The Way Back - 2010

“Şapte bărbaţi reuşesc să scape dintr-un gulag Siberian în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, iar pentru a ajunge la libertate trebuie să străbată 4000 km de sălbăticiune. Bazat pe o întâmplare reală.”
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.