Skyfall

Have you considered a desk job?

Pe langa firul narativ principal, filmul incearca sa transmita un mesaj despre necesitatea lui Bond in lumea contemporana si, implicit, a filmelor sale. M este impinsa spre pensie, este judecata de o comisie care ii pune sub indoiala utilitatea ei si a spionilor de teren in lumea informatiei si a internetelui si chiar si lui Bond i se sugereaza ca este batran, depasit, demodat si ca ar trebui sa se transfere la o slujba de birou. Astfel producatorii abordeaza o problema de a carui existenta eu cel putin nu eram constient, relevanta filmelor James Bond. Nu am citit niciun fel de critica la adresa seriei care sa zica ca e demodata, mai ales dupa reboot-ul care a avut loc cu Casino Royale, dar filmul a tinut sa-si reafirme pozitia. Problema este insa ca, dupa ce ne pune in fata toate aceste probleme, scenariul nu prea le da o rezolvare satisfacatoare. Da, la final James Bond sta semet si sigur pe sine in fata noastra si ne asigura ca aventurile sale de abia acum incep, dar atitudinea sa nu se bazeaza pe mai nimic.

 Daca sunteti fani Bond, nu aveti de ce sa pierdeti acest film, dar daca seria nu v-a incantat niciodata nu cred ca asta este filmul care va va convinge. Pentru cei fara pareri formate, Skyfall ofera un film de actiune, mai mult decat unul de spionaj, cu o poveste personala care uneori vrea sa para mai profunda decat este si care pe durata sa va ofera de buna calitate.

L-as mai vedea o data?
Probabil ca nu.

Pentru sinopsis si parere actorie/regie click aici

Total Recall (2012)

Undeva intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat si mai mult sau mai putin post-apocaliptic s-a intamplat un plot-device in urma caruia Pamantul a devenit habitabil in doar doua zone, care, in mod oportun povestii, sunt fix opuse pe planeta. Una este in Europa si cealalta in Australia, iar cele doua zone sunt in conflict in urma lipsei de spatiu.
Australia a redevenit cumva colonie, iar in lupta pentru independenta (cred), teroristi ai Coloniei tot amplaseaza bombe in partea europeana, dorind astfel sa obtina… ceva important, sunt sigur.

 In toata aceasta distopie il gasim pe Douglas Quaid (Colin Farrell), care, desi e casatorit cu Kate Beckinsale, este nefericit cu viata sa. Asa ca se duce la o clinica unde clientilor li se implanteaza amintiri pe care altfel nu si le-ar permite: o amanta de lux, o excursie pe Marte, o aventura de spioni etc. Quaid o alege pe cea din urma, dar inainte ca inception-ul sa poata avea loc, o echipa de mascati iau clinica cu asalt, omorandu-i pe toti cei prezenti, minus Quaid, care brusc are super-abilitati de spion si scapa cu viata, dar nu inainte sa omoare 13 agenti mascati.
 Lumea lui este data peste cap cand primeste o serie de indicii care ii arata ca el de fapt chiar este un spion ale carui amintiri au fost alterate si ca este adanc implicat in reteaua teroristilor de pe colonie.

 De partea cui lupta de fapt? Este totul doar o simulare? Va primi fata la final? Si pe care din ele? Toate aceste intrebari si altele primesc un raspuns vag sau niciunul, in urmatoarea ora de impuscaturi, explozii si turnuri de poveste irelevante.

 "What is real?"  Este un tagline care se potriveste filmului original sau povestirii lui Philip K. Dick pe care se bazeaza acesta. Asta deoarece aici povestea se concentreaza mult mai mult pe ambiguitatea realitatii in care traieste personajul. El crede ca lupta pentru o cauza buna, dar tot ce face e foarte posibil sa fie doar o simulare, caz in care orice actiune a sa ar fi complet futila. Dar daca totusi e real? O tematica ce da filmului un nivel in plus celui de film de actiune. Tema care face o aparitie si in noul Total Recall, caci povestea e bazata pe lucrarile mai sus mentionate, dar este repede data la o parte si uitata in favoarea scenelor de actiune intortocheate a caror functiune e greu de explicat. Unde vreau sa ajung e ca filmul nu este un SF inteligent, daca la asta va asteptati, de la premisa generala implauzibila pana la detaliile care o compun. Exista unele elemente in care o viziune gandita a unui posibil viitor isi iveste capul, dar destul de putine.

L-as vedea din nou?
Nu.

[articol complet]

The Dark Knight Rises (recenzie raluk.ro)

Am sa revin saptamana viitoare cu un alt fel de articol despre noul film Christopher Nolan, asa ca momentan va las cu recenzia de pe raluk.ro

In 2005 Christopher Nolan ne-a pus in fata inceputul viziunii sale aupra posibilitatiilor unui film cu super-eroi. Batman Begins a schimbat regulile filmelor bazate pe benzi desenate; eroul este umanizat si coborat de pe piedestalul moralitatii absolute, calatoria sa prin viata fiind impanata cu decizii mai complexe decat decizia intre bine si rau, iar implicatiile actiunilor sale au reverberatii mai profunde asupra societatii in care traieste, si nu se rezuma la a salva situatia-cu-placere-noapte buna. Vechile arhetipuri au fost abandonate si un realism fara precedent a fost cusut intr-un gen de film care pana atunci era doar un fundal pentru scene de actiune extravagante si conflicte de suprafata.

Dar, in ciuda impactului primului film, lumea nu a fost pregatita pentru The Dark Knight, care, in ciuda defectelor sale, a devenit aproape instant unul din cele mai apreciate filme facute vreodata, atat critic cat si comercial. Un film de actiune desavarsit, o drama intensa si un adevarat studiu de caz asupra nuantelor moralitatii umane si asupra ideii de erou. Un film care l-a pus pe Nolan definitiv pe harta marilor regizori si a dat lumii unul din cele mai talentate exemple de joc actoricesc prin Joker-ul lui Heath Ledger, un villain a carui adorare este depasita poate doar de cea a lui Darth Vader.

Iar acum, dupa patru ani, viziunea lui Nolan a ajuns la capat de linie, momentul in care sunt aruncate in joc toate cartile, in care nicio idee sau valoare nu mai e in siguranta si in care eroii nostri sunt pusi la incercari ale caror solutii le vor schimba viata. The Dark Knight a fost probabil apogeul cinematic al trilogiei, dar inThe Dark Knight Rises ni se da concluzia epica la toate drumurile deschise pana acum.

The Batman must come back

In general, cand un film bun primeste una sau mai multe continuari, acestea tind sa repete aceleasi formule de dinainte, doar sub alta forma la suprafata, oferind rezultate dezamagitoare. Dar, chiar si atunci cand producatorii reusesc sa faca continuari originale care se sustin singure, istoria ne arata ca de obicei partea a treia este cea mai slaba dintr-o trilogie, sau, daca nu cea mai slaba ca film, cel putin finalul oferit nu are rezonanta emotionala pe care ne-au promis-o episoadele precedente – fie ca este o singura poveste mai lunga, fie ca sunt trei povesti individuale. Seriile Godfather, Star Wars, Back to the Future si chiar si Lord of the Rings ne-au oferit, argumentabil, concluzii care nu ne-au lasat complet impliniti cu referire la destinul eroilor nostri.

