Wednesday, June 29, 2011

Senna (2010) – a play in three acts

Yes, it is a documentary about sports. Yes, it is about the elitist world of Formula 1. But boy am I happy that this film was made instead of a 100m $ Hollywood bio-pic with Antonio Banderas playing the part of Ayrton Senna, as was intended one year after his death. And any non-enthusiast of Formula 1 should not be deterred from watching this remarkable piece of real life human story, marvellously assembled from over 15,000 hours (yes, thousand!) of footage.

Senna (2010) - Trailer

WARNING: I am a Formula 1 fan. I was, as my father, a Senna fan. I still have a vivid memory of watching the doctors swarming around his car, with the helicopter painfully waiting on the track, during that fateful San Marino Grand Prix in 1994 even though I was only 5 years old at the time. All this might be a bit subjective.

So, can you squeeze a man’s life story into 105 minutes and make it enjoyable and emotional at the same time? You can’t. But BAFTA winning director Asif Kapadia (mostly preoccupied with human drama in extreme environments) with the help of writer/producer Manish Pandey have managed to create such a rhythmic and fluid story that makes even the most die-hard fans forget the stories that didn’t make it in the film.

The life of Ayrton Senna has all the characteristics of a three act play. And the film applies itself to this template. There are the early years, the ambition and the rise to supremacy followed by the bitter rivalry in the spotlight and the tragic ending.

Ayrton Senna, Brazilian born racing driver starts his career in karting. He moves to Europe to start driving in Formula 1. His parents pray to God for him before he leaves. The adventure begins. The film takes us through his early career, his first races in Formula 1 with Toleman and Lotus. He then takes it to another level in 1988 when he reaches McLaren and is teamed up with the veteran frenchman Alain Prost. These are the glory years, but not ones without struggles. Still relatively innocent, Senna confronts the politics of the sport and although his rivalry on the track with Prost caught the media heat, his behind-the-scenes quarrels with Jean-Marie Balestre (also a frenchman) are equally as interesting. After winning three World Championship titles in 1988, 1990 and 1991 he finally leaves McLaren for the 1994 season. His career and life are abruptly ended at only 34 years old at the San Marino Grand Prix.

On the face of it, you could call Senna a documentary film about a sports personality. But you’d be wrong. Firstly, Kapadia rejects the use of “talking head interviews” and instead, the audio commentary is provided by original broadcasts from the 70’s, 80’s and 90’s with the addition of a few newer recordings. This approach is only natural, considering the amount of film reel accumulated over the years in one of the most watched sports on the planet. (Thank you Bernie Ecclestone for opening the vaults!)

Archive footage from the Senna family is also used, allowing the film to have their blessing as well. It shows Senna on family holidays, in between seasons. Possibly one of the least seen faces of Senna is his care for the Brazilian people. They see him and adore him because he embodies their collective hope for a better future amidst the poverty and the social problems in Brazil. His charitable efforts only match this hope.

Senna was also a devout Christian and he cared immensely for the other drivers. Kapadia’s flair for drama shows how, when one other driver has an accident and Senna sees the doctors performing resuscitation manoeuvres, he cannot stand to watch it and leaves his garage. While watching such a stirring scene, one of many, it can be difficult to realise that these are real events captured on film. Not reconstructions. Not acting. And upon having this realisation, the quality of the film becomes truly apparent.

For fans, this film is truly not to be missed also because of the never before seen footage of drivers briefings before races and the feud between Senna and Balestre. The latter is actually the villain in this story, not Senna’s direct rival, Prost. He is portrayed as pompous and ruthless – “The best decision is my decision”.

We come, of course, to the actual racing. Seeing the in-board shot of Senna’s fire-breathing 1,200 hp turbo-charged McLaren going one-handed (they did have manual gearboxes then) on the twisting streets of Monaco in a cinema is truly visceral. His genius and maverick character behind the wheel are shown extensively, especially in the first part of the film.

The third act covers the weekend preceding his death. Friday. Rubens Barrichello, a young Brazilian driver and Senna’s protégé has a terrifying accident. Saturday. Roland Ratzenberger, an Austrian driver, is killed after a 300 km/h crash. Sunday.

