Pages

Tuesday, October 29, 2013

Romanian Plăcintă

Fie că e vorba de satiră, miştocăreală, bancuri politically incorrect, umorul, subtil sau grosolan, este strâns legat de natura şi mentalitatea românului, lucru care în ultimele secole a fost reflectat în literatură şi teatru. Nici filmul nu a dus lipsă de comedii, mai ales în perioada comunistă, când Grigore Vasiliu Birlic, Toma Caragiu şi Florin Piersic încântau publicul cu filme aprobate de Partid, adesea adaptări după Caragiale. Umorul de pe stradă însă diferea cât de cât de cel din entertainment, românii folosindu-se de glume pentru a se adapta şi a înfruntă realităţile neplăcute de zi de zi.

Revoluţia din ’89 a însemnat libertate în alegerea subiectelor, dar industria filmului nu a trecut prin ce s-ar putea numi o explozie de filme. Puţine fiind nu era loc nici pentru comedii noi, printre cele care au ieşit numărându-se a patra parte din seria „Liceenii”, „Miss Litoral” a lui Titus Popovici şi filmele lui Nae Caranfil, filme cu un umor comercial şi artificial, atent construit. O altă revuloţie, de data asta doar la nivel de cinema, are loc la începutul noului mileniu când începe oficial Noul Val Românesc aducând cu el un număr mai mare de filme de calitate apreciate la festivalurile internaţionale. Iar cum noul stil a adus cu el o abordare mai realistă, cu personaje veridice care vorbesc, se comportă şi visează aşa cum o face românul de rând, umorul acestuia, cel vulgar/deştept/acid nu putea sa lipsească. Într-adevăr, dacă ar fi să ne luăm după descrierea unor filme din această perioadă, România a produs mai multe comedii decât au intenţionat regizorii.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, o comedie este „o operă dramatică cu subiect (şi deznodământ) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situaţii caraghioase” şi nu se poate spune că Nou Val ar duce lipsă de filme care se supun acestei definiţii, „Occident” a lui Mungiu, „A fost sau n-a fost?” a lui Porumboiu, „Visul lui Adalbert” a lui Gabriel Achim şi desigur „Amintiri din Epoca de Aur”. Dar ştampilă de „comedie” a fost aplicată cu zel aproape oricărui film care prezintă urme de umor, sau macăr nu devine prea serios, confuzie datorată probabil atât categoriilor numeroase şi diferite de umor românesc cât şi unei nevoi de marketing.

Trebuie menţionat că umorul este genul de concept abstract, greu de definit sau de măsurat care stă în ochiul privitorului, şi că este posibil ca vina să fie a mea pentru faptul că nu am reuşit nicicum să percep unele filme româneşti ca şi comedii, deşi au existat oameni care au râs la ele, sau cel puţin aşa au raportat. Pe de altă parte cunosc oameni care s-au distrat copios uitându-se la „Lista lui Schindler” sau la filme snuff, ceea ce însă nu cred că ar determina pe nimeni să le categorisească ca şi comedii.

Exemplul cel mai bun pentru filme vândute ca şi comedii deşi umorul este în doze mici este „Moartea Domnului Lăzărescu” care de la strategia de promovare încerca să fie prezentat ca şi cea mai bună comedia a anului în care a ieşit. Trailerul pentru film este în totală discordanţă stilistică cu filmul, suprapunând o melodie veselă non-diegetică (la Cristi Puiu) peste un montaj al unor momente selecte, care astfel prezentate pare amuzante. Dar filmul este o tragedie, nu o satiră sau o comedie neagră cum este cel mai des prezentat. Singurul zâmbet cauzat de film ar trebui să fie un rictus rece la ideea că aceasta este realitatea. Iar termenul de „comedie neagră” a fost aplicată oricărui film unde acţiune devine violentă sau morbidă, cum ar fi „Din Dragoste cu cele Mai Bune Intenţii” şi „Toată Lumea din Familia Noastră”. Cel din urmă are potenţial de comedie, din scenariu, dar regia distruge sistematic orice tentativă de umor, pentru ca subiectul nu este unul amuzant, toate aceste filme fiind drame după orice definiţie.