In cazul de fata, dupa cum am mentionat in introducere, pelicula nu ofera aceeasi satisfactie ca experienta cinematografica in sine, dar tematic si emotional filmul mi s-a parut cel mai complex din serie. Motivul principal din cauza caruia filmul are un impact imediat mai redus decat precedentul este lipsa numeroaselor momente unice de forta pe care celalalt le avea – fie ca e scena de la inceput cu banca, fie ca e un monolog de-a lui Alfred sau al Joker-ului, fie ca e moartea vreunui personaj major, The Dark Knight avea numeroase scene care aveau, singure, un puternic impact emotional sau de actiune. In The Dark Knight Rises insa, abordarea este mai subtila, chiar daca nu mai putin intensa, iar punctele principale de conflict, de poveste sau emotional, sunt intinse pe perioade mai lungi. Oricum, la cele doua ore patruzeci si cinci ce minute si la complexitatea firului narativ, uneori ai impresia ca te uiti la mai multe episoade a unei miniserii puse laolalta, in loc de un film.

Ceea ce face din filmul de fata o concluzie reusita la trilogia lui Nolan, este faptul ca filmul nu este doar o simpla continuare la filmele precedente, ci reia si leaga elegant firele tematice si narative din primele doua parti, care pana acum pareau a avea putina legatura intre ele. Astfel, scriitorii s-au asigurat ca cele trei filme nu reprezinta doar momente selecte din aventurile nesfarsite lui Batman, ci ele formeaza o poveste de mare amploare, in care eroul, antagonistii si personajele secundare joaca roluri precise si importante, facand din trilogie un cerc etans.

Desigur, nu vreau sa para ca filmul nu ar avea defectele sale. Ca si celelalte filme din serie, intamplarile sunt pline de situatii fortate, bazate pe niste coincidente foarte improbabile. Nu am sa dezvalui aici prea multe detalii despre intamplari, dar situatii de genul celor in care un personaj se afla intr-un anumit loc si la un anumit moment, fara ca prezenta acestuia sa aiba vreo justificare sau logica. Ca si planurile lui Joker din filmul anterior, care pentru a functiona necesitau ca un numar mare de alte personaje sa se comporte intr-un fel foarte precis, comportament pe care Joker-ul nu avea cum sa-l stie de la inceput, si aici exista situatii destul de implauzibile. Mai departe, la nivel de scenariu, unele dialoguri par cam nenaturale, iar unele momente de expozitie sunt aruncate cam bont in fata publicului.

[restul recenziei aici]

Rise of the Planet of the Apes - Viva la (R)Evulotion!

Primul film Planet of the Apes din 1968 cuCharlton Heston este un clasic al Sf-ului si al cinematografiei in general, despre un pilot din viitor care aterizeaza pe o planeta condusa de maimute, iar finalul in care personajul descopera pe o plaja Statuia Libertatii in ruine e unul din cele mai memorabile si parodiate finaluri din istorie. In anii care au urmat s-au produs o serie de continuari din ce in ce mai putin reusite culminand cu regretabilul re-make al lui Tim Burton din 2001. Initial Rise of the Planet of the Apes, care e un prequel la primul film, nu parea a fi mai mult decat un film sablonard, previzibil pana la cel mai mic punct si un motiv de a arata doar scena de lupta intre oameni si maimute. Dar pe masura ce tot mai multe detalii erau publicate, parea ca ar putea fi primul in stare sa egaleze originalul.

Get your hands off me, you damn dirty ape!

Will Rodman (interpretat de James Franco) e un bio-inginer al carui tata sufera de Alzheimer. Obsedat de gasirea unui leac, experimenteaza, cu succes, pe cimpanzei. Experimentele sale cu substanta ALZ112 nu doar repara creierul cimpanzeilor ci le si creste inteligenta. In urma unei neintelegeri insa, experimentele sale sunt oprite, iar cimpanzeii eutanasiati. El reuseste insa sa salveze si sa furiseze acasa puiul de o zi al unuia din cimpanzeii tratati cu ALZ112. Cand acesta manifesta o inteligenta mult peste medie devine clar ca a mostenit efectele substantei, si este numit Caesar.

In urmatorii opt ani Caesar (interpretat de Andy Serkis) creste in casa lui Will, impreuna cu tatal acestuia (interpretat de John Lithgow), demonstrand inteligenta si calitati umane, devenind un membru al familiei. Dar pe masura ce devine un cimpanzeu matur, natura animalica isi arata dintii, si, combinata cu intrebari existentiale si aflarea originii sale, il face pe Caesar sa isi puna la indoiala natura.

Cand un vecin il abuzeaza fizic si verbal pe tatal lui Will, Caesar sare in apararea sa intr-un mod violent. In urma incidentului este trimis la un adapost pentru maimute. Abuzat de paznici si simtindu-se abandonat de cel care pana in acel moment ocupa rolul de tata, Will, cimpanzeul, reneaga legaturile sale cu oamenii, dezvoltand un plan de eliberare a confratilor sai inchisi.

Recenzia completa pe raluk.ro

Thor (2011)

Am văzut filmul ăsta ( da ăsta, nu acesta, suntem între prieteni totuși) la cinema. La mall mai exact. Au și astea un rol, doar nu m-oi duce la Arta sau Victoria pentru blockbustere. În primul rând vreau să-mi exprim totala condamnare și reprehesiune față de filmele ce introduc a treia dimensiune ( adică îmi bag p#!@ în el 3D ). Bă, de când am 2 cifre la vârstă, nu mă mai impresionează filmele 3D. Ok, ca să nu fiu total împotrivă, cred că accept până în momentul de față doar 2 filme 3D ( Avatar și A Christmas Carol (care nu l-am văzut 3D, dar ăla chiar merita 3D). Dar, nu numai că cinema-urile astea care nu mai știu cum dracu să-ți ia banii, pe lângă că îți ia o grămadă de bani pe popcorn, nachos etc ( nestea la sticlă de 0,5L 7 RON !!! 7 RON... ce dracu suntem în deșertul Gobi? ) te mai și obligă să te uiți la anumite filme DOAR 3D...și unde reducerea de la non-student la student este de mirobolanta sumă de 1 RON. Și intri în sală și îți dă acolo niște ochelari de cal care-mi reduc câmpul vizual la două dreptunghiuri și doamne feri să te uiți în jos la porția ta de nachos că în secunda 2 ți-au căzut ochelarii în sosul salsa.

Buuuun! Cu toate aceste mici iritații am început să mă uit la Thor. Ok, de acum vă zic, eu am avut un avantaj în fața tuturor celor care nu s-au jucat la viața lor Age of Mythology. Știam cum stă treaba în principal. Deci, blablabla Thor e super tare, are ciocanu ăla șmecher, e mai arogant ca fotbaliștii români, urmează să fie rege, blablabla cineva îi strică planurile (i wonder who?), blablabla thor o gafează și ajunge om simplu pe pământ. Asta in caz că vă interesa.

Acum trecem totuși la review. Filmul a fost super ok, chiar m-am simțit bine la el. Deși băieții au avut de furca în a face lumea fantastică a Asgard-ului și cea banală de pe Pământ și să nu cadă în penibil prin alternanța dintre una si alta, au reușit chiar dibaci, scenele de luptă au fost ok și atât însă ceea ce a făcut filmul probabil peste media blockbusterelor obișnuite a fost umorul. Am râs la film de numa. Dar nu genul de râs, ca "haha! ce penal e filmul". Chiar au avut niște replici de am râs cu poftă.