This final piece of film is very emotional and dignified. The commentary is kept to a minimum with images from the crash, the medics, the people involved in Senna’s life and the funeral in Brazil, attended by millions of people, all combined in telling the sad story of a tragic and untimely death.

There is much more I could say, both about Ayrton and about the film, but unfortunately, I am not as talented or capable as Kapadia in condensing information. I urge you all to go see this film, in a cinema if possible. It tells a great story, about a larger-than-life character, about passion, about ambition, about kindness and about death. After all, it did leave most of the grown men in the theatre sobbing at the end.

Would I see it again?

I said I am a fan! Do you even have to ask?

TopGear - A touching tribute to Ayrton Senna's career. I recommend watching this as well for a bit more racing action.

rutzky, sa te puna dracu' sa comentezi ca iar scriu in engleza :)

Friday, June 24, 2011

Apocalypse Now - digitally restored

Cum de l-am vazut?
Acum cateva luni incercam sa aflu cum pot sa inchiriez una din amfiteatrele departamentului de film de la facultate, deoarece acestea pot fi transformate intr-o minisala de cinematograf. Scopul: sa indeplinesc ritualul anual de a vedea „Apocalypse Now”, dar de a-l vedea in sfarsit pe marele ecran. Am incetat sa caut cand am deschis o revista de film prin martie, si la mijloc, pe toata pagina, era posterul filmului care anunta ca in iunie va fi relansat intr-o varianta restuarata digital de Coppola. Am asteptat cu rabdare, iar impactul a fost mai puternic chiar decat prima data cand l-am vazut seara tarziu, in varianta Redux, la emisiunea aceea de film a lui Cristian Tudor Popescu.

I love the smell of napalm in the morning…

Vietnam, 1969. Capitanul Willard (Martin Sheen) s-a intors din State, proaspat divortat, dupa ce si-a dat seama ca viata civila nu mai are mult rost dupa luni de razboi. „Vroiam o misiune, si pentru pacatele mele mi-au dat una”. Misiunea secreta, tehnic inexistenta, e sa-l pe extermine colonelul Kurtz (Marlon Brando), care aparent si-a pierdut mintile, si conduce o mica armata dintr-o baza din Cambodgia, unde localii il venereaza ca pe un zeu.
Willard se imbarca pe un vaporas al armatei care il va escorta in susul raului Nung pana la destinatie. Calatoria pana acolo e insa lunga, si pe parcurs el si echipasul sunt martori a multor fete a razboiului, de la cele absurde, cum ar fi locotenent-colonelul Kilgore (Robert Duvall), atat de obsedat de surfing incat e pregatit sa extermine un sat pentru a prinde niste valuri bune, la cele cutremuratoare, fie ele exterioare sau in inimile protagonistilor.
Fiecare din personajele de pe vaporas e impins in fata spre propria inima a intunericului, dar in timp ce restul nu vor decat sa ajunga acasa, Willard stie ca „acasa” nu mai exista, ca aceasta calatorie il va defini pentru restul vietii.
Spre groaza sa, isi da seama ca nebunia lui Kurtz nu e doar produsul unui om imbatat de putere si care nu a mai rezistat presiunii razboiului; exista o logica, un adevar, groaznic cum ar fi. In haosul si nebunia generala din jur, actiunile colonelului nu par a fi nelocului, iar mintea sa pare a fi, deseori, dureros de lucida. Plin de dubii, fata de misiune, de el insusi, de lumea in care traieste, Willard ajunge la destinatie, urmand unele din cele mai profunde si mai afectante conflicte din cinematografie.

