Pages

Thursday, July 28, 2011

Sezon Terrence Malick: The Tree of Life - despre Viata, Univers si Tot Restul

Cum de l-am vazut?
Nu stiam de Malick sincer sa fiu. Vazusem bucati din "The New World" pe HBO si imi propusesem sa-l vad, dar nu stiam cine e regizorul. Cu toate astea filmul il astept de vreo 2 ani, de cand l-am vazut prima data pe IMDb la lista lui Brad Pitt. Sincer ma gandeam la ceva de genul "The Fountain", care e  printre preferatele mele. Drept e ca trailerul cu vocile soptite nu m-a chiar impresionat, dar arata totusi ca se ceva ce nu am mai vazut

Se pare ca juriul de la Cannes si-a gasit o consistenta tematica in privinta filmelor carora le acorda mult-doritul Palme d’Or: anul trecut a fost filmul lent, o meditatie asupra vietii si a naturii, Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, iar anul acesta, mult amanatul si demult asteptatul, The Tree of Life al lui Terrence Malick a obtinut titlul. Si de data asta avem un film neconventional, non-liniar, care exploreaza si mediteaza asupra originii si sensului vietii si mortii, asupra destinului, a influentei trecutului in prezent, si asupra pozitiei omului, sufletului, in Univers.

There are two ways through life – the way of nature and the way of grace

Urmarim un om de afaceri (interpretat de Sean Penn) intr-o zi tipica la servici. El e bantuit zilnic de amintirea fratelui sau mai mic care s-a sinucis la 19 ani. O conversatie la telefon cu tatal sau ii trezeste amintiri din copilarie.

Filmul sare multi ani in urma, si urmarim secvente din copilaria barbatului. Nasterea sa, primii pasi, primele cuvinte, nasterea celor doi frati mai mici, dintre care al doilea, cel care va urma sa se sinucida, are impactul cel mai mare asupra baietelului de doi ani.

Baietii cresc si filmul se opreste undeva intr-o vara cand baiatul cel mare are vreo zece ani. Viata in suburbia americana e lipsita de prea multe griji, si baietii isi petrec zilele pierzandu-se in jocuri, sub privirea etern iubitoare a mamei lor (interpretata de Jessica Chastain). Dar pacea e des intrerupta de tatal baietilor (interpretat de Brad Pitt), un barbat sever si serios, care isi iubeste fiii, dar ii trateaza cu raceala si o disciplina de adult. Baiatul cel mare se zbate intre ideologiile parintilor sai, a mamei care e gratia intruchipata si care crede in dragoste mai presus de orice, si a tatalui care crede ca in viata trebuie sa fii dur ca sa ajungi departe, sa iti alegi telul si sa-l urmaresti fara a privi in jur, fara a arata slabiciune.

Copilul incearca sa se gaseasca pe sine intre cele doua extreme, zbatere ce se va reflecta si in viata sa de adult, cand cauta inca, neincetat, un sens in viata, in existenta, cand isi pune la indoiala credinta si incearca sa afle la ce se rezuma toata viata sa pana in acel moment.

Some day we’ll fall down and weep, and we’ll understand it all. All things.

Filmul poate fi asemanat cel mai bine cu un rau plin de meandre care curge incet dar mereu inainte. Nu poti vedea decat o parte din rau, si in acel moment acea parte e cea mai importanta, dar fiecare val, fiecare curent, e suma a tot ce a parcurs raul pana in acel punct, fiecare parau care a contribuit la el, fiecare stanca care i-a schimbat cursul, fiecare piatra aruncata in el. Desi poti fi constient doar de o fractiune a sa, raul e un intreg, un tot, de la izvor la varsare, fiecare parte afectand ceea ce urmeaza.