Printre actorii remarcați a fost Chris Hemsworth (Thor), evident, care s-a achitat de toate datoriile unui super-erou și a făcut fazele penibile care trebuie să le facă un super-erou mai puțin penibile și Tom Hiddleston în rolul lui Loki.

Evident că filmul a avut spre final și toate fazele epice ale unui blockbuster, deci minusuri are, de la "totu iese ca la carte", la replici câteodată cretine ( din păcate a avut și Natalie Portman 1-2 replici de mi-am dat câteva facepalm-uri).

Concluzie, film super ok de duminică, când n-ai chef să-ți stresezi capu cu nimic greu și mai vrei să și râzi bine un pic.

P.S. Defect de meserie: eu zic că baieții de la scenografie s-au inspirat la palatul din Asgard după biserica Hallgrimskirkja din Reykjavik. nu?

Pirates of the Carribean: On Stranger Tides (recenzie in 5 minute)

Am intrat aseara la film cu asteptari mixte, pe de o parte unii ziceau ca tinde mult mai mult spre primul, ceea ce e un lucru bun, pe de alta parte acei unii era o singura persoana, si recenziile pozitive erau putine.

Pot spune ca nu am fost dezamagit de film. Nu tinde spre acea scara epica pe care o aveau celelalte doua continuari si care numai le ingreuna. E mai compact si mai liniar ceea ce ajuta.

Defectele abunda si aici, personajele sunt cam seci. Jack Sparrow parca si-a mai pierdut din mister si excentricitati, fiind acum mai degraba erou decat anti-erou.

Tipa jucata de Penelope Cruz a fost atat de interesanta incat nu i-am retinut nici numele. Are cateva momemente ok, dar cam rare.

Oricum motivatiile personajelor sunt toate cam tulburi, la fel si relatiile dintre ele. Singurul care mi s-a parut mai evoluat a fost Barbossa, care e oricand o delectare, din pacate pe el nu il vedeam prea des.

Ce vedeam prea des e povestea de dragoste, care e cam degeaba in toata chestia, si care era probabil gandita sa atraga si publicul feminin post-puber. Fir narativ pe care producatorii au uitat sa-l termine. Pe bune.

Ca si villain, Blackbeard (infamul Barba Neagra, care chiar a existat) se comapara prost atat cu Barbossa din primul film, si Davy Jones din celelalte doua. Ian McShane e un actor bun, dar nu aduce carisma personajului, asa cum facea in Deadwood.

Sunt in schimb momente de umor si destule scene de actiune incat sa nu te plictisesti.

Per total, daca ai vazut primele trei filme nu vad de ce nu l-ai vedea si pe asta. Si daca nu le-ai vazut, ai putea la fel de bine sa incepi aici. Sau sa te uiti la primul, sa sari peste 2 si 3 si apoi sa te uiti la asta, caci mi s-a parut o continuare mai logica oarecum in seria aventurilor lui Jack Sparrow.

L-as vedea din nou?

Daca e la tv, si nu am altceva de facut, m-as semiuita la fazele mai interesante, poate chiar la tot.

TRON: LEGACY

Pe scurt: dacã acum un an cineva s-ar fi întrebat cum ar arãta TRON dacã ar fi refãcut, probabil fix asta s-ar aştepta sã vadã.

Esenţa e aceeaşi. Hacker e tras în lumea virtualã a programelor de calculator. Hacker aflã cã are un duşman tiranic puternic pe care trebuie sã-l învingã. Lupte gladiatoriale cu discuri luminoase. Curse spectaculoase cu motociclete virtuale care lasã în urmã ziduri de luminã fatale. Confruntare finalã puţin tãrãgãnatã. Happy ending. Toate fãcute cu tehnologia vizualã de ultimã orã.

Producãtorii au ştiut bine formula de aur pentru continuãri: fã exact aceeaşi chestie, dar diferit.
Diferenţa în cazul de faţã e cã fiecare aspect e adus la nivelul anului 2010: tehnologia e mult mai avansatã, povestea e mai bine scrisã, personajele mai conturate (mai aruncã un 3D, un product placement nesimţit şi o aluzie la Steve Jobs şi filmul e la curent cu lumea actualã. Ah şi desigur: GAGICI).

Povestea îl urmãreşte pe Sam Flynn, fiul personajului principal din primul film, refuzând sã-şi accepte moştenirea lãsatã de tatãl dispãrut ani în urmã. Dar clasicul mentor-ghid apare în joc, şi Sam se trezeşte digitalizat (ceea ce aici înseamnã mai mult de cât a avea cont facebook şi twitter).

Sam nu are nici pe departe carisma pe care a avut-o tatãl sãu în primul film (o fi actorul) dar atrage totuşi simpatia publicului, probabil din cauza cã povestea sa e explicatã în mai mult de douã replici. O expansiune de detaliu scriitoricesc notabil pe tot parcursul filmului de altfel; pe lângã numãrul mai mare de personaje, mult mai colorate (Michael Sheen a salvat filmul de la un mijloc şi plictisitor pe lângã previzibil, ceea ce a rãmas) pelicula are şi un plot mai complex decât “io bun, tu rãu, hai ne batem”.

O altã îmbunãtãţire e explicaţia mai elaboratã data lumii virtuale şi a regulilor ei, pare a fi un Univers mai credibil decât a fost în primul film, deşi nu s-a scãpat complet de sindromul “???”:
‘E o rasã de programe autocreatã a cãrei ADN va salva lumea iar duşmanul a vrut sã îi ucidã’ De ce? Cum? Ha? Sã nu mai zicem de schimbarea de atitudine a diverselor personaje pe care nu o voi dezvãlui aici. ‘Sunt bun, sunt rãu, sunt rãu, ba bun, glumeam, mori!’

Dar sã trecem la partea cea mai importantã, efectul filmului asupra simţurilor.

Din punct de vedere optic filmul este întradevãr o delectare. De la culorile minimaliste pe baza de negru, alb, roşu şi albastru, efectul rece ca de neon la peisajele lumii supratehnologizate, totul e ingenious creat pentru a oferi o esteticã electronicã futuristicã (vezi Apple peste 50 de ani). 3D-ul nu e suprafolosit, ascuţind şi adâncind pentru privitor alertele scene de acţiune, fie fizice sau motorizate.

Printre puţinele defecte numãrându-se faţa întineritã a lui Jeff Bridges care arãta nu mult mai realã sau naturalã decât oricare faţã din “Polar Express”.

Şi auditiv filmul are multe de oferit, soundtrackul fiind compus de duo-ul francez Daft Punk (care au şi un cameo în rol de DJ). Muzica variazã de la un tehno-pop la mişcãri mai lente de Philip Glass meets Kraftwerk. (mai puţin lãudabil a fost acel bas adânc care e la modã acum în filme de acţiune: Dark Knight, Shutter Island, Inception).

Deşi probabil nu va deveni filmul cult care a devenit predecesorul sãu, avem de-a face cu unul din cele mai bune SF-uri din ultimii ani, şi chiar dacã nu oferã o profunzime dramaticã sau filozoficã, sau o criticã/satirã a societãţii, e o experienţã alertã fãrã momente de plictisealã.
Întrebarea care rãmãne este dacã peste 28 de ani filmul va pãrea la fel de nostalgic şi cu efecte la fel de penibile şi neconvingãtoare precum pare primul acum?

