru 2010 industria filmelor ne-a pregatit doua remake-uri:
1. Robin Hood, in regia lui Ridley Scott cu Russel Crowe in rolul principal. Cred ca termenul de reinterpretare ar fi mai potrivit decat remake, pentru ca sursa de baza e folclorul englezesc, iar fiecare film Robin Hood a fost cat se poate de diferit de celelalte. Nu cred ca filmul va avea multe in comun cu varianta Kevin Costner(care sincer imi parea cam plictistoare).
2. RoboCop. Darren Aronofsky (The Wrestler, The Fountain, Requiem for a Dream, Pi) este regizorul ales pentru acest film. Nu pot spune exact daca va fi continuare sau remake, dar cred ca a doua varianta, nu-l vad pe Aronofsky continuand francize comerciale. De actori nu se stie niminc inca. Sa vedem ce va iesi.

Thursday, April 23, 2009

Johnny Depp e Hunter S. Thompson din nou

Vești bune pentru fanii “Fear and Loathing in Las Vegas”, și fanii Johnny Depp și fanii Hunter S. Thompson desigur. O nouă carte a jurnalistului gonzo e pe cale de a fi transformată în film, “The Rum Diary”, deși publicată înainte, nu este prequel la Fear and Loathing, este un alt episode din viața autorului, iar dacă în Las Vegas acțiunea era împinsă înainte de droguri, aici pe loc de cinste va sta alcoolul, după cum sugerează și titlul. Personajul principal se va numi de data asta Paul Kemp nu Raoul Duke, dar va fi tot un simplu alter-ego pentru Thompson, și va fi interpretat din nou de Johnny Depp, care l-a imortalizat în primul film și era prieten bun cu scriitorul decedat. Din păcate Benicio del Toro nu va fi și în acest film, personajul său fiind absent din această perioadă a vieții a lui Thomspon. Nici Terry Gilliam nu va fi regizorul pelicului, cu toate astea sperăm că Bruce Robinson nu ne va dezamăgi.
2010 se promite un an de delir bahian.

Wednesday, April 22, 2009

Ce ne pregătește 2009? Tarantino vs. Nazi, the Unborn Undead and Bill Murray’s Limits

M-am uitat peste câteva din trailerele filmelor ce vor ieși anul ăsta și pe moment am ales 3 mai interesante:
Inglorious Basterds, noul film a lui Quentin Tarantino despre un detașament al armatei americane în Franța în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a cărui unic scop e să omoare soldați naziști. Brad Pitt în rolul principal.



Cam 80% din trailerele pe care le-am văzut au fost filme horror, nu știu dacă din cauza că alea mi le-a pus youtube în față, sau pentru că vor fi multe filme horror anul ăsta. Cam toate sunt aceleași căcaturi pe care le-am văzut: case bântuite, adolescenți torturați de nebuni în cabane, spirite cu trecuturi obscure care vor răzbunare etc etc. Unul singur a ieșit în evidență pentru că pare să se detașeze complet de stilul hollywoodian inspirit de cel japonez care ne bombardează de câțiva ani, “Grace”; o mamă își pierde sarcina în luna a opta, totuși vrea să o ducă la capăt, când se naște copilul prinde iar viață. Asta îi dă speranță și bucurie mamei care va face orice sacrificiu pentru copilul ei, ceea ce e bine pentru că acest bebe drăgălaș nu se hrănește cu lăptic.


La ultimul film nu voi face multă reclamă. Atâta spun: Jim Jarmusch la regie și Bill Murray, Tilda Swinton, John Hurt și Gael Garcia Bernal la actorie. Dacă asta nu te-a convins dă te rog click pe x-ul din colțul dreapta-sus a ecranului și nu mai intra pe blogul ăsta.