De fapt, asta nu e o descriere rea a vietii in general. Si cam despre asta e filmul. Nu incearca sa urmareasca doar povestea unui baiat intr-o frumoasa vara din copilarie, sau doar relatia sa cu parintii, sau cauza sinuciderii fratelui sau, ci tot. Incearca sa arate relevanta fiecarui moment din viata, si nu doar atat. Noi nu am fi cine suntem fara toate intamplarile banale care ne umplu viata, fara parintii nostri, fara parintii lor, fara stramosii cei mai indepartati, fara aparitia vietii pe Pamant, fara aparitia Pamantului, a Soarelui, a Caii Lactee, a Universului. Suntem suma tuturor acestor lucruri.

Un proiect ambitios pentru un simplu film, sa prezinte tot, dar Malick in mare parte reuseste, impartind filmul intre momentele cele mai grandioase si cele mai mici si intime: vedem atat nasterea Universului cat si a unui bebelus; un sir non-liniar de secvente si momente, unele de cateva secunde, altele de zeci de minute.

Desigur filmul se apropie adesea de patetic, regizorul facand unele alegeri care studentilor de film li se zice ca sunt strict interzise. Povestea centrala e vaga, diversele segmente slab interconectate, avem numeroase momente de voice-over soptit, rostind cu un dramatism exagerat tot felul de intrebari si mesaje existentiale non-contextuale, cu tinte nedeterminate. Sa fie sinele, publicul, Dumnezeu? Astea plus imaginile din natura, cascade, stanci, valuri suprapuse peste un cor angelic, aproape fac filmul sa para ca incearca cele mai ieftine trucuri pentru a crea dramatism poetic. Aproape. Mentinand simplismul intrebarilor, in ciuda profunzimii lor, Malick a reusit sa evite pseudofilozofii exasperante, oferind in schimb unele din cele mai minunate imagini puse vreodata pe ecran, impreuna cu o meditatie sincera si foarte simpla asupra vietii, cu intrebari care ne bantuie pe toti.

Despre actori si regie ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
L-am vazut deja de doua ori la cinema si ma gandesc sa ma duc o a treia oara. Oricum la un moment dat sigur il voi revedea.

Wednesday, July 20, 2011

Fun Facts: Muzica din Inception

In ultimele zile am fost prolific si am vazut cate un film zilnic, dar din pacate inca nu am avut timp sa scriu despre ele. Voi reveni in curand, dar in absenta unor post-uri mai carnoase voi combina tema ultimelor doua posturi (muzica de film si Chris Nolan) pentru a va aduce la cunostiinta (pentru cei care nu stiau deja) un mic fun-fact despre regizor si film.

Vorbeam de clisee muzicale data trecuta, si alt cliseu enervant din ultimii ani e acel sunet foarte foarte adanc (cred ca e tuba) care se aude in trailere filmelor thriller/psihologice. Sigur il stiti, apare ritmic dupa fiecare informatie dezvaluita de trailer, face sala de cinema sa tremure, ceea ce e super cool si dramatic, gen. Iata-l la inceputul trailerului de la "Shutter Island":



Am fost putin cand l-am vazut si in "Inception", dar aparent lucrurile sunt ceva mai adanci de atat.



In caz ca nu va amintiti, Edith Piaf era folosit de personajele din film pentru a masura cat timp au pana se termina visul. De asemenea cu cat mergeau mai adanc ca nivel in vise cu atat timpul trecea mai incet.
Indiferent daca filmul v-a placut sau nu, faptul ca soundtrackul e asa de frumos si subtil legat de film, arata o grija pentru detaliu exceptionala din partea lui Nolan.

Tuesday, July 19, 2011

The Dark Knight Rises Teasers

A iesit trailerul cu Harry Potter 7-2, deci probabil il stiti deja. Dar pentru cei cativa, iata primele imagini din ultimul Batman a lui Nolan




Si o poza al villainului, Bane, care a iesti acum cateva luni.


Daca ati urmarit filmele Batman, pe Bane il stiti din "Batman and Robin" unde avea un rol foarte secundar si era doar un soldat transformat in supersoldat de ceva substante create de personajul lui Uma Thurman.

Aici ma gandesc ca va avea ceva mai multa substanta. Nu-s un Batgeek, dar din cate stiu Bane e un fel de doctor ambitios, foarte inteligent care produce un fel de steroid care ii maresc si capabilitatile fizice. Va fi jucat de Tom Hardy, pe care il stiti din "Inception" si "RocknRolla".