TRON - 1982

„Tron” e despre Flynn, un hacker care este asimilat într-o lume virtuală unde programele de calculator au formă umană, gândesc şi au sentimente. Flynn este vânat de un program care şi-a mărit puterile asimilând alte programe, dar lucrurile nu sunt chiar debalansate, deoarece eroul nostru are puteri supranaturale şi se poate folosi de lumea virtuală fără restricţii fizice...ia stai puţin, filmul nu e decât o copie ieftină a unui SF obscur care a ieşit 17 ani mai târziu cu Keanu Reeves parcă în rolul principal.

Dar acum serios, plănuiesc diseară să mă duc la TRON LEGACY, şi deşi probabil a fost scris în aşa fel încât să nu fie nevoie să fi văzut originalul (ceea ce sunt sigur că 97% din public nu au făcut), am decis totuşi să văd de unde a pornit totul, mai ales deoarece aparent e un cult-clasic.
Povestea pe scurt: Flynn e un super-programator, dar ideile îi sunt furate de un rival care devine vice-preşedinte al firmei la care lucrau amândoi. Concediat fiind, Flynn deschide o sală de jocuri electronice (elecTRONice, v-ati prins?) şi încearcă mereu să hackuiască calculatorul rivalului pentru a găsi fişierele incriminatoare. Dar este oprit de un program de siguranţă, care e conştient şi vrea să domine lumea. Acesta îl transportă pe Flynn în lumea virtuală (cu lasere, ok? lasere, are legătura cu a treia lege a termodinamicii, e ştiinţific corect, ok?) unde îl supune unor jocuri gladiatoriale. Urmează nişte scene de acţiune, nişte urmăriri şi alte chestii care seamănă vag cu un fir narativ şi la final totul e bine.

Când a ieşit filmul în ’82 criticii se plângeau de lipsa de poveste, de dezvoltare a personajelor, că filmul e cam goluţ aşa, dar că e o experienţă vizuală unică, şi asta compensează pentru lipsuri (un fel de „Avatar”), nouă însă ce ne-a rămas? Imaginile vizuale ale filmului sunt mai degrabă enervante decât uimitoare, pe bune, încep să te doară ochii de la culorile prea agresive şi grafica care o fi fost de cea mai avansată calitate acum 28 de ani, dar acum pare ca primul pas dintr-un proces de animaţie CGI.
Să nu mai zic că mare parte este animat în mod clasic, şi deseori se vede. Arată ca nişte actori trântiţi într-un SF animat ciudat.

Dar nu mă aşteptam la altceva de la partea tehnică, speram totuşi mai mult de la poveste. Filmul suferă grav de sindromul Ştiinţa-e-Magie, prezent în atâtea filme din acea perioadă. Orice e posibil, ORICE, cât timp i se ataşează o explicaţie pseudoştiinţifică. Scriitorii nu au habar despre ce înseamnă programare. Programele în sine nu sunt nişte linii de cod ci personaje complexe care comunică direct cu userul. De ce? Când a avut loc tranziţia asta? Care e controlul userului? Acesta ştie că programele sunt vii? Sau aia era o metaforă?
Iar lumea virtuală arată interesant şi e inteligent conceptualizată dar nu e aprofundată. E doar un bombardament de informaţii. Nu ni se explică nimic. Adesea pesonajele fac ceva obscur care are apoi un efect a cărui logică rămâne neclară. ‚Trebuie să ne batem în stil gladiatorial.’ De ce?
‚Trebuie să ajungem la portul de tranziţie i/o.’ De ce?
‚Nu mai e ca în vremurile bune când userii comunicau mereu cu programele.’ De ceeeeee? Nu înţeleeeeeeeg!!!! Vreau să înţele-ee-ee-eeeg!

Cu toate acestea filmul a reuşit să mă ţine atent. Nu ştiu de ce. Poate e Jeff Bridges. Mă aşteptam ca timp de 40 de minute să mă uit la ceas din minut în minut şi apoi să zic „OK, ajunge, am prins ideea. Doamne!”, în schimb am fost atent până la finalul care a fost puţin tărăgănat.
Deci merită filmul văzut? De un public general, NU. Dar un cinefil, mai ales cu afecţiune pentru SF-uri, se poate delecta cu graficile ce o dată au fost de ultimă oră aplicate unui B-movie parcă scos din anii ’50 despre astronauţii ajunşi pe o planetă ciudată unde trebuie să distrugă un dictator.

Scott Pilgrim vs. The World

2010 seems to be wanting to be remembered as the year we all felt nostalgic about the ’80s: “The A-Team” movie came out, “Hot-Tub Time Machine” literally took us back to the eighties, Stallone decided to go back to the patented eighties action film formula and made “The Expendables” and even got some our childhood heroes to be in it (for no other reason than to be in it and give our nostalgia bone a good rattle), fuck! even the new “Predators” is closer to the first one than the nineties one was. And now Scott Pilgrim, a film so riddled with ’80 pop culture references and overall feel you are a bit confused when you see somebody using a mobile phone.
A quirky, indie action-romcom by Edgar Wright, the guy who brought us “Hot Fuzz” and “Shaun of the Dead” with indie-king Michael Cera.
Scott Pilgrim is a slacker, a bassist in an unknown band, who falls in love with the girl of his dream (literally), but finds out that in order to be with her, he must fight her seven evil exes.
Described by Wright as a musical in which everyone breaks out into fighting instead of singing, the film creates its own world, which is more in tune with Street Fighter than the real world; people get thrown hundreds of feet without getting hurt, characters sorta have super-powers, things such as huge glowing hammers and flaming swords fit into pockets. The ‘80s videogame theme runs throughout the film, and works really well once (and if) you get used to it.
Indie films have come to power over the last few years, and Scott Pilgrim shows what one of those films looks like if there is a bigger budget, you either embrace the weirdness and love it, or you remain a traditionalist who cannot accept that people just turn into coins once they are defeated, who need at least some logic even in fantasy and sci-fi, and then you will hate it.


And now just to fuck with you:

Expendables (2010)

Un grup de mercenari din anii ’80 se lasă angajaţi pentru cauze nobile, cum ar fi distrugerea unei dictaturi tiranice din America Latină; dacă nu ai la cine apela, dacă reuşeşti să îi găseşti, poate vei reuşi să angajezi pe...

Căcat! Am greşit filmul! Nu am fost aşa de departe însă cu eroii anilor ’80. Hmmm, cum să explic. Băieţi (căci da, acest film şi efectiv articol e dedicat băieţilor), hai să ne amintim noi de nişte vremuri mai bune(?); aveam noi vreo 6-10 ani, era vară, eram în faţa blocului cu alţi băieţi de vârsta noastră şi la un moment dat are loc cu siguranţă următoarea discuţie:

„Ai văzut, bă, Rambo aseară?”

„Numa’ începutul că nu m-o lăsat mama!”

„Ce prost eşti, io l-am văzut tăt! Să vezi ce îi omora pe ăia!”

„Prost eşti tu! Oricum Şvarţănegher e mai tare!”

„Nuuuu mă! Rambo îi mult mai tare!” (ciudat cum Stallone în orice rol tot Rambo rămânea, pe când Arnold tot Schwartzenegger; apropo, traducerea numelui e literalmente „cioroi negru”. CPLM? Governor Blacknigger?)

„Nu ai văzut „Commando”? Sau „Terminatorul”?”

