Pages

Thursday, December 30, 2010

TRON - 1982

„Tron” e despre Flynn, un hacker care este asimilat într-o lume virtuală unde programele de calculator au formă umană, gândesc şi au sentimente. Flynn este vânat de un program care şi-a mărit puterile asimilând alte programe, dar lucrurile nu sunt chiar debalansate, deoarece eroul nostru are puteri supranaturale şi se poate folosi de lumea virtuală fără restricţii fizice...ia stai puţin, filmul nu e decât o copie ieftină a unui SF obscur care a ieşit 17 ani mai târziu cu Keanu Reeves parcă în rolul principal.

Dar acum serios, plănuiesc diseară să mă duc la TRON LEGACY, şi deşi probabil a fost scris în aşa fel încât să nu fie nevoie să fi văzut originalul (ceea ce sunt sigur că 97% din public nu au făcut), am decis totuşi să văd de unde a pornit totul, mai ales deoarece aparent e un cult-clasic.
Povestea pe scurt: Flynn e un super-programator, dar ideile îi sunt furate de un rival care devine vice-preşedinte al firmei la care lucrau amândoi. Concediat fiind, Flynn deschide o sală de jocuri electronice (elecTRONice, v-ati prins?) şi încearcă mereu să hackuiască calculatorul rivalului pentru a găsi fişierele incriminatoare. Dar este oprit de un program de siguranţă, care e conştient şi vrea să domine lumea. Acesta îl transportă pe Flynn în lumea virtuală (cu lasere, ok? lasere, are legătura cu a treia lege a termodinamicii, e ştiinţific corect, ok?) unde îl supune unor jocuri gladiatoriale. Urmează nişte scene de acţiune, nişte urmăriri şi alte chestii care seamănă vag cu un fir narativ şi la final totul e bine.

Când a ieşit filmul în ’82 criticii se plângeau de lipsa de poveste, de dezvoltare a personajelor, că filmul e cam goluţ aşa, dar că e o experienţă vizuală unică, şi asta compensează pentru lipsuri (un fel de „Avatar”), nouă însă ce ne-a rămas? Imaginile vizuale ale filmului sunt mai degrabă enervante decât uimitoare, pe bune, încep să te doară ochii de la culorile prea agresive şi grafica care o fi fost de cea mai avansată calitate acum 28 de ani, dar acum pare ca primul pas dintr-un proces de animaţie CGI.
Să nu mai zic că mare parte este animat în mod clasic, şi deseori se vede. Arată ca nişte actori trântiţi într-un SF animat ciudat.

Dar nu mă aşteptam la altceva de la partea tehnică, speram totuşi mai mult de la poveste. Filmul suferă grav de sindromul Ştiinţa-e-Magie, prezent în atâtea filme din acea perioadă. Orice e posibil, ORICE, cât timp i se ataşează o explicaţie pseudoştiinţifică. Scriitorii nu au habar despre ce înseamnă programare. Programele în sine nu sunt nişte linii de cod ci personaje complexe care comunică direct cu userul. De ce? Când a avut loc tranziţia asta? Care e controlul userului? Acesta ştie că programele sunt vii? Sau aia era o metaforă?
Iar lumea virtuală arată interesant şi e inteligent conceptualizată dar nu e aprofundată. E doar un bombardament de informaţii. Nu ni se explică nimic. Adesea pesonajele fac ceva obscur care are apoi un efect a cărui logică rămâne neclară. ‚Trebuie să ne batem în stil gladiatorial.’ De ce?
‚Trebuie să ajungem la portul de tranziţie i/o.’ De ce?
‚Nu mai e ca în vremurile bune când userii comunicau mereu cu programele.’ De ceeeeee? Nu înţeleeeeeeeg!!!! Vreau să înţele-ee-ee-eeeg!

Cu toate acestea filmul a reuşit să mă ţine atent. Nu ştiu de ce. Poate e Jeff Bridges. Mă aşteptam ca timp de 40 de minute să mă uit la ceas din minut în minut şi apoi să zic „OK, ajunge, am prins ideea. Doamne!”, în schimb am fost atent până la finalul care a fost puţin tărăgănat.
Deci merită filmul văzut? De un public general, NU. Dar un cinefil, mai ales cu afecţiune pentru SF-uri, se poate delecta cu graficile ce o dată au fost de ultimă oră aplicate unui B-movie parcă scos din anii ’50 despre astronauţii ajunşi pe o planetă ciudată unde trebuie să distrugă un dictator.