Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.
No comments:
Post a Comment