Aici intră alţii în discuţie: „Ba, Ciac Noris!” „Ba Jan Clod Vandam şi Stivăn Segal” „Nu mă, că Brusli, că e cel mai tare la carate!” „Ală e mort!” „Brus Uilis!” etc etc

La un moment dat cineva spune „Da ăştia oricum nu s-ar bate, că-s buni!” ILUMINARE. „Ce tare ar fi un film cu toţi ăştia laolaltă!”

Întradevăr...

T H E

E X P E N D A B L E S

Cu o întârziere de 15-20 de ani, visul copilăriei se împlineşte: un film cu toţi ăştia (mai puţin cu Steven Seagal că nu i-a plăcut de producător, Jean-Claude van Damme că...e prost, Chuck Norris că nu l-a întrebat nimeni; şi Bruce Lee e mort, dar îl avem pe Jet Li, haha). „Toţi ăştia” fiind mai degrabă: Sylvester Stallone, Bruce Willis şi Arnold Schwartzeneger; ultimii doi având doar o scenă de 2-3 minute, care are singurul scop să îi unească pe cei trei pentru prima dată, şi care rămâne momentul culminant al filmului. În schimb îi avem pe Ivan Drago aka Dolph Lundgren, Jason Statham, un tip cu ureche ciudată, negrul ăla musculos de care te întrebi des ce naiba caută în comedii şi Mickey Rourke (singurul care chiar are abilităţi de actor).

După succesul lui „Rambo” (2008) şi „Rocky Balboa” (2006) Sylvester Stallone îşi mai face o labă în faţa oglinzii după ce s-a convins că după ani de pensie impusă dacă vrea să revină pe scena contemporană trebuie să rămână la vechiile trucuri.

Filmul se dorea să fie magnus opus-ul filmelor de acţiune, împânzit cu împuşcături, explozii, bătăi, explozii...am menţionat exploziile? Toate făcute după şcoala clasică a anilor ’80, fără shaky-cam, fără editare rapidă care te ameţeşte. Acţiune simplă şi la obiect.

Pe de o parte filmului îi reuşeşte, e cu siguranţă mai văzubil decât multe alte filme de acţiune contemporane. Pe de altă parte îşi are şi defectele; parcă prea se ţine de formula filmelor anilor ’80: umor sec, dictatorul cel rău care stă în ditamai villa de pe vârf de deal etc.

Defectul cel mai mare fiind faptul că Stallone a insistat să se facă personaj principal. Dacă ar fi rămas doar veteranul care dă sfaturi înţelepte şi îl susţine pe erou, care ar fi trebuit să fie personajul lui Jason Statham filmul parcă ar fi curs mai bine. S-ar fi putut renunţa la plot-line-ul cu prietena infidelă, care nu a deservit alt scop decât a oferi o explicaţie de ce babalâcul Stallone primeşte gagica şi nu chipeşul Statham. Filmul e împânzit de plot-line-uri necoapte: de ce avea nevoie Jet Li de bani dacă nu are familie? Şi ce-i dacă ăla are urechea futută (întrebare pusă şi în film de altfel)? Cu trădătorul care a încercat să ne ucidă şi care e un drogat psihopat ce facem? De ce e Mickey Rourke pensionat?

Însă în ciuda defectelor filmul reuşeşte să te pună într-o stare nostalgică, iar acţiunea compensează pentru lipsa dezvoltării a personajelor şi a poveştii. PLUS: Rambo, Şvarţănegher şi Greu de Ucis în aceeaşi scenă!

The A-Team (2010)

I'm sorry, but I really need to start this review this way




...simply because the movie a) did not play it enough, b) only played the first part of it (which admittedly is the only part worth listening to, but still), not even during the end credits.

But aside from that, there is not much I could criticize. It's a pretty good movie, provided your expectations are low enough.
I mean really, do you remember the show, it was camp, and silly, but it was fun to watch. Well, that's what the movie is, fun to watch, genuinely. Not in the "Oh my God, this is so bad it's actually funny" kind of way. There's some good punchlines, many over-the-over-the-top action scenes, which cannot help but find AWSM. There is a flying fucking tank, and you love it!

The reason behind this is because of the good transfer from TV screen to big screen. We had it before, "Charlie's Angels" and "Starsky and Hutch". I didn't see the second TV show, but I know that with "Charlie's Angels", they just kept the concept of three secret agent women, without keeping the characters, they put in some action sequences and some humour, and voila: nothing really special.

With "The A-Team" they managed to keep the characters as we remember them, which made the show successful in the first place. The four guys, the brain, the muscle, the suave guy and the looney. And the actors managed to catch their characters essence, especially Sharlto Copley (whom we last saw in "District 9" yelling "Fookin' Prawn!" every five minutes) is brilliant and funny as the crazy Murdock.

Don't expect a comedy, and don't expect a genuine action movie. Just expect a really funny (almost parodic) actionfilled film that doesn't really require using your brain (if you do, you will probably be too busy pointing the plotholes, which otherwise you won't notice thanks to the alert rhythm of explosions, fights and comedy). A film which had every reason to fail, and yet managed to entertain.

Kick-Ass

Regia: Matthew Vaughn
Cu: Nicholas Cage, Aaron Johnson
Gen: Comedie/Acţiune
Durata: 1h 57min

Când un anumit gen de filme are success la public, spre exemplu filmele bazate pe benzi desenate, companiile cinematografice încep sǎ le producǎ în serie pânǎ când piaţa devine suprasaturatǎ iar publicul se plictiseşte. În aceste moment studiourile au douǎ opţiuni, sǎ încerce sǎ scoatǎ apǎ din piatrǎ seacǎ şi sǎ rǎmânǎ la formula clasicǎ, sau sǎ reinventeze complet genul.

Producǎtorii de la “Kick-Ass” au ales [...]

Restul aici

Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn

The Texas Chainsaw Massacre (1974)

Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.


W. (2008)

Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.


Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)

Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.

172 pe IMDb top 250


Ed Wood (1994)

Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.

193 pe IMDb top 250



Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.

Daybreakers, Sherlock Holmes, Paranormal Activity, Up in the Air

Daybreakers: În urma unui virus majoritatea omenirii e transformată în vampiri. Ceea ce nu e nici o problemă, societatea îşi reia cursul normal, doar noaptea; în plus se deschide o piaţă nouă pentru firme de sânge. Acestea aprovizionează noua societate cu sânge de porc pentru vampiri cu valori morale, care sunt puţini. Aşa că vânarea puţinilor oameni care nu s-au transformat e o ocupaţie profitabilă. Dar oamenii sunt puţini, sânge abia se găseşte, ceea ce agravează transformarea în vampir, infectaţii înfometaţi devenind nişte mutanţi mai mult lilieci decât oameni.
Ethan Hawke joacă un vampir-de-ştiinţă care încearcă să salveze umanitate şi vampiritatea încercând să gasească un leac, Sam Neill e şeful său, corporatistul cel rău care se gândeşte doar la profit şi vrea să prindă fiecare om viu de pe lume şi Willem Dafoe e un redneck care s-ar putea să aibă leacul căutat.
Filmul e original în combinarea inteligentă a SF-ului cu genul filmelor cu vampiri care au cam fost mulse de tot. Aici vampirii nu sunt mistici, sau romantici, ci doar nişte oameni puţini schimbaţi. Dar aspectul societăţii e puţin explorată pentru a lăsa loc multor scene de acţiune.
Filmul încearcă să facă prea multe pentru proriul bine, astfel nu e nici un film de acţiune desăvârşit şi nici o dramă socială bine aprofundată, e undeva între.
Actoria însă e foarte bună, mai ales Willem Dafoe, pe care ne-am obişnuit să-l vedem în roluri de intelectual, e savuros.

