The Last Station (2010)

1910, Lev Tolstoy (Christopher Plummer) e cel mai apreciat scriitor contemporan din lumea întreagă, iar scrierile sale au pornit mişcarea umanitară tolstoiană. Tânărul idealist Valentin Bulgakov (James McAvoy, “Atonement”) este ales ca şi secretar pentru marele scriitor. Ceea ce încă nu ştie e că între liderul tolstoienilor, Chertkov (Paul Giamatti) şi soţia lui Tolstoy, contesa Sofia (Hellen Mirren), e un război pentru moştenirea drepturilor de autor.
Tânărul naiv este prins între loialitatea pentru Chertkov (un despre care se spunea că era mai Tolstoy decât Tolstoy însuşi) şi afecţiunea crescătoare pentru excentrica şi melodramatica contesă.
Tolstoy, care la vârsta sa e încă plin de viaţă şi energie, încearcă să păstreze un echilibru între soţia care nu înţelege că el nu mai doar un soţ şi tată, ci, că munca şi viaţa sa afectează întreaga omenire, şi ucenicul care nu înţelege că el nu e doar un profet al unui nou curent şi mod de viaţă, că este şi el un om, care are o familie şi o soţie pe care după atâţia ani încă o iubeşte.
O dramă intensă, fără sentimentalisme, cu momente de umor, lipsit de clişee (nu e tipul bun, sau cel rău, sunt conflicte adevărate între oameni adevăraţi), şi un final minunat şi neprevizibil.
Te simţi la film ca la o piesă de Checkov bine pusă în scenă, pentru o secundă ţi se pare demodat şi fără mare valoare, dar eşti imediat prins de scenariul minunat şi actoria excepţională, fiecare personaj având momentele sale care permit actorilor din spatele lor să-şi demonstreze întreaga capacitate. Şi pe bună dreptate nominalizările pentru Mirren şi Plummer (deşi ar fi meritat şi ceilalţi, mult mai mulţi decât ceilalţi de pe listele oficiale)

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.

Up

În 1995 Pixar a scos pe piaţă primul lor film, “Toy Story”, care a fost primul lungmetraj animat pe calculator. Din cauza succesului imens al filmului şi alte companii de producţie au început să facă filme animate pe calculator, fiecare având altă metodă de abordare a poveştii. Pe lângă “Shrek” şi “Ice Age” care au fost seriile de success, au apărut o groază de filme de calitate inferioară, făcute doar să profite cât de mult de nişa deschisă. A auzit cineva de “Space Chimps” sau “Igor”? Ambele au apărut anul trecut sau la începutul acestui an. Dar au rămas în anonimitate, pentru că sunt mult prea multe pentru pentru a le ţine şirul. Din această cauză când am văzut prima dată trailerul la “Up” l-am ignorant complet. Mă săturasem de prostii făcute pe calculator, şi îmi era dor de vremea când apărea unul sau două pe an.
Însă atunci încă nu ştiam să fac diferenţa între un film Pixar, Dreamworks sau 20th Century Fox. Acum ştiu. Fox a scos „Ice Age” şi cam atât, Dreamworks scoate câte un film de succes şi bine făcut („Shrek”, „Antz”, „Madagascar”) şi câte unul făcut ca să fie făcut, care e drăguţ dar cam atât („Shark Tale”, „Over the Hedge”, „Bee Movie”). Pixar însă sunt aceia care au scos filme mai rar, dar de la primul la ultimul au scos filme minunate, poate unele nu chiar la nivelul celorlalte, dar totuşi de calitate („Toy Story 1,2”, „A Bug’s Life”, „Monster Inc.”, „Incredibles”, „Finding Nemo”, „Cars”, „Ratatouille”, „WALL-E”). (de celelalte case de producţii nici nu merită amintit).
După ce am văzut WALL-E (care rămâne cel mai bun film a lor în opinia mea), m-am documentat puţin şi am început să dezvolt interes pentru viitorul „Up”. Când am aflat că a fost primul film animat (pe calculator sau clasic) care a deschis Cannes-ul am ştiut că chiar e ceva de filmul acesta. Vineri am fost să îl văd, şi nu, nu am fost dezamăgit.
Nu am să vă expun povestea prea mult; pe scurt un bătrânel leagă zeci de mii de baloane cu heliu de casa sa şi încearcă să zboare cu ea spre America de Sud, pentru a îndeplini o promisiune făcută soţiei sale decedate. Pe drum are însă nişte acompaniatori neaşteptaţi.
Recunosc că la început mă aşteptam la un fel de road movie, în care personajele au momente de umor idiot şi de dramă kitschoasă şi previzibilă, totul terminându-se cu o morală bune pentru copii de şase ani. Ceea ce e frumos la Pixar e că filmele lor nu sunt parodii slab subtilizate după alte filme sau genuri, nu sunt adaptări după alte poveşti/filme/cărţi, momentele de umor/acţiune/dramă nu sunt gratuitoase, nu trebuie să mă prind de tot felul de referinţe culturale. Totul e original şi prelucrat în detaliu. De la poveste la animaţie. Pixar nu încearcă să scoată hit-ul verii, ci un film pentru decenii.
Povestea ar avea destule momente care să cadă în absurd, dar filmul reuşeşte să evită acea cădere, umorul nu e explosiv şi ieftin ci unul care rămâne cu tine şi după ce trece, iar momentele de dramă sunt cât se poate de veridice şi cu picioarele pe pământ.
Un film foarte frumos pentru mic şi mare, şi care conţine cea mai bună şi adorabilă replică spusă vreodată de vreun câine în orice film făcut vreodată (nu vă spun care, va trebui să vedeţi) (şi încă una în top 10).
Locul 42 pe IMDb 250.

O altă tradiţie Pixar e de a lansa un scurt metraj cu lungmetrajul, scurtmetrajele fiind domeniul în care s-au lansat prima dată. Aceastea de obicei au personaje care nu vorbesc (excepţie făcând scurt-metrajele legate direct de vreun film), şi prezintă aceeaşi originalitate fermecătoare pe care le au şi lung-metrajele.
Pentru „Up” Pixar au ales un film cu o poveste care are loc tot sus, chiar dacă nu are legătură cu filmul. Îl ataşez postului, şi în zilele următoare voi mai pune câteva.

Pentru calitate mai buna, mergeti aici.

Parnassus is close

Inca doua saptamani pana la premiera!