Tot ce mai lipsesc sunt imaginile cu Selina Kyle aka Catwoman jucata de Anne Hathaway.

Wednesday, July 13, 2011

Muzica lui Clint Mansell

Acum cateva posturi mentionam ca m-am saturat sa aud soundtrackuri din filme reciclate pentru reclame si trailere (sau chiar refolosite in alte film, moment in care devine relativ patetic)

Fenomenul are un elemente de bizaritate in ele, dupa parerea mea. E normal ca producatorii sa vrea sa foloseasca chestii dovedite a fi bune, dar totusi exista atatea coloane sonore excelente care nu le auzi in alte medii (muzica lui John Williams spre exemplu), sau daca le auzi fac referinta directa la filmul din care provin (nu vei auzi The Imperial March fara sa fie implicat Star Wars cumva). De ce atunci aceste melodii le regasim din nou si din nou, devenita uneori mai cunoscute decat filmele din care provin? Combinatia de elemente cred ca ar fi:
1. exista scoruri excelente, dar care se complementeaza atat de bine cu filmul, cu ce se intampla pe ecran, incat ele in sine nu au alta functiune. Adica puncteaza perfect actiunea, dar nu sunt contruite ca niste melodii de sine statatoare, pe cand melodiile de care vorbesc eu, au acea calitate.
2. filmele din care provin, desi bune, sau cu cult-following nu-s atat de puternic implantate in constientul publicului, si ce melodii au continut cu atat mai putin. Opening Theme-ul de la Star Wars ar putea functiona ca si muzica epica la fel de bine ca si Oh Fortuna din Carmina Burana, dar e prea tare asociat cu filmul incat sa poata aiba o viata separata.

Asa ca voi incerca sa prezint cativa compozitori care mie imi plac foarte mult, dar care nu au faima lui John Williams sau Hans Zimmer, si a caror muzica o stiti sigur, chiar daca nu din sursa originala.

Primul va fi si preferatul meu, a carui melodii le-am ascultat uneori obsesiv:  CLINT MANSELL.

Acesta a fost initial membru a unei trupe de rock (de fapt multi din cei mai apreciati compozitori de filme contemporani au fost sau sunt membrii a unor trupe: Trent Reznor, Jonny Greenwood, Nick Cave, Danny Elfman). Trupa se numea Pop Will Eat Itself, care nu avut un succes rasunator insa si s-a despartit in 1996 (s-au reunit in 2010). In acea perioada un prieten a lui Mansell, un tanar regizor de filme aspirant isi facea primul film si l-a intrebat daca el nu ar vrea sa faca coloana sonora. Acel regizor se numeste Darren Aronofsky si filmul, Pi, a fost un succes destul de bun incat regizorul sa isi poata cariera cu filmul Requiem for a Dream. Normal ca Mansell a fost invitat sa faca scorul, si daca in Pi se vede clar influenta carierei de trupa de rock, si muzica pare uneori mai buna pentru un club decat un film (desi se complementau foarte bine), in acest film se vede o maturizare a muzicianului, o tranzitie mai completa de la roacker la compozitor. Legenda s-a nascut, sau dupa cum o stiti si voi:
Lux Aeterna


O melodia folosita in atatea medii diferite (filme, seriale, stiri, reclame, trailere, cel mai notabil fiind The Two Towers pentru care a fost reinregistrata cu o intreaga orchestra si cu un cor)

De fapt colaborarea cu Aronofsky a scos si cele mai bune melodii din Mansell, si asa s-a intamplat si cu urmatorul film al regizorului, The Fountain, despre care, fie ca v-a placut sau nu, trebuie sa recunoasteti ca avut la sountrack niste melodii, una si una.
Asta o am eu mai la suflet.