SPOILER ALERT:





toata faza cu sociatatea vampirica dureaza zece ani, ma intreb cum ar scrie in cartile de istorie: "Intre 2009 si 2019 95% din populatia umana au fost vampiri, dupa care au disparut toti" Ar fi genial sa citesti asa ceva intr-o carte de istorie.






Sherlock Holmes

E un film Guy Ritchie. Însă nu cel mai bun. E un crowd-pleaser. Are romanţă, are acţiune, are un plot cât-de-cât în regulă şi are destulă comedie. Dar deşi pentru aproape două ore ai fost cât se poate de întreţinut, parcă uiţi filmul în secunda în care ai ieşit.
Da Robert Downey Jr, e minunat; dar filmul îl ia pe Tony Stark din Iron Man, îl pune în Anglia victoriană, îi dă o minte analitică (pe care o foloseşte o singură dată într-o scenă care nu are legătură cu misterul cel mare) şi îl numeşte Holmes. Scuze, dar acela nu e Sherlock Holmes (nu, nu sunt fan înrăit), dar nu la acel om te gândeşti când îl ai în cap pe marele detectiv.
E un film chiar ok, şi nu îl regreţi că l-ai văzut (e chiar ideal pt o seară leneşă când vrei ceva pur entertainment complet nesolicitant mental), dar nu pierzi nimic dacă nu îl vezi. (ok, poate pe Robert Downey) (şi pe Rachel McAdams în nişte momente sexy). Părerea mea e că d-l Ritchie mai bine făcea RockNRolla 2, şi îl lăsa pe Sherlock altui regizor/scriitor.
PS: e un întreg sub-plot despre care ţi se dă impresia că e foarte important pentru ce se întâmplă în film, dar în ultimul moment ţi se dă de înţeles că de fapt e complet irelevant pentru acest film şi a fost introdus pentru a lăsa loc pentru partea a doua, ceea ce mi s-a părut un truc ieftin, de doi bani (nu-mi pasă dacă am făcut pleonasm).

Paranormal Activity
NEXT!
Cică ar trebui să fie noul „Blair Witch Project”, păi da a fost super ieftin şi personajele folosesc maram camerele lor, şi finalul e cică fucked-up. Dar „Blair Witch” a fost chiar înfricoşător. Acest film e boring. Ştiţi trailerul ăla când e filmat publicul uitându-se la film şi toţi se cacă pe ei? Nu ştiu la ce film se uitau ăia (poate noul „Sex and the City 2”, nişte close-upuri cu faţa lui Sarah Jessica Parker), dar nu era ăsta; da sunt vreo 2-3 scene destul de înfricoşătoare, dar nu salvează acest SNOOZE-fest. Ca să nu mai zic că personajele sunt atât de extrem de idioate (nu încep, că nu am să mă pot opri) încât le doreşti o moarte lentă şi dureroasă. Un snuff film cu ei doi ar fi fost mult mai binevenit.

Up in the Air

Filmul care salvează lista. George Clooney (nu-mi pasă dacă îl urâţi, tipul se descurcă foarte bine în roluri când vrea) joacă un tip care zboară din oraş în oraş prin State pentru a concedia oameni. Petrece 330 de zile pe an pe avioane sau prin hotele (celelalte 30 fiind un chin), astfel reuşind să se izoleze de familie şi prieteni, lucruri pe care le consideră greutăţi care îl trag în jos. Viaţa i se schimbă însă când apar în joc două femei, o tânără angajată la firma sa, care a găsit o metodă de a concedia oameni fără ca el să mai fie nevoit să zboare din oraş în oraş, şi pe care trebuie să o care după el în ultimul său tur. Cealaltă femeia e varianta sa feminină, o persoană ca el, mereu pe drumuri, care însă îl face pentru prima dată să se gândească că stabilirea nu ar fi un lucri rău. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple, iar mai mult nu vă zic.
Un film original, rar previzibil, ieşid de sub regia tipului care a făcut „Juno” şi „Thank you for Smoking”. Un ritm alert, care însă lasă loc dezvoltării personajelor. Deloc politically correct, filmul e o dramă amuzantă (sau o comedie serioasă, cum vreţi), şi este considerat printre cele mai bune ale anului. (nominalizat la Golden Globes, la BAFTA, şi nominalizarea la Oscar urmează sigur).

Avatar (IMAX 3D)

Am văzut trailerul, nu am rămas impresionat. Am auzit că va revoluţiona tehnologia cinematografică, de ce? Motion capture? Hm, numele de Robert Zemeckis spune ceva? Şi am început să aud de el, şi să aud de el şi să tot aud de el. Şi am citit câte ceva despre el. Şi da, se pare că domnul Cameron a investit câte ceva în filmul ăsta (timp şi bani), şi da, imaginile arătau superbe. Dar motivul principal pentru care am mers să-l văd, a fost exact acelaşi motiv pentru care l-aţi văzut şi voi. Pentru că pur şi simplu toată lumea a mers să-l vadă, pentru că de la „Return of the King” încoace nu am mai auzit ca cinematografele să fie ticsite, şi să-ţi trebuiască să-ţi faci rezervare înainte, şi asta în România. Aşa că mi-am rezervat bilete la BFI IMAX Londra, şi m-am îmbarcat şi eu pe călătoria spre Pandora.
Pentru că majoritatea dintre voi probabil l-aţi văzut deja nu am să va plictisesc.
Premiza nu e deloc originală, practic e varianta adultă de la „’Ferngully’, ‚Pochahontas’, ‚Atlantis’”. Oamenii cei răi tehnologizaţi invadează tribul şamanic (vezi amerindieni) în pace cu natura să le fure pământul/minereul/ceva resursă. Personajul principal se îndrăgosteşte de fiica şefului tribului, care este promisă războinicului cel mai de vază, ceva trădări, ceva moarte, momente triste, ceva bătălie, alianţa dintre corporaţia cea rea şi armata cea rea pierde. Final.
Totuşi pentru o premiză deloc nouă, povestea a fost apt construită, personajele au fost ok, să zicem veridice în circumstanţele date. Doar că a fost totul mult prea lung. Mai ales că atunci când eşti la cinema 3D tinde să te doară capul şi ochii, iar dacă eşti la IMAX şi ai un ecran înalt de 22 m şi gâtul. Nu e parte a filmului din care să nu se fi putut tăia un sfert; introducerea e prea lungă, acceptarea lui în trib e prea lungă, bătălia finală e prea lungă etc. (înţeleg că a lucrat 15 ani la el, dar asta nu înseamnă că a trebuit să-l lungească). Finalul însă e cam previzibil, ceea ce însă nu strică experienţa per total.
Să vorbim însă de efecte. Da, să fiu al naibii, sunt minunate. Sunt detaliate, sunt o delectare pentru ochi. Da, chiar te simţi că te plimbi prin junglă sau că zbori alături de personaje. De fapt pentru asta a mers lumea la film, oricât de bine ar fi fost scrisă povestea, oricât de exotică ar fi fost planeta Pandora, lumea a mers să vadă cât de fain se vede totul. (un prieten a văzut filmul la calc şi s-a plictisit teribil, la IMAX m-am plictisit doar puţin). Motiv pentru care ar trebui să faceţi tot ce e posibil să îmbogăţiţi experienţa vizuală, nu toţi avem acces la IMAX, dar cinematografe cu 3D se găsesc în mai multe oraşe, şi chiar dacă nu puteţi, măcar la un cinematograf, ştiu că e mai comod şi mai ieftin să-l luaţi de pe net, dar e şi cam degeaba.
Un film care merită văzut, dar în condiţiile adecvate. Nu cred că a fost filmul anului, dar a ridicat bara pentru tehnologie la fel cum au făcut-o „Citizen Kane”, „Star Wars” şi „Lord Of the Rings”, şi a răspuns în sfârşti la întrebarea pe care o aveam de când Zemeckis se joacă cu motion capture-ul: „De ce e nevoie de o tehnologie de animaţie atât de perfectă încât poate să duplice actorul perfect în film, când aş putea la fel de bine să bag actorul?” (dar arată şi că e nevoie şi de reţinere, 40% e încă filmare pe bune)

