Pages

Friday, April 26, 2013

Blancanieves


Pentru a putea vorbi despre Blancanieves în mod inevitabil discuţia trebuie să înceapă cu The Artist, film despre care opinia critică şi a publicului a tins în mare parte spre pozitiv, dar care şi-a găsit desigur detractor care au susţinut că filmul se bazează pe un truc, care este şi singurul lucru care-l scoate în evidenţă. Un an mai târziu filmul lui Pablo Berger a folosit acelaşi truc, iar reacţiile au rămas şi ele aceleaşi, doar că în cazul de faţă cele negative par a fi mai justificate.



În The Artist subiectul filmului se învârte în jurul tranziţiei de la filme mute la filme cu sonor, astfel conceptul regizoral este strâns legat de povestea filmului, fiind mai mult decât un truc folosit pentru a da o dimensiune dispensabilă operei; lipsa de sunet este aici la fel de vitală ca şi prezenţa muzicii într-un musical. La filmul spaniol însă această legătură lipseşte, prezentarea filmului ca film mut nu este justificată. Este foarte posibil că povestea nu s-ar fi susţinut singură dacă ar fi fost prezentată într-un format contemporan, dar asta nu este un argument destul de solid de a o transpune într-un alt format. Este probabil că producătorii au început cu ideea de a face un film mut, poate chiar încurajaţi de succesul colegilor francezi, şi din această cauză structura narativă este naiv-simplistă, pentru a evoca filmele ‚mainstream’ mute, dar asta creează un cerc vicios în care simplitatea poveştii cere formatul şi formatul cere o poveste simplă. În plus evocarea acelor filme se opreşte aici, căci nici actoria, nici montajul şi nici imaginea nu se încadrează în stilul acelei ere, defect pe care The Artist îl evită.

Naraţiunea este o adaptare a basmului Albă-ca-Zăpada transpusă în Spania interbelică, în care fiica unui toreador văduv şi paralizat este persecutată de mama ei vitregă, implicând astfel şi elemente din Cenuşăreasa. Moda basmelor adaptate publicului contemporan a prin aripi în ultimii ani, mai ales la Hollywood, unde anul trecut au fost nu una ci două re-ambalajări ale basmului Albă-ca-Zăpada. Doar că aici nu se extinde şi se nu se schimbă fundamental structura originală, povestea şi personajele păstrând claritatea lor morală, mama-vitregă este malefică până la ultima fibră, protagonista este inocenţa întruchipată pe Pământ, iar mama şi bunica ei (inevitabilele personaje de sacrificiu) sunt şi ele bune. Doar două personaje prezintă caractere care nu sunt monocromatice, tatăl şi piticul şef, care prezintă atât calităţi negative cât şi pozitive.

În unele aspecte filmul încearcă să schimbe basmul, poate în ideea de a-l moderniza, deşi nici aspect nu este explorat îndeajuns. Făt-Frumos cel brav lipseşte aici, interesul amoros fiind reprezentat de chiar unul din pitici, alegere care, în ciuda faptului că este vorba de piticul cel mai înalt şi chipeş, ar putea fi numită curajoasă dacă ar fi dusă până la capăt. Dar dragostea nu se împlineşte; piticul este evident îndrăgostit dar filmul nu clarifică dacă ea chiar împărtăşeşte sentimentul, lucru care ne duce spre finalul cel puţin nepotrivit şi chiar aproape tulburător. Basmele au de regulă final fericit, comediile uşoare au de regulă final fericit şi filmele mute de studio aveau de regulă final fericit, de ce atunci au ales producătorii acest final rămâne un mister: după ce a fost otrăvită, Albă-ca-Zăpada nu este trezită de sărutul prinţului, ci este folosită într-un circ ambulant de categoria P. T. Barnum, unde este expusă într-un sicriu de sticlă, pentru ca apoi doritorii (numeroşi de altfel) să poată plăti pentru ocazia de a o săruta. Scenă ce aduce aminte de alt film cu titlu de basm din 2011, Sleeping Beauty al Juliei Leigh, în care o fată este plătită să ia sedative pentru ca apoi bărbaţi în vârstă să o poată săruta şi pipăi, doar că acolo faptul era tratat ca fiind oribil, nu un element de basm. Finalmente, piticul care o iubeşte este îngrijitorul ei şi priveşte acest ‚spectacol’ fără a clinti un deget, pur şi simplu pentru că i se permite ca noaptea să poată dormi alături de corpul inert al tinerei, gest care nu ar avea un aer romantic nici măcar dacă cei doi chiar ar fi un cuplu, lucru care însă a fost stabilit că nu e adevărat. Iar în ultimul cadru, după ce este sărutată de pitic, vedem o lacrimă coborând din ochiul tinerei, semn că ea este la un anumit nivel conştientă de abuzul sexual la care este supusă zilnic, şi că piticul nu este cel ales, căci după cum spune şi basmul şi circarul, sărutul celui iubit de ea ar trebui să o trezească.