Dar asta e cea care ma umple de energie si ma trece printr-o serie de stari, si pe care o stiti si voi mai bine probabil, din moment ce a fost folosita la trailerul de la I Am Legend, The Mist, si Frost/Nixon.
Death Is The Road to Awe

A lucrat desigur si cu alti regizori, la filme la fel de bune, si la fel de supapreciate. El a facut scorul la Moon a lui Duncan Jones. Intrebarea initiala a fost cum de nu a venit tatal sau sa faca muzica, doar e David fucking Bowie. Dar ne bucuram oricum caci asa avem melodii precum aceasta (care a fost si in trailerul The Iron Lady care a pornit acest post)


Cu Aronofsky a colaborat si la Black Swan, unde a re-aranjat muzica lui Tchaikovsky, ceea ce nu pare neaparat original, dar e cat se poate de maiestruos:

Si mai pun si alte cateva melodii pe care probabil nu el veti auzi peste tot, dar care ii atesta talentul

Pi

The Wrestler


Smokin' Aces

Alte filme cu scoruri compuse de el: Sahara, Doom, The Hole, Definetely, Maybe, Murder by Numbers

Death at a Funeral (2007)


M-am hotărât să scriu un altfel de review doar așa să mai mix-it-up și să mai ies din tiparele unui review clasic.

Plus că e cam greu să scrii un review ca lumea după review-ul lui Kolcs. Orice ar părea pueril. Dar să se înțeleagă că îl laud pe ungur, da? Așa că here we go:




Spațiu negativ ...... vreau sa încep lista sub afiș dar nu mai am ce scrie..... reflectați asupra încăzirii globale sau urșilor panda până dați de „review”








10 pași pentru pentru a te asigura că faci o comedie neagră reușită:

1. Ia o temă foarte tristă, deprimantă chiar ( hai să zicem de dragul discuției, o înmormântare ) pe care să o faci așa de amuzantă încât uiți motivul pentru care toți sunt adunați sub același acoperiș.

2. Fă-o în Anglia la țară, cu scenarist britanic, regizor britanic, 90% actori britanici.

3. Zi la scenarist să pună cât mai multe probleme nerezolvate între personaje, care toate își găsesc locul de discuție în timpul priveghiului. ( one night stand-uri neclarificate, avansul unui cuplu pentru un nou apartament, neplătit încă de soț, spre disperarea nevestei care vrea să scape de soacră, cea mai passive-agressive bitch din film, problemele a doi frați, unul faimos, altul chelea prepuțului care a trăit permanent în umbra fratelui de succes, moralitatea din timpul vieții a omului din coșciug etc)

4. Introduce în scenă un personaj misterios, venit cu gândul să șantajeze familia îndurerată.

5. Personajul să fie un pitic. (Peter Dinklage, pour le connoisseur din „Game of Thrones” )

6. Pentru o „doză” de umor și mai mare, fă ca unul din personaje să fie „student la medicină” iar cel mai liniștit personaj dintre toți să ia un „Valium” de la el fără să știe despre ce e vorba. (Alan Tudyk, foarte tare jucat)

7. Introduce în scenă fratele răposatului, cel mai morocănos, senil și nesuferit om din toată trupa. ( Peter Vaughan, pour le connoisseur, tot din „Game of Thrones” )

8. Concentrează-te ca publicul să râdă mai bine des și mai puțin zgomotos decât tot o glumă mare și tâmpită la 20 de minute de film cum se întâmplă la comediile de la Hollywood.

9. Păstrează totuși 1-2 momente când publicul se va ține de burtă de râs.

10. Când am zis comedie neagră, nu ziceam să ii pui in film pe Chris Rock și Martin Lawrence cum se întâmplă în remake-ul de la Hollywood din 2010. Nu la asta m-am referit când am zis umor negru.

Tuesday, July 12, 2011

Personaje celebre pe vremea când erau copii










Continuăm momentan seria de post-uri grafice. Sper că v-ați prins la toate :D ... dacă nu, întrebați în comment și vi se va răspunde.