Locul 37 pe IMDb top 250 (nu va ieşi de pe listă prea curând, dar va coborî câteva locuri bune; părerea mea)

Trailer: The Box, The Collapse and The Prince of Persia

Primul trailer vine de la un film regizat de tipul care a regizat "Donnie Darko", deci putem presupune ca va fi interesant si subtext pseudofilozofic. Joaca Cameron Diaz, James Marsden si Frank Langella:



Al doilea trailer este de la un documentar gen "Zeitgeist" sau Michael Moore, doar ca de data asta nu e plin de prostii (Zeitgeist) si nu simte nevoie de sarcasme si dramatisme vrednice de o teena-age drama queen (Moore):



Ultimul e inca o punere pe ecran a unui joc de calculator, doar ca data asta arata destul de bine. Cu Ben Kingsley si Jake Gyllenhaal (care a fost in "Donnie Darko", ar trebui sa scriu un articol despre Donnie Darko):

Maybe, Definitely Zombieland

Zombieland (2009) Pentru a nu ştiu câta oară un Pământ alternativ este invadat de zombie, iar o mână de supravieţuitori trebuie să se descurce în lumea post-apocaliptică. Doar că de data asta este al naibii de amuzant. Comediile cu zombie nu sunt neapărat o noutate, mai ales după succesul britanicului „Shaun of the Dead” de acum câţiva ani. Ce are „Zombieland” original e faptul că nu e o parodie, şi nu ia în derâdere genul zombie. Filmul oferă numeroase momente de sperietură, iar cu siguranţă nu duce lipsă de sânge, organe şi violenţă. Ceea ce nu dăunează umorului, care este veridic şi nu doar de dragul de a fi (gen fraţii Wayans). Pentru a putea intra în ambele categorii (horror şi comedie) filmul şi-a autoimpus un echilibru între cele două, care funcţionează de minune, umorul nu este ieftin (altfel partea de horror nu s-ar fi susţinut prea bine), şi fiindcă personajele sunt de comedie filmul nu avea ca scop uciderea lor unul câte unul ca în majoritatea cu zombie. A vorbi despre realism într-un film în care lumea e distrusă de zombie poate părea cam absurd, dar în limitele genului filmul a încercat să păstreze realismul şi veridicitatea. Ceea ce se poate observa cel mai bine la personaje, care evită clişeele. Personajul principal este un tocilar, care nu a supravieţuit datorită muşchilor ci pentru că şi-a impus o serie de reguli, iar personajele secundare au şi ele partea lor bine stabilită. Şi faptul că aceste personaje sunt construite aşa, lasă loc unei note de dramatism care nu ar fi avut loc nici în horror nici în comedie. Actoria nu e punctul forte, dar nici cel slab. Woody Harrelson se împarte foarte bine între umor, dramă, violenţă, Abigail Breslin demonstrează din nou că e o tânără cu un viitor în industrie, şi Bill Murray face ce face el mai bine, te face să râzi.
Locul 180 pe IMDb 250.


Definitely, Maybe (2008) Că genul comediilor-romantice nu e chiar genul meu nu ar trebui să fie o surpriză (sunt totuşi un membru heterosexual al genului masculin), dar se mai întâmplă să mă plictisesc şi să fie una la TV sau să fie movie-night cu colegii de casă şi după un horror prost să avem de ales între alt horror prost şi o comedie romantică. În cazul de faţă a fost a doua situaţia. Ce pot spune despre film? Păi o dată şi o dată că îi are pe Ryan Reynolds, Elizabeth Banks, Rachel Weisz şi Abigail Breslin (da, din nou). În al doilea rând că are o notă de originalitate, că nu e kitsch, că nici comedie nici romantismul nu sunt trase la maxim până devin enervante, ba chiar filmul se poate numi o dramă amuzantă despre relaţii. Iar faptul că filmul are happy-end rămâne inevitabil, dar pentru prima dată într-un film de genul habar nu ai care va fi acel final, pentru că ai multe opţiuni, şi culmea, nici una nu e dulcegăreală sau previzibilă. Nu zic că e comedia-romantică care va încânta băieţii (aia ar fi „Zack and Miri make a porno”), dar fetelor, dacă tot aveţi voi alegerea filmului şi vreţi un film de genul, luaţi-l pe ăsta, îi va plăcea.

Particule Elementare şi OldBoy

Particule Elementare (sau „Atomised” în unele variante engleze, 2006) este adaptarea germană a cărţii controversate a lui Michel Houllebecq (răspunsul european la Chuck Palahniuk). Dacă aţi citit cartea nu o să vă placă filmul (nu e o adaptare prea bună), dar o să vă uitaţi pentru că va marcat cartea într-un fel sau altul şi nu veţi putea rezista să vedeţi cum arată pe ecran. Dacă nu aţi citit cartea sunt şanse bune să vă placă filmul, o poveste originală, fără menajamente, personaje anticlişeeice, şi o actorie bună (cu excepţia lui Franka Potente, ratare completă din partea echipei de casting). Dar nu (cred că) o să vă placă filmul destul încât să vă determine să citiţi cartea. (CITIŢI CARTEA)

OldBoy (2006) Un bărbat obişnuit este închis timp de 15 ani într-un apartament fără a avea cea mai vagă idee din ce motiv. Când este eliberat (din nou fără vreo indicaţie) are cinci zile pentru a afla de ce i-a fost distrusă viaţa şi pentru a-şi îndeplini răzbunarea.
Da, ştiu că pe mulţi dintre voi nu vă încântă ideea de a vedea un film asiatic (coreean pentru a fi exacţi), adică doamne fereşte, nu vorbesc engleză. Dar lăsaţi prejudecăţile la o parte, căci acest film are toate elementele pentru un film complet, dramă, acţiune (nişte scene cu bătăî cum numai asiaticii le pot face, dar nu e film kung-fu), nişte elemente de Fight Club, un pic de romanţă, un pic de umor o poveste al naibii de bine scrisă şi nişte actori nemaipomeniţi. Dacă nu v-am convins, poate vă va interesa că filmul urmează să fie refăcut de Steven Spielberg cu Will Smith în rolul principal; pe mine însă mă doare în pulă (sculaţi expresia, dar chiar nu mă pot abţine de data asta) de remake-urile suprabgetizate hollywoodiene şi de americanii prea leneşi să citească subtitrări. Când vor înţelege oamenii ăştia ca acele elemente de cultură orientală (obsesia pentru perfecţiune, onoare, toate aspectele vieţii trăite la extrem) nu se pot aplica culturii occidentale şi arată absurd (să nu mai zicem de cenzurarea elementelor care ar ofensa bunii creştini americani); oare penibilităţile de „Ring 1,2” nu au fost de ajuns? (şi da sunt penibilităţi comparate cu originalele). Puteţi aştepta încă vreo doi ani pentru copia industrializată a unui film deja perfect sau puteţi privi originalul, depinde de voi.
Locul 117 pe IMDb top 250