Tuesday, April 21, 2009

Aliens - 1986

OK, frate, noh cât de tare poate să fie filmul ăsta? Scuza-ți exprimarea neprofesională, da’ serios amu, e genial.
Și acum versiunea mai critică: Nu mă pot gândi la altă serie de filme care să fi avut norocul pe care l-a avut franciza “Alien”; cele patru părți (cum adică 6 părți? Alien vs. Predator? Ce e aia? Îs două chiar? Nu am auzit de ele)patru regizori, fiecare cu un talent incredibil și o viziune originală și nelimitată. Când a scris și a regizat “Alien” în 1979 Ridley Scott a schimbat felul în care sunt private SF-urile, iar mulți se îndoiau că viziunea sa poate fi continuată cu success de altcineva. Și au avut perfectă dreptate, nimeni nu ar fi putut continua viziunea sa, daaar, a venit un domn numit James Cameron, care filmase de curand “The Terminator”, și a adaptat idée propriei viziuni, și așa Alien a devenit dintr-un SF-Horror claustrophobic, cu acțiune puțină dar tensiună multă într-un SF de acțiune. Dar deși a luat-o cam în direcția opusă cu stilul trebuie să zic că funcționează perfect; genul de chesti yin și yang probabil.
Mie nu îmi plac filmele de acțiune, mă mai uit la câte unul, dar nu pot să zic că rămân cu cine știe ce. Dar filmul ăsta: adrenalină de adrenalină, aproape non-stop; dar cu toate astea e bine scris, personajele sunt aprofundate (nu e dramă, dar pe cât se poate), acțiunea nu e de dragul de a fi, fiecare scenă e cu scop.
Ca și precedentul filmul a pus un standard pentru filmele de genul, și îmi e frică că încă nu am văzut alt SF să răspundă la provocare.
Actoria e foarte bună pentru un SF de acțiune cu soldați, ok nu e Jon Hurt sau Ian Holm, dar sunt totuși actori profesioniști, nu ca în alte filme cu soldați în spațiu (da, mă refer la Starship Troopers).
Locul 63 pe IMDb 250 și trebuie văzut!

Sunday, April 19, 2009

Sunshine & Amelie

Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (2001) Da, mi-a luat opt ani să mă pun în sfârșit să văd și eu “Amelie”, deși mi s-a zis de el de…aproape toată lumea, chiar și persoane care efectiv nu se uită la filme. Problema e că de obicei evit filmele care creează hype-uri, sau cel puțin aștept câțiva anis ă văd dacă rezistă; ah, și reacția “Ceeee? Nu ai văzut <>? TREBUIE să-l vezi!” nu prea mă încălzea. Dar uite că au trecut opt ani și lumea încă mi-l recomand, plus că e Jean-Pierre Jeunet la regie și încântătoarea Audrey Tautou, și desigur Yann Tiersen, a cărui “Comptine d’un autre eté” l-am descoperit abia la finele anului trecut și care a fost destul să mă facă să vreau să văd filmul.
A fost ca un rollercoaster, a intrat in viteză după prima secundă și m-a dat pe spate, după care a luat-o mai încet și m-a dezamăgit puțin, dar chiar când credeam că știu cum va continua și se va termina, a intrat din nou în forță, și m-a uluit. Nu o să vă bat la cap despre estetica culorilor, scrierea ingenioasă, actoria frumoasă, atât mai spun: de mult nu am văzut un film care efectiv m-a făcut să mă simt bine, m-a lăsat cu o căldură interioară, ca atunci când ai 14 ani și ești pe punctual de a realize că ești îndrăgostit, sau imediat după. Merită văzut…Trebuie văzut!
44 pe Imdb 250 (probabil ar fi avut mai mult dacă nu era în franceză)

Sunshine (2007) Deci nu e SF…adică noh, e un SF, dar nu e SF SF. Ok, e vorba despre viitorul apropiat (ca să vezi) Soarele este pe punctual de a se stinge și o echipă de astronauți a fost trimisă cu o bombă atomic de mărimea Manhattanului să-l reaprindă. Aici ar fi putut merge cu ideea de eroisme și apocalipsă apropiată de genul “Deep Impact ” sau “Armagheddon” , spre marea mea bucurie au decis în schimb să exploreze conștiința umană pusă sub condiții de stress, claustrofobie și responsabilitate mare; nu e doar un SF e o dramă-psihologică cu tentă filozofică îmbrăcată în SF.
Regia e a lui Danny Boyle, pe care l-am iubit după “Trainspotting” dar pe care m-am supărat rău după “Slumdog Millionaire”; acest film mi-a demonstrat că în ciuda unor dezamăgiri relația merită să continue. Influențat de “2001: A Space Odissey”, “Solaris” (ambele), “Alien”, “Apocalypse Now” poate chiar și “The Fountain” puțin el a reușit să facă un blend omogen și să aducă multă originalitate, nu doar o adunătură de influențe care nu se amestecă bine. A trecut peste clișee, a creat o atmosferă sufocantă atât pentru actori cât și pentru public, a păstrat tensiunea din prima până în ultima clipă, făcând filmul realist (exceptând ideea de bază) cu personaje veridice fără excese de dramatism, virtuți dau vicii.
Deși toate personajele au contribuiție cât de cât egală, personajul cel mai influent e Capa, jucat de minunatul Cillian Murphy, pe care l-am văzut pentru prima dată în “28 days later” tot a lui Boyle, și apoi l-am savurat ca și Scarecrow în Batman Begins, dar acesta e cu siguranță rolul său cel mai subtil și reușit.
Deși unora poate le va părea lentuț recomand filmul cu mare căldură.

