Alien Revisited

Despre primele două părţi din quadrilogia „Alien” am vorbit deja, urmează şi ultimele două.

Alien³ (1992) După cum am menţionat şi mai demult, puţine francize s-au bucurat aşa de mult de regizori de mare clasă ca şi franciza „Alien” (vs. Predator nu se ia în seamă). Primul film a fost copilul original lui Ridley Scott, a doua a fost reinventarea (crezută imposibilă) genială a primului de către James Cameron, al treilea însă nu a fost decât o stoarcere de profit. Filmul s-a bucurat de un scenariu destul de bun şi de un regizor foarte talentat, David Fincher. Problema este că acesta era la primul său film, până atunci se ocupase de videoclipuri, iar studioul nu avea de unde ştii cine va ajunge el într-o zi. Astfel s-au creat multe diferenţe de creativitate, studioul a făcut într-un final ce a vrut, motiv pentru care filmul a ieşit aproape o harababură, şi Fincher s-a disociat de el.
Pe scurt, după întâmplările ultimului film, Ellen Ripley (Sigourney Weaver) a aterizat forţat pe o planetă penitenciară, unde toţi locuitorii sunt foşti ucigaşi şi violatori care au format o proprie religie, fiind închişi pe viaţă, iar apariţia unei femei îi tulbură profund. Evident că în navă mai era un musafir nepoftit, un mic xenomorph (aşa se numesc creaturile) care creşte repede hrănindu-se cu locuitorii puşcariei spaţiale. Ajutoarele nu vin decât după câteva zile, şi Ripley şi bărbaţii trebuie să supravieţuiască până atunci fără nici o armă.
Să nu înţelegeţi că filmul e dezastru. E un SF-Horror destul de bun, are câteva momente care să-ţi facă părul să ţi se ridice, iar actorie e chiar bună. Doar că filmul nu se ridică la rangul celorlalte din serie. Alt defect: s-a hotărât ca extraterestrul să fie generat pe calculator, asta când păpuşile şi roboţii din primele două arătau perfect. Evident că arată ireal şi penibil.

Alien: Resurrection (1997) Deşi partea a treia trebuia să încheie franciza, s-a decis o revenire la Ripley şi extratereştri care o vânează, poate pentru a scoate mai mulţi bani, poate pentru a-i da un final mai vrednic. La regie de data asta Jean-Pierre Jeunet („Amelie”, „Delikatessen”) care a fost optat după ce a făcut „Oraşul copiilor pierduţi”. Ripley este pusă din nou între ciocan şi nicovală, extratereştri care au infestat o nava spaţială şi corporaţia care vrea să îi crească ca şi o armă şi cărora nu le pasă de pierderi umane. Filmul are tot ce e bun din celelalte, acţiune, dramă psihologică, momente înfiorătoare şi o poveste destul de bună. În schimb nu se ridică la nivelul primelor două. Ceea ce trebuie recunoscut e că a adus nişte elemente originale: Ripley are acum ADN de xenomorph în ea ceea ce o face mai agresivă, şansă pentru Weaver de a mai diversifica rolul; şi conţine atât cea mai înfiorătoare transformare a extraterestrului de până acum (nu vă spun care) dar şi cea mai tulburătoare scenă din toată seria (nu vă spun care).

Dacă v-au plăcut primele două ar fi păcat să le pierdeţi şi pe aceste două.

De 3x Jean-Pierre Jeunet

Deși în 15 ani de activitate a făcut doar cinci filme, al șaselea fiind momentan în producție, Jean-Pierre Jeunet este cu siguranță printre cei mai originali și mai vizionari regizori contemporani. Cunoscut pentru tematica întunecată a filmelor dar și pentru coloratura bogată a lor. Acest Terry Gilliam francez a debutat în lumea cinematografică cu comedia-neagră “Delicatessen” despre un viitor apropiat distopic, post-nuclear în care oamenii recurg la canibalism pentru a supraviețui. Al doilea său lung-metraj, „La cité des enfants perdus” a păstrat tematica semi-distopică dar de data asta ne-a prezentat o dramă cu momente de comedie. O serie de secvențe din acest film au determinat producătorii de la 20th Century Fox să îi ofere șansa de a regiza al patrulea film din franciza „Alien” („Ressurection”), care a fost primit cu succes de public și critici comparat cu a treia parte. Întors în Franța, faima Hollywoodiană i-a deschis drumul să primească destule investiții și libertate creativă pentru următorul său film. Astfel a ieșit cel mai cunoscut și mai apreciat film al său, „Amelie”, pentru care a renunțat la atmosfera întunecată. După acest succes și-a reunit forțele cu Audrey Tautou și finanțat parțial de Warner Brothers a filmat „A very long engagement”, un film francez dar colaborare francezo-americană. Anul acesta noul său film „Micmacs à tire-larigot” va ieși, și vom putea vedea dacă și-a mențiut talentul.