This is The End, my only friend, The End

Filmul e considerat cel mai bun film de razboi facut vreodata, dar asta doar pentru ca e unul din cele mai bune filme. Punct. O capodopera care transcede mediul in care fost creat, care e mult deasupra la a fi doar un film de razboi, sau chiar doar un film. O piesa de arta despre umanitate, despre partile intunecate din noi despre care nu vrem sa stim ca le avem, despre a merge inainte in ciuda dezintagrarii luciditatii, in ciuda disparitiei scopului, despre supravietuire psihica, cand lumea pare ultimul loc in care psihicul are putea supravietui fara o prihanire sau tulburare profunda.
Paralelandu-se pe sine, filmul a trecut prin propria calatorie dificila; conceput initial pentru a fi regizat de George Lucas, sub producerea lui Coppola, pelicula a trecut prin ani de amanari, o serie de scenarii si finalmente, o data ce a primit lumina verde, o perioada de productie de 3 ani, incluzand 16 luni de filmare care au rezultat in peste 200 de ore de material care dupa o perioada de editare dificila au fost reduse la insistenta finantatorilor si distribuitorilor la 2 ore si jumatate. Dar efortul a meritat; filmul a avut premiera la Festivalul de la Cannes in 1979, unde, desi nu era inca complet terminat, a castigat Palme D’or-ul.
De acolo s-a infiltrat in cultura generala mondiala, mai mult chiar poate decat razboiul care l-a inspirat. Pe langa faptul ca a influentat generatii de regizori, referinte si parodii apar peste tot, de la „Dexter’s Laboratory”, „Pisoiul Eek” pana la recentul „Rango”.

E un film de care nu poti scapa, fie ca o sti fie ca nu, iar pentru un iubitor de filme, el devine obsedant cu mult inainte sa-l vezi. Fie ca e laitmotivul piesei „The End” de la The Doors, fie ca sunt posterele aproape psihedelice, dar intr-un mod intunecat, fie ca e infama scena de atac al helicopterelor suprapusa peste „Die Walkure”a lui Wagner, fie ca e efectiv titlul scris in acel font ca dintr-un cosmar, sti ca e acolo, undeva, si ca intr-o zi il vei vedea. Iar cand asta se intampla in sfarsit, fie ca iti plac filmele de razboi sau nu, fie ca iti plac filmele efectiv si chiar daca te-a plictisit alocuri, iesi hipnotizat. Ceva s-a intamplat.

O chestie de care uitasem e umorul din film. Sau poate ca "umor" nu e termenul corect, umorul e ceva ce vrea sa te faca sa razi, pe cand aici sunt multe scene absurde, care pe de-o parte te amuza, dar sunt si destul de tragice. Scena cu surful, sau progresul pierderii mintii prin care trec personajele, pentru ca da, nu doar Kurtz si Willard se scufunda incet in abisurile nebuniei, fiecare personaj se pierde incet pe sine, si fiecare re-actioneaza altfel, fie ca Chef are crize din cand in cand, sau Lance e constant drogat sau mai subtil capitanul vaporului se agata de reguli si norme mai mult decat ar cere-o situatia.

Un alt aspect pe care l-am observat e cat de bine reuseste regia sa se imparta intre diversele stiluri incorporate in film; momentele de introspectie, dialogurile intense, scenele de lupta, filmul se muleaza perfect pe toate. Nu avem nici un film filozofic cu scene de lupte aruncate prin el, nici un film de razboi care din cand mai dezvolta putin personajele; fiecare aspect funtioneaza de sine. Avem si unele din cele mai puternice drame psihologice, avem o portie buna de filozofie in jurul sufletului uman dar avem si unele din cele mai intense si mai captivante scene de actiune si de lupta din orice fel de film. O pelicula care poate in acelas timp sa concureze si cu "Stalker" dar si cu "Commando".

 L-as vedea din nou?
Dupa cum spuneam, incerc sa vad filmul anual, dar acum ca e la cinema, si stiind ca ocazia de a-l vedea pe marele ecran poate nu se va mai ivi, ma tenteaza sa ma mai duc o data (de doua ori) zilele astea.

Articol complet pe raluk

Thursday, June 16, 2011

Los Lunes al Sol (2002)

Revin în blogosferă în forţă cu cel mai tare film care l-am văzut anul acesta la TIFF. Din păcate, nu am reuşit să văd decât 4 filme anul acesta, deci topul meu nu are prea mulţi termeni de comparaţie.
Soarta a făcut ca eu să prind filmul acesta în cinema Arta, cealaltă proiecţie a fost la Odeon, pentru cei care au citit post-ul cu cinema-urile din Cluj, acest film a fost perfect pentru cinema Arta, la Odeon nu cred că s-a prins spiritul filmului, din moment ce filmul este despre viaţa unor şomeri care au lucrat pe şantierele navale din Vigo, Spania şi cinema Arta e "şomer" în felul lui a mers ca pita cu vinete şi roşii proaspete. ( mi foame în timp ce scriu post-ul ăsta, scuzaţi dacă nu se potriveşte). Plus că a fost în prezenţa regizorului Fernando Leon de Aranoa, unul din cei 3 regizori onoraţi la secţiunea 3X3 de la TIFF. A mai fost şi un Q&A la final, dar vom ajunge şi la acela când va veni vremea.