Totuşi, de unde vine nevoia de a plasa această etichetă atât de uşor? Este doar o strategie de marketing? Sunt prea puţine comediile româneşti? Pe langă cele menţionate anterior mai rămân filmele lui Caranfil, „Nuntă Mută” a lui Mălăele, care este într-adevăr o comedie neagră şi „După oameni şi melci”. Dar acestea nu sunt singurele, căci mai este o categorie de comedii pe care încă nu am menţionat-o, filmele MediaPro.
Noul Val Românesc nu a fost singura mişcare cinematografică care a luat naştere la începutul mileniului, în 2002 a avut premieră filmul „Garcea şi Oltenii”, bazat pe serialul de sketch-uri de pe canalul Pro Tv „Vacanţa Mare”. A fost unul din cele mai vizionate filme româneşti din acel an, a avut un succes imens la publicul de rând şi a pus bazele formulei de producţie pe care o va folosi Media Pro în crearea comediilor sale: un regizor străin şi un scenariu americanizat.

După această formulă au ieşit filme de genul „Naşa”, „Ho Ho Ho”, „S-a furat mireasa”, „Ho Ho Ho 2”, „Minte-mă Frumos!” şi „Mamaia”; filme care au fost pe atât de apreciate de publicul larg pe cât au fost ignorate de critici. Filme artificiale şi diametral opuse stilisticii Noului Val, care au fost uitate după ce şi-au terminat turul prin cinematografe în ciuda succesului pe care l-au avut.

Când spun că au scenarii americane, nu vreau să spun că există un singur tip de comedie americană, dar că aceste filme imită (slab) un anumit gen de film care e tipic celor de peste ocean, şi aici mă refer la genul de comedii unde umorul se bazează pe funcţiile corpului uman, sex, slapstick, neînţelegeri stupide, coincidenţe şi încăpăţânarea personajelor; filme marca „Animal House”, „American Pie”, Adam Sandler şi Rob Schneider. Iar deşi aceste filme deja sunt cât se poate de grosolane, imitaţiile lor româneşti reuşesc să devină şi mai grosolane. Personajele sunt atât de simpliste încât depăşesc stadiul de stereotip reuşind să afişeze o singură calitate (seducătorul, prostul, grasa, uşuratica etc), replicile sunt atât de forţate încât de abia se leagă (Soţul: „Ce vrei de la mine, să-ţi iau un cal?” Soţia: „Adica eu am faţă de cal?” – din „S-a furat mireasa”) iar actorii se chinuie atât de mult să stoarcă orice strop de umor de suprafaţă din actoria lor încat par a face parte din echipa Saturday Night Live. Poveştile sunt pe măsură, ele neavând nimic care să plaseze filmul în România în mod specific şi implică mafioţi, răpiri, spargeri de bănci etc. Iar din moment ce nu e nevoie de o sensibilitate autohtonă s-a putut apela la regizori străini care înţeleg mai bine acest mediu, precum Sam Irvin care a regizat „Garcea şi Oltenii” şi Jesus del Cerro care a intrat in piata din Romania cu filmul TV „Contra Timp” si a regizat aproape toate filmele mai sus menţionate, cu excepţia „Minte-mă Frumos!” care e regizat de românul Iura Luncaşu, veteran al telenovelelor, film care reuşeşte să fie cel mai prost dintr-un grup deja slab.

Cu unele excepţii, comediile româneşti se află în două extreme, ori sunt atât de subtile cu umorul lor încât de abia mai pot fi definite ca şi comedii, ori îl aplică atât de grosolan şi formulaic încât ajunge să vezi trailerul pentru a deduce povestea şi poantele. Iar iubitorului de comedii adevărate şi de calitate nu-i rămâne decât să spere că acele exemple să aibă succes şi să dea naştere unui trend.