Monday, July 11, 2011

The Cook the Thief his Wife & her Lover (1989)

Cum de l-am vãzut?
Am auzit de el prima datã când i-am vãzut titlul parodiat în diverse locuri, cum ar fi The Simpsons. Am citit puţin despre el şi am rãmas impresionat de lista de actori. Am înţeles cã e un cult-film destul de controversat, şi mi-am zis cã am sã-l vãd într-o zi, dar uşor mi-a ieşit din memorie. Apoi o profã le-a pus filmul unor colegi ca şi pregãtire pentru un proiect, şi reacţiile lor au fost de la scârbã, la amuzament, la fascinare. Nu ştiam la ce exact sã mã aştept (deşi primisem descrieri detaliate a scenelor celor mai dure), dar ştiam cã nu mã v-a lãsa indiferent.

Albert Spica e un gangster care vrea sã se creadã sofisticat şi manierat, şi care a pus mânã pe un restaurant de lux, condus de bucãtarul francez, Richard, care încearcã sã nu-şi piardã clienţii în ciuda patronajului nou. Georgina e soţia lui Albert, şi sã ne fie milã de Georgina, deşi e e clar cã e o femeie superioarã, intelectual, moral şi din orice alt punct de vedere soţului, trebuie sã accepte abuzul continuu, care e înfiorãtor cât vedem pe ecran, dar şi mai mult ce rãmâne doar presupus. Dar Georgina are o micã bucurie în viaţã, pe Michael, unul din clienţii restaurantului, cu care începe, fãrã multe cuvinte, o relaţie chiar sub nasul lui Albert şi cu ajutorul lui Richard şi a angajaţilor sãi. Dar cum lucrurile bune nu dureazã mult, Albert aflã de iubirea celor doi şi furia sa e pe mãsura stupizeniei sale, însã cei abuzaţi îşi acceptã chinul doar pânã într-un punct, şi unde altundeva sã serveşti o rãzbunare somptuaosã dacã nu într-un restaurant de lux?

Regizorul, Peter Greenway, nu pare sã creadã în tabuuri, filmul trecând prin coprofagie, sex, nuditate, sex oral, torturã de bãrbaţi, copii şi femei, crimã, sânge, canibalism cu o nonşalanţã inocentã şi un refuz hotãrât de a întoarce privirea altundeva când acestea au loc. Cu toate acestea filmul nu cade niciodatã în exploitativã, faptele sunt pe faţã, şi cu siguranţã te trec printr-o diversitate de stãri, de la scârbã la furie la excitaţie, dar scopul lor primar nu e doar de a da câtiva pumni psihicului, şi nu sunt doar trucuri ieftine pentru a obţine reacţii (vezi „Hostel”, „Saw”) ceea ce le face mult mai eficiente.

Desigur estetica incomparabilã a filmului ajutã şi ea de la salvarea de la mediocritate. Luxul de culori, de detalii vizuale şi auditive sunt aproape copleşitoare. Greenway s-a dovedit a fi un adevãrat maestru, ocupând nu doar rolul de regizor, dar şi cel de arhitect, designer de interior, pictor, conductor. Gândiţi-vã la Kubrick, o combinaţie între „A Clockwork Orange” şi „Barry Lyndon”, sau „Delikatessen” a lui Jeunet şi Caro, dar mai ales la „Taxidermia” a lui Pálfi, acesta este filmul care se apropia cel mai mult de îmbinarea dintre scârbos şi frumos pânã în punctul în care acestea devin de nedistins. Şi ca şi aceste filme pelicula are un aer suprearealist, o picturã care aratã ba iadul, ba raiul, un Hieronymus Bosch, dar în acelaş timp reuşeşte sã se axeze perfect în realitate, şi de câte ori ai impresia cã eşti într-un alt univers, filmul revine cu elemente pãmânteşti.