Saturday, April 18, 2009

Let the right one in

An: 2008

Gen: dramă-horror
Titlu original: Låt den rätte komma in
Limba: Suedeză
Durata: 115 min

Cum să încep eu să vorbesc despre „Let the right one come in”? ‚E GENIAL’ ar fi probabil un început adecvat, dar cred că ar merge mai bine ca și concluzie. Hm? Cum să încep eu să analizez filmul? De unde să incep? De la regie, de la actorie, de la poveste?

Ok? Ați auzit de „Twilight”? Filmul care a ieșit anul trecut despre gagica aia bună care se îndrăgostește de băiatul cel chipeș dar rău dar totuși bun care e de fapt vampir. Păi ‚Twilight’ a fost genul de film despre care de cum am auzit am decis că nu mă interesează, motiv pentru care nici nu l-am văzut, nici nu am deschis cartea. Și de ce atunci sunt așa de înnebunit după un alt film care implică vampiri și romanțe? Păi, și covorul cu „Răpirea din Serai” pe care îl are bunica atârnat de perete și ‚Mona Lisa’ a lui da Vinci înfățisează femei, cu toate astea nu prea le pune nimeni în aceeași categorie.

Oskar e un băiat de 12 ani care este torturat zilnic de bătăuși, motiv pentru care se antrenează seara de seară cu un cuțit să îi omoare; într-o seară observă că un bărbat cu fiica se mută alături, bărbat care a doua seară iese în parc să ucidă un adolescent și să îi colecteze sângele; nu de alta dar fiica sa este un vampir și trebuie hrănită; fiică care dezvoltă un interes pentru Oskar, și nu pe bază de foame. Între cei doi copii singuratici apare o prietenie care se dezvoltă rapid într-o legătură mult mai adâncă. Legătură pusă în pericol de multe elemente prevăzute și ne.

De ce filmele cu tentă horror-mistică sunt atât de potrivite pentru explorarea pierderii inocenței copilărești, descoperirea sexualității, maturizare nu-mi dau seama, dar cu siguranță pot face asta doar sub o regie talentată și o poveste care să nu cadă în absurd. „In the company of wolves” e mai explicit orientat în această direcție, pe când „Let the right one in” are o linie narativă completă, mult mai complexă, personajele fiind mult mai bine lineate. Cele două personaje principale nu doar descoperă aceea primă dragoste atât de intensă, dar trec prin mult mai multe drame, cu care se poate identifica oricine; alienare, umilință, singurătate, sentiment de părăsire, și se descoperă nu doar unul pe altul, ci și fiecare pe sine, și trecând împreună prin foc și pară descoperă valori noi pe care le au.
Recunosc, filmul e cam lent pentru gustul multora; mai ales celor care așteaptă un horror, cu un plot twisted și multe scene sângeroase (nu vă îngrijorați filmul e deja în proces de refacere americană, și sunt sigur că produsul final va fi destul de idiotizat pentru placerea voastră), dar asta face parte din regie, din tema principală. Nu e un horror, aia e doar tenta, nu are scopul de a vă speria, nu are crimă după crimă, nu e exagerat de mult sânge, totul e realist (dar asta nu înseamnă ca nu sunt scene care vă vor ridica părul de pe brațe); e o dramă superbă, și nu de genul celor emoționante dar fără fond.

Actoria celor 2 pre-adolescenți este magnifică, și chimia dintre ei perfectă, greu de crezut că sunt începători. Ceilalți actori nu sunt nici ei de neglijat.

Locul 191 pe IMDb 250 (si asta sunt sigur doar pentru că e în suedeză, alt fapt care va tria spectatorii români în cei 80% de consumeri fără idee și restul puțin de iubitori de film)

P.S: zăpada proaspătă e oficial sursa cea mai versatilă de sunete într-un film, de la liniștitor la mega-creepy.


Friday, April 17, 2009

Public Enemies

La inceputul lui Iulie are premiera noul film a lui Michael Mann, "Public Enemies" cu Johnny Depp, Christian Bale si Marion Cotillard.
Eu inca nu m-am hotarat cat de curios sunt, dar oricum iata trailerul:

