ars cinematica

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.