Desigur Greenway a avut parte şi de o selecţie minunatã de actori:
The Cook: Richard (Richard Bohringer), bucãtarul francez, care este şi rãmâne mereu maestrul de facto al restaurantului. Spica poate e patronul, şi face ce vrea cu mâncarea, cu angajaţii cu clienţii, dar Richard rãmâne cel care deţine controlul. Asta şi talentul sãu culinar îl fac poate singurul om pe care Spica îl respectã (cât-de-cât). Dar în ciuda naturii stoice şi a calmului perpetuu Richard dovedeşte cã nu are o inimã de piatrã când se lasã înduioşat de dragostea interzisã a lui Georgina şi Michael, şi le oferã orice parte din restaurant ca cei doi...pãi sã şi-o tragã.
The Thief: Albert (Michael Gambon), a devenit pentru mine unul din cei mai perfecţi villaini din cinematografie. Un personaj absolut fãrã calitãţi salvatoare. E un neanderthal ne-educat, brutal, obscen, fãrã maniere, fãrã scrupule sau milã, care vorbeşte constant şi tare. Se crede un rafinat, şi încearcã sã parã cã ar avea cunoştiinţe culinare sau gust estetic (care desigur e cel mai kitschos posibil). E ca un copil mare pe care toţi încearcã sã-l mulţumeascã. E omul pe care nu vrei sã-l ai cu tine în compartimentul de tren, sau la masa de alãturi în restaurant şi pe care în nici un caz nu vrei sã-l cunoşti. E omul prost care are o opinie despre orice, şi insistã sã o facã cunoscutã tuturor, chiar dacã nu are idee despre ce vorbeşte şi se contrazice singur. Ipocritul perfect. Dar e şi puternic. Are o mânã de criminali fãrã milã care îi urmeazã orice ordin, şi el însuşi e o brutã fizicã. E prost dar nu ai vrea sã-l insulţi în cel mai mic fel, cãci nu poţi ieşi decât, în cel mai bun caz, umilit. E delicios de detestabil.
The Wife: Helen Mirren în rolul Georginei îşi demonstreazã toate abilitãţile. O actriţã fãrã fricã care reuşeşte sã sarã într-o secundã prin stãrile diferite ale personajului: victimã abuzatã şi submisivã, soţie mândrã şi plictisitã, femeia cu inimã de aur, îndrãgostitã timidã, leoaicã sexualã şi reginã eroticã, înger al rãzbunãrii.
The Lover: Michael (Alan Howard), recunosc câ despre aceste nu am multe de spus, nu îl cunosc de alte roluri, şi chiar şi aici personajul sãu e cel mai normal, cel mai puţin vizibil. Un bibliotecar care se gãseşte brusc a fi amantul soţiei unui gangster. Howard însã e la nivel cu toţi ceilalţi actori şi îşi ocupã rolul cu subtilitatea ce i-o cere personajul, demonstrând pasiune, dragoste, furie, indignare din doar câteva gesturi.

Alţi actori notabili sunt Tim Roth ca şi mâna dreapta şi brutalã a lui Albert, Ciarán Hinds ca şi unul din criminali (actorul îl va juca pe fratele lui Albus Dumbledore, jucat de Michael Gambon, în ultimul film din seria Harry Potter, si il mai stiti din serialul HBO "Roma" unde il interpreta pe Cezar) şi ca şi actor surprizã Ian „motherfuckin’” Dury într-un rol perfect.

L-aş vedea din nou?
Da. Singur sau cu prieteni. Am avut în timpul vizionãrii acelaşi sentiment pe care l-am avut când am vãzut „A Clockwork Orange” sau „Trainspotting”, ştiam din prima secundã cã voi vedea ceva nou, şi care mã vã ţine lipit de ecran. Şi ca şi acele douã filme, şi pe acesta ştiu cã l-aş revedea de multe ori, simţindu-mã puţin murdar, dar atât de bine.
Un film delicios, dar pentru unii poate greu de digerat.




