Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn

The Texas Chainsaw Massacre (1974)

Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.


W. (2008)

Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.


Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)

Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.

172 pe IMDb top 250


Ed Wood (1994)

Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.

193 pe IMDb top 250



Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.

Zack and Miri make a porno

An: 2008
Regie: Kevin Smith
Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Jason Mewes, Jeff Anderson
Limba: Engleză
Durata: 101 minute


Titlul a fost primul “Nu”, trailerul amintea de genul de comedii American Pie, deci al doilea “Nu”, iar al treilea a fost Seth Rogen; pur și simplu nu mi se pare un actor așa de bun, adică nu știe să joace decât loserul adorabil, ceea ce e drăguț, dar…
Cele trei “nu”-uri au fost aproape imediat anulate când am citit numele Kevin Smith la regizor. Asta schimba situația complet, dar am să revin la asta într-un articol mai lung (tot necitit ca ăla cu von Trier) despre el și filmele sale.
Pe scurt: Zack(Rogen, “Knocked-Up”, “Superbad”) și Miri (Banks, “Scrubs”, “Definitely, Maybe”) se cunosc din clasa întâi, locuiesc împreună, dar au o relație pur platonică pe care nici unul nu vrea să o complice. Nu au bani, rămân fără apă, curent, căldură și riscă să rămână fără apartament, așa că decid să facă singurul lucru logic, să facă un film porno. Adună o mică echipă și se apucă de treabă. Singura problemă o constituie faptul că își dau seama că relația nu este atât de platonică precum vroiau ei să creadă, și când își filmează scena, după cum o pune Zack „we wanted to fuck, and ended up to make love”. Lucrurile se complică când intervine mândria fiecăruia, frica de a nu pierde prietenia și scenele pe care le au cu ceilalți actori. Dacă finalul e happy sau nu, e ceva ce fanii lui Smith știu deja și fără să vadă filmul, iar cei care nu au auzit de el vor trebui să afle, pentru că filmul nu ar trebui ratat.
Geniul comedic a lui Smith („Clerks”, „Mallrats”, „Dogma”, „Jay and Silent Bob strike Back”) iese din nou la iveală prin îmbinarea a două tipuri de comedii. Dacă publicul român este în general mai deschis la tot felul de filme în mod nediscrimantoriu, în America discrepanța dintre „chick flicks” și „guy movies” e mai mare. Aici intervine Smith care combină neprevăzut cele două genuri. „Zack and Miri make a Porno” este cu siguranță cea mai romantică comedie care se poate face despre unii care fac un film pornografic. Umorul original și numeroasele referințe culturale nu lipsesc nici aici, astfel încât toate genurile de public să fie acoperite: glume romantice și emoții pentru fete, glume mai vulgare pentru băieți, și glume de care nu se vor prinde cu adevărat decât cei cu o cultură generală cât de cât largă.
Desigur momentele de female and male full-frontal-nudity, scenele sexuale foarte explicite(este interzis minorilor), și unele glume grafice șocant-vulgare, vor face ca unii oameni să fie indignați, dar nah, bețe în cur avem cu toții, iar dacă a unora sunt mai groase și mai lungi, nu îi putem condamna, nu?
Deci da, un film relaxant, amuzant și un pic emoționant, numa’ bun după o săptămână stresantă. Merge foarte bine și singur, și cu gagica (din mai multe motive) și la fel de bine cu gașca de prieteni beți și gălăgioși care caută senzații tari; nerecomandabil cu părinții, interzis cu bunicii.




plus: posterele filmului: originalul care a fost interzis, si cel care l-a inlocuit:

Original:



versiune 2:



pe un artist bun limitarile il duc la creativitate

Maybe, Definitely Zombieland

Zombieland (2009) Pentru a nu ştiu câta oară un Pământ alternativ este invadat de zombie, iar o mână de supravieţuitori trebuie să se descurce în lumea post-apocaliptică. Doar că de data asta este al naibii de amuzant. Comediile cu zombie nu sunt neapărat o noutate, mai ales după succesul britanicului „Shaun of the Dead” de acum câţiva ani. Ce are „Zombieland” original e faptul că nu e o parodie, şi nu ia în derâdere genul zombie. Filmul oferă numeroase momente de sperietură, iar cu siguranţă nu duce lipsă de sânge, organe şi violenţă. Ceea ce nu dăunează umorului, care este veridic şi nu doar de dragul de a fi (gen fraţii Wayans). Pentru a putea intra în ambele categorii (horror şi comedie) filmul şi-a autoimpus un echilibru între cele două, care funcţionează de minune, umorul nu este ieftin (altfel partea de horror nu s-ar fi susţinut prea bine), şi fiindcă personajele sunt de comedie filmul nu avea ca scop uciderea lor unul câte unul ca în majoritatea cu zombie. A vorbi despre realism într-un film în care lumea e distrusă de zombie poate părea cam absurd, dar în limitele genului filmul a încercat să păstreze realismul şi veridicitatea. Ceea ce se poate observa cel mai bine la personaje, care evită clişeele. Personajul principal este un tocilar, care nu a supravieţuit datorită muşchilor ci pentru că şi-a impus o serie de reguli, iar personajele secundare au şi ele partea lor bine stabilită. Şi faptul că aceste personaje sunt construite aşa, lasă loc unei note de dramatism care nu ar fi avut loc nici în horror nici în comedie. Actoria nu e punctul forte, dar nici cel slab. Woody Harrelson se împarte foarte bine între umor, dramă, violenţă, Abigail Breslin demonstrează din nou că e o tânără cu un viitor în industrie, şi Bill Murray face ce face el mai bine, te face să râzi.
Locul 180 pe IMDb 250.


Definitely, Maybe (2008) Că genul comediilor-romantice nu e chiar genul meu nu ar trebui să fie o surpriză (sunt totuşi un membru heterosexual al genului masculin), dar se mai întâmplă să mă plictisesc şi să fie una la TV sau să fie movie-night cu colegii de casă şi după un horror prost să avem de ales între alt horror prost şi o comedie romantică. În cazul de faţă a fost a doua situaţia. Ce pot spune despre film? Păi o dată şi o dată că îi are pe Ryan Reynolds, Elizabeth Banks, Rachel Weisz şi Abigail Breslin (da, din nou). În al doilea rând că are o notă de originalitate, că nu e kitsch, că nici comedie nici romantismul nu sunt trase la maxim până devin enervante, ba chiar filmul se poate numi o dramă amuzantă despre relaţii. Iar faptul că filmul are happy-end rămâne inevitabil, dar pentru prima dată într-un film de genul habar nu ai care va fi acel final, pentru că ai multe opţiuni, şi culmea, nici una nu e dulcegăreală sau previzibilă. Nu zic că e comedia-romantică care va încânta băieţii (aia ar fi „Zack and Miri make a porno”), dar fetelor, dacă tot aveţi voi alegerea filmului şi vreţi un film de genul, luaţi-l pe ăsta, îi va plăcea.