Apocalypse Now - digitally restored

Cum de l-am vazut?
Acum cateva luni incercam sa aflu cum pot sa inchiriez una din amfiteatrele departamentului de film de la facultate, deoarece acestea pot fi transformate intr-o minisala de cinematograf. Scopul: sa indeplinesc ritualul anual de a vedea „Apocalypse Now”, dar de a-l vedea in sfarsit pe marele ecran. Am incetat sa caut cand am deschis o revista de film prin martie, si la mijloc, pe toata pagina, era posterul filmului care anunta ca in iunie va fi relansat intr-o varianta restuarata digital de Coppola. Am asteptat cu rabdare, iar impactul a fost mai puternic chiar decat prima data cand l-am vazut seara tarziu, in varianta Redux, la emisiunea aceea de film a lui Cristian Tudor Popescu.


I love the smell of napalm in the morning…

Vietnam, 1969. Capitanul Willard (Martin Sheen) s-a intors din State, proaspat divortat, dupa ce si-a dat seama ca viata civila nu mai are mult rost dupa luni de razboi. „Vroiam o misiune, si pentru pacatele mele mi-au dat una”. Misiunea secreta, tehnic inexistenta, e sa-l pe extermine colonelul Kurtz (Marlon Brando), care aparent si-a pierdut mintile, si conduce o mica armata dintr-o baza din Cambodgia, unde localii il venereaza ca pe un zeu.
Willard se imbarca pe un vaporas al armatei care il va escorta in susul raului Nung pana la destinatie. Calatoria pana acolo e insa lunga, si pe parcurs el si echipasul sunt martori a multor fete a razboiului, de la cele absurde, cum ar fi locotenent-colonelul Kilgore (Robert Duvall), atat de obsedat de surfing incat e pregatit sa extermine un sat pentru a prinde niste valuri bune, la cele cutremuratoare, fie ele exterioare sau in inimile protagonistilor.
Fiecare din personajele de pe vaporas e impins in fata spre propria inima a intunericului, dar in timp ce restul nu vor decat sa ajunga acasa, Willard stie ca „acasa” nu mai exista, ca aceasta calatorie il va defini pentru restul vietii.
Spre groaza sa, isi da seama ca nebunia lui Kurtz nu e doar produsul unui om imbatat de putere si care nu a mai rezistat presiunii razboiului; exista o logica, un adevar, groaznic cum ar fi. In haosul si nebunia generala din jur, actiunile colonelului nu par a fi nelocului, iar mintea sa pare a fi, deseori, dureros de lucida. Plin de dubii, fata de misiune, de el insusi, de lumea in care traieste, Willard ajunge la destinatie, urmand unele din cele mai profunde si mai afectante conflicte din cinematografie.

This is The End, my only friend, The End

Filmul e considerat cel mai bun film de razboi facut vreodata, dar asta doar pentru ca e unul din cele mai bune filme. Punct. O capodopera care transcede mediul in care fost creat, care e mult deasupra la a fi doar un film de razboi, sau chiar doar un film. O piesa de arta despre umanitate, despre partile intunecate din noi despre care nu vrem sa stim ca le avem, despre a merge inainte in ciuda dezintagrarii luciditatii, in ciuda disparitiei scopului, despre supravietuire psihica, cand lumea pare ultimul loc in care psihicul are putea supravietui fara o prihanire sau tulburare profunda.
Paralelandu-se pe sine, filmul a trecut prin propria calatorie dificila; conceput initial pentru a fi regizat de George Lucas, sub producerea lui Coppola, pelicula a trecut prin ani de amanari, o serie de scenarii si finalmente, o data ce a primit lumina verde, o perioada de productie de 3 ani, incluzand 16 luni de filmare care au rezultat in peste 200 de ore de material care dupa o perioada de editare dificila au fost reduse la insistenta finantatorilor si distribuitorilor la 2 ore si jumatate. Dar efortul a meritat; filmul a avut premiera la Festivalul de la Cannes in 1979, unde, desi nu era inca complet terminat, a castigat Palme D’or-ul.
De acolo s-a infiltrat in cultura generala mondiala, mai mult chiar poate decat razboiul care l-a inspirat. Pe langa faptul ca a influentat generatii de regizori, referinte si parodii apar peste tot, de la „Dexter’s Laboratory”, „Pisoiul Eek” pana la recentul „Rango”.

E un film de care nu poti scapa, fie ca o sti fie ca nu, iar pentru un iubitor de filme, el devine obsedant cu mult inainte sa-l vezi. Fie ca e laitmotivul piesei „The End” de la The Doors, fie ca sunt posterele aproape psihedelice, dar intr-un mod intunecat, fie ca e infama scena de atac al helicopterelor suprapusa peste „Die Walkure”a lui Wagner, fie ca e efectiv titlul scris in acel font ca dintr-un cosmar, sti ca e acolo, undeva, si ca intr-o zi il vei vedea. Iar cand asta se intampla in sfarsit, fie ca iti plac filmele de razboi sau nu, fie ca iti plac filmele efectiv si chiar daca te-a plictisit alocuri, iesi hipnotizat. Ceva s-a intamplat.

O chestie de care uitasem e umorul din film. Sau poate ca "umor" nu e termenul corect, umorul e ceva ce vrea sa te faca sa razi, pe cand aici sunt multe scene absurde, care pe de-o parte te amuza, dar sunt si destul de tragice. Scena cu surful, sau progresul pierderii mintii prin care trec personajele, pentru ca da, nu doar Kurtz si Willard se scufunda incet in abisurile nebuniei, fiecare personaj se pierde incet pe sine, si fiecare re-actioneaza altfel, fie ca Chef are crize din cand in cand, sau Lance e constant drogat sau mai subtil capitanul vaporului se agata de reguli si norme mai mult decat ar cere-o situatia.


Un alt aspect pe care l-am observat e cat de bine reuseste regia sa se imparta intre diversele stiluri incorporate in film; momentele de introspectie, dialogurile intense, scenele de lupta, filmul se muleaza perfect pe toate. Nu avem nici un film filozofic cu scene de lupte aruncate prin el, nici un film de razboi care din cand mai dezvolta putin personajele; fiecare aspect funtioneaza de sine. Avem si unele din cele mai puternice drame psihologice, avem o portie buna de filozofie in jurul sufletului uman dar avem si unele din cele mai intense si mai captivante scene de actiune si de lupta din orice fel de film. O pelicula care poate in acelas timp sa concureze si cu "Stalker" dar si cu "Commando".

 L-as vedea din nou?
Dupa cum spuneam, incerc sa vad filmul anual, dar acum ca e la cinema, si stiind ca ocazia de a-l vedea pe marele ecran poate nu se va mai ivi, ma tenteaza sa ma mai duc o data (de doua ori) zilele astea.


Articol complet pe raluk