Ok, filmul. Scurt rezumat (tradus de pe imdb, da atât de mult urăsc faza asta, măcar am tradus-o, sunt un patriot). Acţiunea este plasată în 2001, şase prieteni au rămas fără serviciul de pe şantierul naval din Vigo şi fiecare reacţionează în felul lui la schimbarea aceasta. O bună parte din acţiune se petrece în barul La Naval, deschis de Rico, unul din cei şase, în care mai lucrează şi isteaţa sa fiica Reina care e un fel de observator şi moralizator pentru toti, Paulino (Lino) îşi petrece mare parte din zi mergând la interviuri pentru job-uri, Amador este bătrânul grupului care bea de stinge în fiecare seară şi vorbeşte de nevasta lui de acasă pe care nimeni nu a mai vazut-o de multă vreme, Jose se simte imasculat de faptul că doar soţia e membrul activ în familie şi el nu mai are nici un cuvânt de spus, Santa ( Javier Bardem ) este într-un fel liderul lor, cel pe care îl doare cel mai mult în paişpe de problemele de zi cu zi şi care trăieşte viaţa de pe o zi pe alta.

Probabil nu vă spune absolut nimic rezumatul, motiv pentru care le urăsc, aşa că voi continua prin a spune că acest film te duce până la a râde cu poftă de comicul de situaţie, limbaj şi caracter ( mulţumim Caragiale ) al personajelor într-o secunda, pentru ca în următoarea să ţi se pună nodul ăla din gât înainte să te apuce plânsul, dupa care în secunda 3 iar eşti pe spate de râs. Este incredibil cum reuşeşte regizorul să te ducă prin atâtea stări într-o singură scenă, cu adevărat impresionant. Umorul iarăşi este de maximă calitate ( dupa atâta umor american care îl primim zilnic prin seriale şi filme, e bine să mai schimbi din când în când să vezi că există şi alte tipuri de umor ). El (regizorul) spunea că atunci când a ajuns în camera de montaj şi a văzut materialul brut zicea că asta e o comedie şi că nu poate face o comedie legată de şomaj aşa că a încercat să combine momentele serioase cu cele de umor, sa iasă un blend dulce-amărui. I-a mers ...

Javier a fost fabulos, îşi merită locul în top 10 actori preferaţi de mine. Mai mult decât atât, el i-a tras pe toti ceilalţi actori dupp el, o trupp foarte bunp şi reuşitp. nici un reproş.

Muzica. of, muzica. Lucio Godoy a semnat muzica filmului. L-am căutat special pentru că piesa care se tot repetă în film este atât de frumoasă, futu-i mama lui de acordeon, aşa de bine sună cu o chitară rece lângă el. O muzică dulce-amăruie care te pune perfect în mood şi în temă cu personajele şi ce se întâmplă cu ele. Vă dau linkul la melodie, poate pe unii dintre vă convinge melodia să vă uitaţi, cei mai sensibili la muzica cum sunt eu:

În final, Q&A-ul cu Fernando Leon de Aranoa. Mare problemă la români cu Q&A-urile. Translatoarea era gata să termine sesiunea înainte ca ea să înceapă pentru liniştea care s-a aşternut la eterna întrebare la care noi românii nu avem nimic de spus: "Întrebări?" M-am ridicat în ultimele secunde să-l întreb pe regizor cum a fost să lucreze cu Javier şi cum a fost pentru restul actorilor să lucreze cu el. Se pare că doi din cei şase actori care sunt prieteni în film nu sunt de fapt actori, era primul lor film şi pentru că nimeni din echipă nu era din Vigo, au petrecut foarte mult timp împreună la hotel şi în barul unde se petrece acţiunea. Au ajuns să se familiarizeze foarte bine cu localul şi totodată unul cu celălalt iar Javier, prin dedicarea şi angajamentul puternic pentru rol a reuşit să tragă după el toată echipa, în sensul că "bă, dacă ăsta trage aşa tare, mi şi rusine să nu muncesc măcar la fel de mult ca el". Am pus întrebarea pentru că mi se parea o relaţie foarte sinceră şi reală cea pe care o aveau toţi cei 6 prieteni între ei ( am simţit eu ceva ). Au mai urmat apoi încă vreo 3 întrebări, din păcate, când lumea s-a încălzit şi ar mai fi pus întrebări, translatoarea a terminat Q&A-ul.