Inglourious Basterds

O dată ca niciodată în Franţa ocupată de nazişti…
Colonelul Hanz Landa, Vânătorul de Evrei (actorul austrian Christopher Waltz, care a luat premiu la Cannes pentru acest rol), ajunge la căsuţa unui fermier pentru a-l interoga în legătură cu o familie de evrei care a dispărut de curând din zonă.
Dacă scena (familie paşnică, izolată, antagoniştii se văd de departe, discuţie lungă, împuşcături) vă aminteşte de “O dată ca niciodată în Vest” este deoarece filmul e western plasat în al doilea Război mondial, iar primul segment este un tribute adus filmelor lui Sergio Leone.
Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi, noul film a lui Tarantino ascunde mai multe decât s-ar aştepta oricine, fie că e familiar cu munca sa sau cu cea lui Leone fie că nu.
Dar să reluăm povestea din alt unghi; Shosana e o tânără evreică care trăieşte în Paris sub acoperire, după ce familia ei a fost masacrată. Acum ea conduce un cinematograf. Îndrăgostit de ea este un tânăr soldat nazist (Daniel Brühl, “Good-Bye Lenin!”) care încearcă să o impresioneze cu actul său de a fi ucis de unul singur o mică armată de americani. Goebbels face un film despre el, şi cinemateca tinerei este aleasă pentru premiera la care vor participa toţi generalii şi politicienii mari nazişti. Tânăra acceptă, planuind o premieră ‘incendiară’.
În paralel, o divizie americană de evrei, conduşi de un apaş (Brad Pitt) au aterizat în Europa, îmbrăcaţi în civil, cu un singur scop, acela de a ucide cât mai mulţi soldaţi nazişti, pentru a băga frica în întreaga armată nazistă, lucru care le reuşeşte de minune. Când inteligenţe engleze află de premiera mai sus menţionată, această mică divizie primeşte misiunea de a o atenta. Restul va trebui să-l aflaţi singuri. Nu veţi regret.
Ce vă voi spune însă este că Tarantino nu degeaba a lucrat 10 ani la acest proiect. Deşi are toate elementele specifice unui film Tarantino, dialoguri lungi cu replici surprinzător de bine scrise, alterate cu scene de violenţă dusă la extreme fără lipsă de sânge, ba chiar o întoarcere la formula de success din Pulp Fiction de a prezenta mai multe poveşti în paralel şi de a le uni pe parcurs, filmul parcă nu are acelaşi feel Tarantino, acel feel de film indie/independent care parcă nu se ia nici pe sine în serios. E un film complet, artistic, grandios, fiecare aspect din filmele precendente ale regizorului fiind duse la noi culmi. Satisfăcător şi pentru cel mai mare sceptic în materie de Tarantino, filmul e probabil cel mai bun al regizorului.
Locul 43 pe IMDb top 250.

District 9

În 1982 deasupra oraşului Johannesburg, Africa de Sud, a apărut o uriaşă navă spaţială. A plutit în derivă câteva săptămâni până când guvernul a decis să intre prin forţă; înăuntru au descoperit nu doar că nava nu era funţională, ci şi o populaţie de sute de mii de extratereştrii subnutriţi, bolnavi, dezorganizaţi şi fără lideri. Pentru a le putea exploata tehnologie s-a decis adăpostirea şi susţinerea lor, iar populaţia oraşului i-a binevenit. Douăzeci de ani mai târziu însă, extratereştri sunt tot aici, tot mai numeroşi. Populaţia şi-a schimbat atitudinea fată de ei, îi tratează cu superioritate, le-au dat termenul derogatoriu de “creveţi”, violenţe izbucnesc încontinuu, iar guvernul realizând că nu le poate folosi tehnologia nu ştie cum să se scape de ei mai repede, aşa că i-a închis pe toţi într-un ghetto, Districtul 9.
După o vreme şi ghetto-ul devine prea aglomerat, şi se decide relocarea extratereştrilor într-o zonă mult în afara oraşului. Aici îl cunoaştem pe protagonistul nostrum, Wikus, un funcţionar al organizaţiei care are grijă de extratereştri (organizaţia se ocupă cu producerea armelor şi îi exploatează pe extratereştri fără milă). Wikus primeşte misiunea de a anunţa populaţia extraterestră de relocarea iminentă; în timpul percheziţiei uneia din cabanele al acestora intră în contact cu un lichid de natură necunoscută. Ore mai târziu se prăbuşeşte inconştient iar când se trezeşte îşi dă seama că se transform încet în unul din ei. Fiind exploatat de firma pentru care lucrase el e nevoit să fugă şi să caute ajutorul celor pe care cu o zi în urmă îi privea cu superioritate şi îi numea cu scârbă: “Creveţi împuţiţi”.
Există două feluri de SF-uri, cele în care partea de SF joacă rolul principal şi povestea se contruieşte în jurul acesteie, precum “Star Trek” şi “Matrix”, şi celelalte în care partea de SF e doar un fundal pentru o poveste care s-ar fi putut desfăşura pe orice alt fundal, precum “Gattaca”, unde se face o critic a societăţii sau se prezintă o dramă psihologică. “District 9” intră în a doua categorie.
În ciuda premisei ireale filmul are o veridicitate dureroasă în prezentarea relaţiilor dintre oameni şi extratereştri. Nu degeaba acţiunea are loc în Africa, unde până nu demult segregaţia era în plină desfăşurare, afişele cu “Accesul interzis Non-Umanilor” fiind o referinţă deloc subtilă la aceasta. Tot în Africa azi imigranţii Zimbaweani sunt trataţi automat ca nişte criminali.
Tonul de veridicitare este susţinut de tonul de documentar în care începe filmul, prezentând sosirea extratereştrilor, reacţia populaţiei şi a guvernului. Protagonistul, Wikus, nu este nici el eroul de filme SF de acţiune, deşi nu duce lipsă de moment de bătăi puternic înarmate cu agenţii guvernului, el nu are nimic eroic în el, nu are replici cool, şi are ca avânt doar dorinţa de a redeveni uman.
Efectele speciale nu duc nici ele lipsă de veridicitate, fiind marca “Stăpânul Inelelor”, au fost făcute la acelaşi studio Weta ca şi Gollum şi Orcii.
E drept că povestea are unele lacune, de care nu poţi să nu devii conştient, şi că majoritatea antagoniştilor sub slab creionaţi şi cam intră în stereotipii, dar aceste defecte se trec uşor cu ochiul, iar filmul nu va dezamăgi publicul.
Locul 71 în IMDb top 250

Ca să vă faceţi o idee despre film: totul a pornit de la un scurt metraj al regizorului, în care premise era cam aceeşi, dar aici stilul de documentar e pe tot parcursul şi critica socială mult mai pregnantă (oameni obişnuiţi care par a-şi expune părerea despre extratereştri în film, au fost întrebaţi de fapt ce părere au despre imigranţii din Zimbawe) şi efectele speciale mai slăbuţe.