Un final complet neadecvat pentru acest tip de film, şi care lungeşte lista de inconsistenţe în alegerile regizorale şi de producţie.



Wednesday, April 24, 2013

Lore - inocenta intrerupta


„Domnul, Dumnezeu [...] nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!“ Exod 34:7


După înfrângerea Germaniei şi sinuciderea lui Hitler copii unui cadru militar der rang înalt care lucra într-un lagăr se găsesc abandonaţi când ambii părinţi sunt luaţi în arest. Fata cea mare, Lore, care are 14-15 ani, este nevoită să preia rolul de adult pentru ceilalţi copii, o sora cu vreo doi ani mai mică, doi fraţi gemeni de vreo 8 ani şi un bebeluş, şi îi conduce pe aceştia într-o călătorie pe jos până la bunica lor care stă departe în Hamburg.


Filmul funcţionează ca şi Bildungsroman căci Lore, pe care iniţial o întâlnim ca pe un copil în gândire, „fetiţa lui tati”, este nevoită să înfrunte realitatea ororilor comise de nemţi împotriva evreilor. În acest sens ea acţionează şi ca dedublare a poporului german care suferă o trezire abruptă din visul naţionalismului social când vede pentru prima dată pozele din lagărele de concentrare. Iar reacţiile unor grupuri diferite de nemţi, vinovăţie, oripilare, incredulitate sau chiar negare totală, se regăsesc individual în protagonista filmului, al cărei conflict faţă de situaţie este multiplicat când îşi dă seama că tatăl ei era unul din oamenii care supravegheau lagăre. Conflictul este în continuare augmentat de apariţia unui chipeş tânăr evreu care se alătură grupului în călătoria lor; pe de o parte acesta este prietenos şi îi ajută în procurarea mâncării, şi prezintă şi o trezire sexuală a fetei, pe de altă parte împrietenirea cu el reprezintă o încălcare a principiilor părinţilor şi a memoriei lor. Aici filmul pare să sugereze că maturizarea unei persoane poate da naştere unor calităţi negative, căci copii mai mici nu sunt în nici un moment deranjaţi de rasa tânărului chiar revoltându-se împotriva Lorei.


Lore şi fraţii ei par a fi pedepsiţi pentru păcatele părinţilor fiind supuşi unor calvare care oglindesc pe cele ale evreilor din lagăre; sunt înfometaţi, rămân fără posesii, fără părinţi, sunt nevoiţi să fure, şi să vândă tot ce le-a mai rămas pentru un strop de mâncare, iar finalmente unul din băieţii mai mici este chiar ucis. Această ispăşire a păcatelor este, din nou, aplicată tuturor nemţilor întâlniţi, scoţând la suprafaţă natura egoistă umană; acolo unde era prietenie între vecini acum e doar duşmănie. Pierderea valorilor, ideea că lumea lor a fost dată peste cap este semnalată vizual de multe cadre strânse, de prim-planuri şi planuri detaliu pe câte un picior, o mână, mâncarea din faţă, sugerând atât o atmosferă claustrofobică, o lume care în ciuda faptului că e largă este foarte mică, dar şi faptul că personajele nu se mai pot încrede în ceea ce au învăţat şi că singurele lucruri pe care le pot şti cu adevărat este ceea ce se află în faţa lor.


 Finalmente însă Lore demonstrează un efect al corvoadei prin care a trecut, ajunşi la bunica lor, în timpul mesei tânăra refuză să se comporte civilizat şi înfulecă pâinea şi varsă laptele, semnalând că sălbăticia care a avut loc nu poate fi pur şi simplu uitată sau ştearsă dacă toată lumea se preface că nu s-ar fi întâmplat şi că noile generaţii nu vor mai cădea în capcana de a cădea în regulile superiorilor lor fără să gândească.