Daca tot nu v-am convins, pentru cei impresionaţi de premii, a câştigat o droaie. Am aflat de ele dupa ce am văzut filmul în documentarea pentru review. A fost nominalizat pentru Oscar film străin, are 5 Goya ( actor principal, actor secundar, newcomer, regizor şi film ) şi multe altele. Lucio Godoy a câştigat la Spanish Music Awards Best Score pentru filmul acesta. :P asta ultima am aflat-o în timp ce scriam paragraful acesta.... un review foarte organic :))

Concluzie: un film superb. trebuie văzut. musai. e perfect într-o zi de vară toridă.

Wednesday, June 15, 2011


De curand am fost in Edinburgh, si dupa doua zile reci dar minunate si cu o ora de pierdut pana la plecarea trenului, am realizat ca nu am profitat de vizita ca sa vad un obiectiv care nu apare pe nici o lista turistica, dar care ar fi trebuit sa fie printre primele de pe lista mea.

 Cu putin google m-am gasit intr-un loc care parea cunoscut, si desi nu aveam la dispozitie decat o camera de telefon am decis sa filmam cu cei prezenti un low-budget re-make la unele din cele mai bune scene introductive a unui film.


Friday, June 10, 2011

Reclama: Great Showdowns by Scott C.

Scott C. e un artist de animatii iubitor de filme si are un site unde posteaza propriile versiuni la mari momente de conflict din filme, intr-un stil contraintuitiv, prezentand personajele in forme dragute, benevolente, ne-amenintatoare si mereu cu zambetul pe buze, dand momentelor noastre favorite de tensiune un nou inteles.

Site-ul are schite luate din foarte multe filme, unele foarte usor de recunoscut, unele care tin de filme cult
Si altele chiar obscure, dar care ofera o satisfactie si un amuzament urias pentru cei care se prind.


Fiecare lucrare in parte ai putea sa o printezi si sa o pui pe perete sau pe un tricou. Daca iubiti filmele (si nu stiu ce cautati aici da ca nu), verificati asta afara. Great Showdowns by Scott C.

Il pun oricum si la blogroll, deci tineti ochii deschisi pentru update-uri.

Thursday, June 9, 2011

X-Men: First Class

Cum de l-am vazut?
Eram putin sceptic, recunosc cand am auzit ca se face un Origins: Magneto, mai ales dupa ultimul origins, dar apoi s-a transformat in First Class, si a primit niste actori ca lumea, ceea ce mi-a ameliorat scepticismul...dar sa fiu sincer, mereu am fost fan X-Men, si nu aveam sa-l pierd doar pentru ca unul din serie a fost insultator. 

Desi X-Men Origins: Wolverine a fost o mare dezamagire, gustul meu pentru aventurile elevilor din scoala pentru oameni cu abilitati speciale nu a scazut. De la trailer pana la actori filmul parea extrem de promitator, iar sperantele mele s-au dovedit a nu fi desarte, caci filmul a atins potentialul sursei de material. Acolo unde primele au fost niste filme de actiune reusite, aici avem atat actiune de prima calitate, dar si de un subtext social si uman bogat.

Witness the origin [click pentru tot articolul]

L-as mai vedea o data?
Da. Poate nu chiar acum, dar am de gand sa-l revad cand se iveste vreo ocazie. 