Wednesday, April 8, 2009

The Good, The Bad and The Ugly

In the beginning of the Sixties a new genre arose in Europe, the Spaghetti-Western, a collaboration between a Italian director, a Spanish cinematographer, a falling and/or rising American film-star, with an Italian supporting cast, the whole thing shot in Spain. Although a response as well as a tribute to the classic John Wayne American western, the low budget, minimalist and overly-violent cinematography gave these films a B-movies status.
It wasn’t until Sergio Leone teamed up with composer Ennio Morricone and rising actor Clint Eastwood, that this branding began to change, though not right away. Being the final chapter in the ‘dollar trilogy’ “The Good, the Bad and the Ugly” or “Il buono, il brutto, il cattivo” as it was originally titled was the first Spaghetti-Western to have a considerably big budget. This, however, didn’t change its reception. The reviews weren’t bad, but critics concentrated on the flaws more carefully, as some of them would admit years later. Since its release, the movie slowly found appreciation, garnering the praise it deserved.
For this film, Leone reunites with Clint Eastwood, who played in the previous two movies of the ‘dollars’ trilogy; this final chapter being a worthy ending to their fruitful collaboration. For Lee van Cleef it wasn’t his frist Leone film either, but the villain he is interpreting is in high contrast to the romantic hero he played previously. For Eli Wallach it was the first and last collaboration with the director, though his character will remain one of the most memorable from Leone’s films.
Perhaps too lengthy for the young modern audience, the movie seems to have come up with the perfect entertainment formula for the western/action genre: a fast-handed, tough yet good-hearted hero, ’the Good’; a selfish, cruel, yet highly intelligent villain who has no regard for human life, ‘the Bad’; and the comic-relief figure, a wannabe villain, not the most pleasant character, yet his opportunistic/ optimistic way of looking at life makes him a favorite with the audience, ‘The Ugly’. These three characters are combined with numerous action sequences through the desert, including the blowing up of a bridge, a few comic moments, some dramatic ones and all ending with a spectacular three-way stand-off. All of these elements create a gripping and highly entertaining film, which keeps the audience asking for more.

Tuesday, April 7, 2009

Stand By Me & Good Will Hunting

Stand By Me
An:
1986
Regia: Rob Reiner
Durata: 89 minute
Cu: River Phoenix, Wil Wheaton, Corey Feldman, Jerry O’Connel, Kiefer Sutherland, John Cusack

Stephen King este cu siguranţă unul din cei adaptaţi la film autori al tuturor timpurilor. Dar deşi este cunoscut în mare parte pentru poveştile de groază şi adaptările acestora, maestral fricii a scris şi poveşti despre mamen normali, care trec prin situaţii un chiar obişnuite, dar nici paranormale. La un moment dat a publicat o colecţie de nuvele din care două poveşti au fost adaptate, una a fost “Rita Hayworth and The Shawshank Redemption” a cărui adaptare ocupă momentan local 1 pe IMDb top 250, iar al doilea a fost filmat cu 8 înainte; poveste se numea “The Body” dar pelicula a fost redenumită “Stand By Me”. Filmul, pe care sigur îl ştiţi vag, pentru că într-o rula cel puţin o dată pe an pe diverse posturi, spune poveste a patru băieţi de 12 ani care pornesc într-o călătorie de-alungul unor căi ferate pentru a găsi cadavrul unui băiat care a dispărut de câteva zile.
Pe drum trebuie să înfrunte pe de parte câini furioşi, noaptea în pădure, lipitori şi adolescenţi bătăuşi pe de altă parte trecutul fiecăruia, care este încărcat de evenimente nefericite de care ei se prefac neafectaţi, dar care îi rod pe dinăuntru.
Este un film amuzant, trist, despre prietenie, copilărie, maturizare, frica de viitor şi de trecut, şi redă acel punct de vedere asupra vieţii de profunditatea de care doar un puşti de 12 ani e capabil.
Îmi plăcea filmul când eram de vârsta personajelor pentru că îi înţelegeam, şi mi-a plăcut acum pentru că îmi aminteşte de verile când stăteam afară până seara târziu şi jucam ascunsa şi eram sigur de ce înseamnă viaţa, şi ne credeam mai mari decât eram şi nu eram nici pe departe aşa cuminţi şi inocenţi cum ne credeau părinţii.

RECOMANDAT! (161 pe IMDb 250)



Săptămâna asta am mai văzut Good Will Hunting (1997). Sincer, foarte supraapreciat. Cele mai bune momente sunt unele din replicile lui Robin Williams, şi pe alea le-a improvizat el. Filmul a fost scris de Matt Damon şi Ben Affleck, iar cei doi ocupă şi rolurile principale; nu este scris prost în sine, dimpotrivă aduce mult a Kevin Smith, dar poveste e mult prea clişeeatică (unul din momentele cele mai importante şi dramatice pare a fi plagiată direct din, culmea, Stand By Me (jur că e adevărat, dialogul e mai identic, şi jur că e coincidenţă faptul că le-am văzut unul după altul)), iar doritul efect de simpatie nu prea reuşeşte. Cât despre regie, cu tot respectul meu pentru Gus Van Sant, nu pot să zic că am rămas impresionat. Recomandat celor foarte impresionabili de poveşti dramatice şi lacrimogene. (243 IMDb pe 250. mult prea mul)