Sunday, April 21, 2013

Cel Absurd, cel Cool şi cel Tarantino– Le Bifle vs. Bad Penny

Două din scurtmetrajele de la NexT s-au dovedit a se suprapune în tratarea lor a unor subiecte destul de absurde într-un mod care se vrea un omagiu/parodie la filmele cool de tip Tarantino. Primul este filmul franţusec La Bifle de Jean Baptiste Saurel despre un bărbat care pentru a-şi cuceri aleasa trebuie să învingă penisul gigant a lui Ti Kong iar celălalt este Bad Penny debutul regizoral a lui Andrei Creţulescu, despre doi criminali de rând care într-o noapte întră într-un conflict cu un mim/clown care se dovedeşte a fi mai greu de subjugat decât pare iniţial.

 Cele două filme îşi dovedesc similitudinea încă din primul moment în care fiecare îşi prezintă conceptul/gimmick-ul printr-o definiţie de dicţionar a titlului, trădându-şi astfel şi influenţa tarantinească şi începutul filmului Pulp Fiction care începe cu o definiţie a termenului. De aici ambele filme continuă cu discuţii între personaje la foc rapid care par să mimeze naturaleţe dar sunt de fapt ecourile unor dialoguri în care toţi cei implicaţi au mereu ceva cool sau amuzant de zis. Criminalii lui Creţulescu, interpretaţi de Andi Vasluianu şi Bogdan Boguţă, par a fi cel mai apropiaţi de Vince şi Jules a lui John Travolta şi Samuel L. Jackson.


 Unde se îndepărtează filmele de stilul omagiat/pastişat este introducerea unui element supranatural, clownul greu de ucis în Bad Penny şi membrul magnific a lui Ti Kong din La Bifle care chiar dacă ar exista în realitate nu ar putea fi susţinut de un sistem circulator uman. Elemente care aduc cu ele un inevitabil absurd în situaţie, mult mai pregnant în filmul franţusesc decât cel românesc, care nu se regăseşte în filmele americanului, care sunt neîndoielnic amuzante, dar fără să ajungă chiar atât de aproape de comedie. Şi aici este punctul în care penisul gigant se doveşte superior mimului nemuritor, căci Saurel îşi abordează subiectul din start cu umor şi îl tratează ca pe o satiră pe când Creţulescu pare să încerce să vireze mai mult înspre idealul cool cu personajele sale, tratând povestea serios în ciuda dozei de slapstick şi catchphrase-urile lui Boguţă şi Vasluianu, ratând astfel o plasare clară a filmului într-o categorie.

 Filmele omagiază şi alte genuri cinematografice; La Bifle are scene de acţiune care amintesc de filmele kung-fu din anii ’70-’80 şi care sunt tratate cu seriozitate în ciuda ilarităţii situaţiei, coregrafia amintind mult mai mult de Bruce Lee decât de Jackie Chan; iar după cum am menţionat mai sus, Bad Penny are o serie de momente slapstick american din anii ’30, amintind mai ales de The Three Stooges, şi Şerban Pavlu, care îl interpretează pe mim, seamănă surprinzător de mult cu Buster Keaton. Aici însă se dovedeşte o altă inconsistenţă care lucrează împotriva filmului; slapstickul amuzant este alterat cam aleatoriu cu scene de violenţă realistă şi destul de brutală culminând cu înjunghierea banală a victimei. Este important de observat că, pe de altă parte, şi Pulp Fiction a pastişat la rândul său genuri clasice de film, deci rămâne greu de determinat dacă cele două scurt-metraje pastişează pur şi simplu alte genuri sau dacă pastişează pastişul făcut de Tarantino.

Friday, April 5, 2013

R.I.P. Roger Ebert

Criticul de film Roger Ebert a murit.

Moartea unui critic de obicei nu e motiv de stire, dar prin pasiunea, umorul, umilinta si obiectivismul sau Ebert si-a creat un loc aparte printre colegii sai de breasla.

Un iubitor al filmelor (chiar si atunci ca le ura cu pasiune) Ebert a reusit sa devina unul din cele mai cunoscute nume din industria filmului, co-inventator al sistemului de rating "Thumbs Up".

Acest articol din Empire ii aduce un frumos omagiu.