Tuesday, June 7, 2011

Tangled - recenzie in 5 minute

cum de l-am vazut?
desi recunosc ca mi-a placut "princess and frog", cel putin m-a prins, nu sunt mare fan disney, mai ales nu a animatiilor digitale. trailerul promitea un filmulet din asta hip pentru pre-adolescente, un disney fairy-tale cu putin shrek. dar cand a iesit, recenziile erau cam toate bune, si finalmente un prieten care e si mai putin fan disney a zis ca e chiar bun. deci am intrat cu asteptari mixte.

filmul e o reinterpretare a povestii lui rapunzel, cu diferenta ca parul ei lung e si magic (vindeca si da viata vesnica), printul care o salveaza e de fapt un hot si mai apar un cameleon si un cal care se crede ogar.
sincer, filmul a fost destul de underwhelming. adica e un film ok, nu are prea multe hibe, dar nici nu iese cu nimic in evidenta. cateva cantece destul de seci si nememorabile, si un plot fara prea multe surprize (adica zero).
ce a meritat au fost unele din imagini, care chiar aratau ca dintr-un basm. artistii au incercat sa combine animatia clasica cu cea digitala, si vroiau ca totul sa para luat din picturi. aceste imagini sunt insa de poster si nu salveaza filmul.
alt plus, si ceea ce-mi recomanda si amicul sus-mentionat, e ca pentru un film disney personajele sunt rotunde si bine gandite. au cliseele disney, desigur, dar nu se rezuma la ele; ea e tipa care vrea o viata diferita si plina de aventuri, dar aici nu e doar o printesa razgaiata si rasfatata, chiar a fost inchisa in turn toata viata, si pe langa asta are si alte motivatii si mici detalii care o completeaza si mai mult. iar relatia ei cu antagonistul e mult mai complexa si mai adanca decat ce a facut vreodata disney pana acum. punctul asta recunosc ca m-a incantat.
celalalte personaje sunt si ele cat de cat mai bine creionate, dar nu chiar atat de profund.

in rest, filmul are cateva momente amuzante (animalele mentionate anterior aduc majoritatea umorului), dar nici unul din aceste clipe nu e de ras cu voce tare, si filmului ii lipsesc glumele subtile pentru un public mai adult (nu ma refer la insiruirea de referinte culturale a la shrek, ci mai degraba spre pixar).
filmul ramane un film pentru copii, in ciuda incercarii de a-l face mai ritmat si cu personaje parca orientate si spre adolescenti. un film bun, recunosc, dar deloc remarcabil.

l-as vedea din nou?
nu. nu e moment din film de care pot spune ca ar merita revazut

Thursday, June 2, 2011

The Third Man (1949)

Cum de l-am văzut?
Dacă pasiunea ta pentru filme nu se rezumă la a urmări cinematografia contemporană şi cunoaşterea câtorva filme mai vechi, la un moment dat sigur vei da peste acest titlu. În cazul meu nu ştiu când s-a întâmplat asta prima dată, dar în ultimele luni tot mai des am dat peste acest film în discuţii cu prieteni, pe net, prin reviste, inclusiv un articol dintr-o revistă prestigioasă care sugera ca în noul top 100 filme a lor acest film să ia locul la „Citizen Kane”. Adaugând faptul că Orson Welles a fost implicat în producţie, am zis că trebuie să-l văd în sfârşit.