Delicatessen (1991): într-un viitor apropiat Franța se chinuie să supraviețuiască în urma unui atac nuclear. Plantele nu prea cresc, carne nu e și oamenii se luptă cu sărăcia și foametea. Locuitorii unui bloc dintr-o suburbie au găsit însă o soluție, angajează săptămânal un bărbat care să îngrijească de clădire, după care măcelarul a cărui magazin se află sub bloc, se ocupă de el și împarte (pentru un profit) carnea la locuitori. Noul îngrijitor, Louison (Dominique Pinon, un actor care a jucat în toate filmele lui Jeunet), este însă diferit de cei dinaintea sa, iar între el și fiica măcelarului se înfiripă o poveste de dragoste; lucru care nu îl determină pe măcelar să renunțe la ideea de a-și face rost de proviziile săptămânale. Motiv pentru care fiica caută ajutor la un grup terorist de vegetarieni care trăiesc în canale. Iar în tot acest timp Louison își face liniștit treburile prin bloc, complet naiv la ce se întâmplă în jur. O colaborare cu Marc Caro, filmul este o comedie franceză savuroasă, momentele de umor derivă nu doar din numeroasele situații amuzante ci și din locuitorii blocului. Acțiune nu se concentrează doar pe personajele principale ci și pe toate personajele, care sunt diverse și bogat colorate, de la femeia care aude voci și încearcă din nou și din nou să se sinucidă în moduri cât mai complicate la poștașul transformat în soldat care își duce fiecare misiune la îndeplinire indiferent de costuri. O comedie savuroasă care merită văzută.




La cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți/The City of Lost Children) (1995): Al doilea film co-regizat de Marc Caro. Într-o altă Franță alternativă un om de știință trăiește pe o insulă forajeră unde duce copii răpiți, pentru a le fura visele, căci el nu poate visa și asta îl tormentează. Unul din copii răpiți este frățiorul mâncăcios al unui circar, „un bărbat puternic”, jucat de Ron Perlman. Acesta pornește în căutarea fratelui său și pe drum întâlnește o serie de personaje ciudate și interesante, până ajunge să colaboreze cu o orfană de 12 ani care știe unde e insula. După diverse aventuri între cei doi se formează o relație parentală-fraternală-romantică, el nefiind cel mai deștept erou pe care ți l-ai putea imagina, dar pentru asta plin de compasiune pentru cei mai nevoiași, ea fiind în mare nevoie de afecțiune. Cei doi ajung într-un final pe insulă unde se confruntă cu omul de știință care este ajutat de șase clone identice (jucate de Dominique Pinon), o femeie pitic și un creier într-un acvariu.
Filmul este un fantasy minunat, cu o atmosferă întunecată, plin însă de momente de emoție și momente pline de umor. Un film care catalizează imaginația și visele.



Un long dimanche de fiançailles (O logodnă foarte lungă/A very long Engagement) (2004): Mathilde avea 17 ani când primește notificare că logodnicul ei, Manech, a murit pe front. Mathilde însă nu crede ce scrie pe hârtie, dacă el ar fi murit ea ar fi știut. Doi ani mai târziu, în 1919 ea încă crede în faptul că el trăiește și își folosește toate resursele pentru a afla ce s-a întâmlat pe front și pentru a-l găsi. Deși un comandant îi spune să renunțe căci l-a văzut pe iubitul eu murind în țara nimănui, între două fronturi, împreună cu alți patru condamnați la moarte pentru autovătămare, ea nu își pierde speranța și continuă cautarea imposibilă.
Un film de reconstrucție, un road-movie aproape, pelicula unește cele două stiluri ale lui Jeunet, întunecatul din primele filme prin care prezintă mizeria războiului și a omului, și coloratura vie din „Amelie” în scenele în care dragostea Mathildei acoperă restul. Cele două stiluri însă nu se exclud, ci se complementează perfect, creeând în ansamblu o călătorie vizuală memorabilă. Tautou este intensă în rolul Mathildei, o femeie ruptă între speranță și eșec, care nu vrea să renunțe în ciuda faptului că totul pare a fi împotriva ei. Actorii secundari nu sunt nici eu de ignorat, Dominique Pinon făcând poate cel mai serios rol din filmele lui Jeunet, iar Dreyfus și Holgado sunt și ei de reținut. Atenția zboară însă spre Jodie Foster și Marion Cottilard (ambele laureate ale premiului Oscar) care au roluri scurte dar pe atât de concentrate și puternice.
Filmul pornește bursc și brutal, iar pe parcurs o ia ori mai încet ori mai rapid, dându-ți sau luându-ți orice speranță pentru un finalul fericit. Finalul nu este cel care contează cel mai mult, ci călătoria, păstrarea speranței în ciuda obstacolelor. Filmul a fost una dintre cele mai remarcabile, intense și frumoase călătorii cinematografice ale acestui an.



in engleza:

Hellboy II: The Golden Army

Despite positive critical reception for Guillermo del Toro’s first adaptation of Mike Mignola’s celebrated comic ‘Hellboy’, studios were more or less reluctant to give the green light for a sequel. But when a couple of years later something called ‘El Laberinto del Fauno’, the director’s Spanish film, hit the screens and met great critical and financial reception, even getting nominated for Best Foreign Film at the Oscars, executives were not only quick to start a franchise, but also gave del Toro full creative freedom. The result? ‘Hellboy II: The Golden Army’.
Together with the director, most of the cast from the first film returns, Selma Blair as the pyrokinetic Liz, the amazingly versatile Doug Jones as Abe Sapien, and another two minor roles, John Hurt in flashback scenes and Ron Perlman as the title character Hellboy; to these Seth McFarlane added his voice talent.
The story, no longer adapted directly from the comics, but written for the film by del Toro and Mignola, keeps the fantastic tone of the first one, with numerous comedic moments. Also the approach is more towards the mythological theme, in contrast with to the first one which had Nazis as villains, which allowed for more of the great special effects.
The movie seems to poke a bit of fun at other superhero movies such as ‘The Dark Knight’ or ‘X-Men: The Last Stand’ which take themselves a bit too seriously, and creates a lighter atmosphere. Thus the movie will amaze kids and amuse adults.