Sunday, July 10, 2011

Filme văzute din punct de vedere al personajelor minore


photo



photo



photo


photo


photo


photo

Mary and Max (2009)


Am văzut filmul acum un an, la o prietenă acasă în timp ce lucram pentru facultate. Ea este extrem de pasionată de animaţie, vede efectiv TOATE filmele de animaţie care apar şi se duce la ele chiar dacă îţi dai seama din trailer că e o mare prostie. Şi punea ea ceva filme, shorts sau mai ştiu eu ce, să fie ca şi background noise pentru noi, nu eram prea atent la ele, dar în momentul în care a început Mary and Max ( nu ştiu de ce, dar mie tot invers îmi vine să zic, parcă sună mai bine ), în momentul în care a inceput, 80 de minute nu m-am mai uitat pe planţa la care lucram. Si îi mulţumesc prietenei pentru asta.

"Mary and Max" este un film bazat pe fapte reale, scris şi regizat de Adam Elliot, un regizor de care n-aţi auzit dar care are la activ Oscar-ul pentru best short film, animated cu "Harvie Krumpet", care sincer, nu mi s-a parut mare brânză, era chiar un pic nasol, însă dl. Elliot a păstrat tot ce era mai bun din "Harvie Krumpet" în momentul în care s-a apucat de Mary and Max. Este un film absolut contagios de drăguţ, prin faptul că personajele sunt destul de ciudate, din plastilină, te indrăgosteşti pe parcurs şi de cele 2 persoanje principale prin naivitatea lor incredibilă, dacă la Mary e de înţeles pentru că este copilă, Max este cu adevărat special, ar fi trebuit să primească Oscarul pentru best animated leading role, la fel cum trebuia şi Gollum să primească, nu doar un căcat de MTV Award. În fine revenim, mai jos vă pun un poster care cred eu ca ilustrează cel mai bine ideile și farmecul filmului, prin descrierea celor 2 personaje: (sper să se poată citi)


Întâmplările pline de haz, detaliile la care se ajung în anumite relatări, absurditatea unor atitutudini, toate acestea poartă amprenta clară a regizorului Elliot, un om care mie, după ce am văzut filmul, îmi pare un om trist în cel mai vesel mod... dacă mă înțelegeți. Sigur că la un moment dat se ajung la niște teme de discuție extrem de serioase, câteodată chiar exagerate, dar cred că și ele la rândul lor dau farmec filmului.

N-are rost să mai târăsc review-ul, pot continua încă mult despre arhetipurile care le reprezintă fiecare personaj, montajul superb, faptul că New York-ul lui Max este complet alb-negru cu toate implicațiile lui iar Australia lui Mary este într-o tentă maronie/sepia cu accente roșii, cu toate implicațiile asupra caracterului lui Mary. Concluzie: este un must see pentru orice cinefil sau non-cinefil. Un film unic pe care cel mai probabil îl veți ține minte toată viața. Îl veți și revedea după o vreme probabil cu prieteni care nu l-au văzut, doar pentru a împărtăși acest film despre prietenie fără granițe și cu ei.


Saturday, July 9, 2011

Trailer: The Iron Lady

Biopic despre Margaret Thatcher (infam prim-ministru Englez, cu o ambitie de fier si o fire de nestramutat, sub domnia careia a avut loc razboiul de la Falklands si cele mai crunte conflicte cu Armata Republicana Irlandeza) cu Meryl Streep in rolul principal (o fi ea americanca, dar actrita mai cameleonica nici nu ar fi gasit. pe de alta parte poate cineva care ar fi incercat o alta abordare decat intruparea cat mai perfecta a personajului aici ar fi dat un rezultat mai interesant). In alte roluri Jim Broadbent ("Moulin Rouge", Harry Potter 6) si Anthony 'motherfucking' Head ("Buffy the Vampire Slayer", "Little Britain" si "Repo! The Genetic Opera")




Sunt curios de film, dar incep sa fiu satul de tot de reciclarea de soundtrackuri minunate de la filme excelente dar ignorate de public. Reclame, alte filme dar mai ales trailerele folosesc din noi si din nou unele din cele mai bune melodii scrise in cinematografie, si mi se pare deja un truc ieftin ca tot in treilea trailer sa aud ceva de Clint Mansell (Requiem for a Dream, The Fountain, Moon), Nick Cave si Warren Ellis (The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, The Road) si John Murphy. (28 Days Later, Sunshine, Snatch)