Acţiunea are loc în Viena, la scurt timp după Al Doilea Război Mondial. Scriitorul american de romane western de duzină, Holly Martins găseşte un oraş în ruine şi împărţit în patru zone, rusească, americană, engleză şi franceză. A venit la invitaţia prietenului său, Harry Lime, care i-a oferit de lucru, doar că ziua sosirii sale e şi ziua înmormântării prietenului său, despre care află că murise călcat de o maşină. Dar când îşi dă seama că poveştile martorilor (toţi asociaţi cu Lime) nu se chiar suprapun, şi când intră în joc minunata fostă iubită a decedatului, Holly decide să nu ia primul avion înapoi acasă ci să rămână să desluşească misterul.
Ce urmează este într-adevăr unul dintre cele mai bune filme care le-am văzut. Undeva între noir, detectiv, romanţă şi dramă de personaje, filmul cred că este mult mai aproape de „Casablanca” decât de „Citizen Kane”, chiar dacă cu cel din urmă îl împarte pe Orson Welles, care aici însă se rezumă la postul de actor şi ocazional scenarist.
Filmul e alb-negru şi actoria e tipică acelei decade, fiind mult mai teatrală decât ceea ce am vedea în filmele de azi, dar exceptând aceste două aspecte, pelicula ar fi putut la fel de bine produsă anul ăsta, căci, din nou, asemenea lui „Casablanca” şi în contrast cu „Citizen Kane”, filmul are calităţile necesare care îi permit să nu învechească în ochiul publicului, şi să nu fie un film despre care doar criticii îţi pot spune de ce e bun.
Personajele par mult mai puţin fictive decât cele din alte filme din acea vreme, adică sunt oameni, cu limitări şi probleme omeneşti. Eroul nu e un tip bun, care e şi chipeş, şi moral, are şi succes la femei, e şi lipsit de vicii, se ştie şi bate şi tot ce mai vrei, e un bărbat destul de obişnuit, care nu vrea să plece până nu ştie ce s-a întâmplat cu prietenul său.
Filmul are şi un ritm alert, care nu îţi dă drumul, ca un roman în care întorci fiecare pagină urgent pentru a afla ce se întâmplă mai departe, doar ca să îţi dai seama că ai ajuns la final mai repede decât credeai că o vei face, şi aici, fiecare scenă îţi dă puţin câte puţin şi face o tranziţie şeherazadică în următoarea scenă, ţinându-ţi atenţie constantă şi nu doar pe bucăţi (lucru care ar părea de bază într-un film, dar nu se observă chiar atât de des). Probabil asta e şi din cauza faptului că filmul a fost scris de Graham Greene, care a scris şi „Brighton Rock” şi care e un maestru al suspansului.
Filmul te ţine aproape de eroul, Martins, dezvăluindu-vă amândurora aceleaş informaţii, astfel încât poţi încerca singur să dezvălui misterul. Dar aici te cam păcăleşte, căci atunci când eşti sigur că ai rezolvat puzzle-ul şi că ai prevăzut ce vine, povestea îţi arată că nu despre asta era vorba, că nu era doar un film detectiv, ci că aici începe de fapt cea mai juicy parte, filmul culminând atât cu o scenă de urmărire plină de suspans prin canalizaţia vieneză, dar şi cu o serie de dileme morale pentru personajul principal, totul ajungând la unul din acele finaluri care nu le poţi băga în nici un fel de tipar, dar care nu putea fi altul (şiiiii iar mă gândesc la „Casablanca”).

Poate că la vremea sa nu a adus o serie de inovaţii tehnice industriei filmului, dar e un film care şi azi pare proaspăt şi care sigur a influenţat generaţii de regizori (ca să nu mai zic de toate referinţele şi parodiile pe care au apărut de-a lungul anilor, şi pe care abia acum le prind)

L-aş vedea din nou?
Probabil. Poate nu iar singur, dar dacă mi-ar cere cineva o recomandare de film, ăsta ar fi pe listă, şi m-aş uita oricând cu nişte prieteni la el.

Wednesday, June 1, 2011

Doua trailere pentru "Don't be afraid of the Dark"

Saptamana trecuta am spus cat de putin impresionat am fost de "Los Ojos de Julia", film a carui atractie majora era urmatorul mesaj care se gasea pe poster "Guillermo del Toro presents", nu ca si regizor, ci ca si producer.

Azi am sa prezint un alt film produs si scris de del Toro (regia tot nu e a sa) "Don't Be Afraid of the Dark". Primul teaser l-am vazut acum cateva luni, si zilele astea a iesit un trailer mai complex.
De ce va prezint aceste trailere? Pentru ca m-au speriat si m-au nelinistit (fiacare in parte) decat tot filmul pe care l-am vazut saptamana trecuta.

PS: la primul sa va uitati seara cu lumina stinsa in camera

Rango (2011)

La distanță mică de filmul ăsta am văzut "Rio" și "Gnomeo&Juliet" (la care probabil va urma un review la fel de telegrafic ca și la "Rio") deci parcă, parcă "Rango" avea șanse mari să pice în ochii mei din simplul fapt că am vazut prea multe desene în 1-2 săptămâni. Vorbeam de așteptări review-ul trecut. Ei bine, "Rango" le-a întrecut pe toate.

Chestia asta mică și verde din stânga este un cameleon "de casă" care ajunge în deșertul Mojave într-un oraș tipic western și acolo începe distracția. Așa urăsc să fac scurte rezumate, mă scârbește pur și simplu, vă spun un secret, câteodată le dau copy-paste de prin alte locuri (oh no rutzky, say it isn't so! ), așa că în caz că ați observat că sunt mai formale rezumatele decât restul review-ului, ați înțeles acum de ce.

Filmul începe destul de alert, după care devine puțin ciudat, asta până îmi aduc aminte că nebunul ăsta de Depp a jucat în "Fear and Loathing in Las Vegas" ceea ce explică tot delirul psihedelic al lui Rango până dă de orașelul Dirt. Incredibil orașul ăla! Are niște animale prin el de nici nu stiu de unde să le iau, așa misterioase, așa bine desenate, așa detalii mișto la fiecare, vă zic de acum: nu sunt frumoase! nu vorbim aici de "Rio" unde totu' era lapte și miere. Mi s-a părut extrem de realist făcut, realist nu în sensul de nu-ți dai seama dacă e animație sau realitate. Adică nu aveau cum să arate frumos locuitorii unui oraș care se confruntă serios cu problema apei. Johnny Depp ( probabil, actorul meu preferat ) nu m-a dezamăgit, a făcut din Rango un cameleon cu replici hilare, rapide, ciudate, fără sens, mișcări spastice și neîndemanatice. Tipic Johnny Depp! Genial!

Acesta este primul film animat al companiei lui George Lucas Industrial Light&Magic, companie responsabilă cu efectele din Star Wars (1977) și pot spune că abia aștept următorul film animat al lor. Foarte bine lucrate personajele, efecte și tot ce vrei. Dacă se va uita Kolcs la el aș aprecia să zică el mai multe la capitolul ăsta. Filmul a reprezentat o odă adusă spaghetti western-urilor anilor '60, foarte reusită. Referințe peste referințe, dar chiar și pentru necunoscătorii genului (printre care mă numar și eu ), măcar un film western cu Clint Eastwood să fi vazut în copilărie și e de ajuns.

Personajele mi s-au părut, cum am zis și mai sus extrem de bine făcute, foarte foarte bine completate și de vocile actorilor. Am citit că cică regizorul Gore Verbinski ar fi adus toți actorii la un loc intr-un studio improvizat cu ceva costume de 2 lei și să joace ca într-o piesă cu buget redus tot ce aveau de facut personajele lor animate și ei înregistrau tot ce prindeau. Chiar și imperfecțiunile în vorbire ( pierderea suflului ) au fost păstrate. Articolul tot zicea "weird approach". Mie mi se pare ca ăsta trebuie să fie approach-ul logic și firesc. Nu cum e acum, de îi bagă în niște cabine și unii actori nici nu se văd în timpul înregistrărilor, dar ei vorbesc între ei tot filmul. Cum zicea și Rango: "to act is to react". Pe lângă Johnny Depp care a fost superb, pe mine m-a facut să râd la aproape fiecare replică și personajul lui Harry Dean Stanton, Balthazar, adică chestia aia oarbă, cu nasul lung, șeful hoților, nu știu cum să-i zic. Apare prima dată în scena când cei 3 hoți ies din pământ în mijlocul străzii lângă Rango ca să înțelegeți.

Ca și scene ce mi-au uns sufletul ( și vor unge și lui kolcs și marqui sigur ) a fost scena de "acțiune" în care the bad guys se urcă pe niște lilieci și începe Ride of the Valkyries din "Apocalypse Now" urmată la scurt timp de An der schoenen (n-am o cu umlaut) blauen Donau ( Dunarea Albastra ) reinterpretată pentru banjo. Superb.

Concluzie: Mergeți la cinema, chiar dacă e și 3D, merită banii. Unul din filmele care le voi revedea vara asta ( yes, I said it ). Mă hazardez să spun că va fi cel mai bun film animat al anului. Este un must-see! Însă, repet, nu e lapte și miere vizual vorbind...avem de-a face cu șobolani, cârtițe, broaște râioase. Dar sunt minunate!