dragii mei, stiu ca am lipsit cateva luni, imi pare rau. dar acum m-am intors si promit sa ma mai uit la cate un film, sau va mai zic de cate un poster si mai am cateva idei.
intre timp am fost cooptat ca si recenzor de site-ul de coolhunting (my guess is as good as yours) raluk.ro care face recenzii la restaurante si localuri din bucuresti si la filme, carti si muzica.
nu am din pacate timp sa fac cate doua recenzii, unul pentru blog si unul pt site, asa ca cele care le scriu pt ei le pun link aici. (in afara de formatul necesar am libertate deplina si o limita generoasa de cuvinte, deci nu as fi scris aici mult mai mult decat acolo).
Voi continua insa sa postez aici recenzii si critica la filmele care nu le fac pentru site, la seriale, piese de teatru chiar si carti, postere (ca noh, kolcs sees all these things) si ce oi mai gasi.
Sper sa fie un an bun for viewing.
A doua recenzie de pe raluk.ro:
127 Hours a lui Danny Boyle.
cinefilia: incurabilă
Monday, January 17, 2011
Tuesday, January 11, 2011
Pisica Albastrã –muzicalul sibian?
Nu, într-un muzical piesele muzicale sunt scrise pentru spectacol (exceptând “Moulin Rouge” desigur) şi sunt bine legate de poveste, participând la progresul acesteia sau colorând personajele.
În “Pisica Albastrã”, one woman show-ul care e prima premierã din 2011 a Teatrului Naţional Radu Stanca, Sibiu, avem o piesã de teatru fragmentatã în care din când în când unicul personaj se opreşte din ce face/povesteşte pentru a cânta câte o melodie, care mai degrabã rezumã sentimental a ceea ce s-a întâmplat în ultimul fragment decât sã ne ducã în urmãtorul.
Piesa începe cu personajul principal, Pisica Albastrã, o cântãreaţã crescutã la circ, pe patul de moarte, lucru pe care îl ştim deoarece patul e alb, o perfuzie atârnã de un suport, şi ecranul unei aparat EKG de monitorizare a bãtãilor inimii este proiectat pe ecran, arãtând faimoasa trecere de la bãtãie de inimã la linie continua (acompaniatã desigur de biiiiiipul inconfundabil).
Aici piesa ne uimeşte cu ceea ce trebuie sã fie cel mai inovativ mod de a porni un fir narativ: personajul îşi retrãieşte viaţa în clipa morţii. Mai bine spus, nu îşi retrãieşte viaţa, ci se scoalã din pat şi începe sã-şi povesteascã trista istorie. Slavã domnului cã întâmplãtor era şi un public în faţa ei, cãci ce ar fi mai îngrozitor decât sã te trezeşti din patul morţii pentru a-ţi povesti viaţa şi sã nu fie un public de teatru în camera ta de spital?
Textul scris de poetul/actorul Emil Cãtãlin Neghinã, pare a fi de-alungul liniilor trasate de “Un Tramvai Numit Popescu” dupã opera lui Cristian Popescu şi “De ce fierbe copilul în mãmãligã” de Aglaja Veteranyi, lipsindu-i însã tramvaiul, mãmãliga, Popescu şi Veteranyi, rãmânând doar copilul; o fetiţã parasitã de pãrinţi, crescutã la circ de o bunicã acrobatã şi violentã.
Textul prezintã viaţa personajului cu o serie de detalii meticulous gândite şi introduse, dar care totuşi nu reuşesc sã convingã. Dacã în “Tramvai…” poeziile povesteau copilãria şi viaţa autorului şi “…Mãmãligã…” a fost scris de cineva care chiar a trait în circ, aici avem o biografie a unui circar scrisã de cineva care cel mai probabil nu a vãzut circul decât din scaunul de spectator. Detaliile nu lipsesc, dar nu creeazã o imagine pe care nu şi-o imagineazã oricum oricine.
Povestea evocã, sau încearcã, viaţa tuturor artiştilor, sacrifiile fãcute, renunţarea la bucuriile unei vieţi obişnuite, dar pare sã evite faptul cã nu toţi artiştii duc vieti triste şi singuratice şi nu toţi au avut copilãrii neplãcute. Monocromie care se aplicã de altfel tuturor personajelor şi întâmplãrilor.
Regia are momente în general bune dar şi unele proaste, mai ales cele bazate pe principiul: dacã nu e clar înseamnã cã e interpretabil.
Scena e simplu decoratã: un pat, bagaje, un ecran şi microfoane, ceea ce funţioneazã cu proiectul oricum minimalist. Imagini video acompaniezã piesa pe tot parcursul, dublând ceea ce e povestit de personaj, dar neadãugând nimic în plus decât ceva la care sã se mai uite publicul.
Elementul fãrã reproş rãmâne însã Gabriela Neagu. Ea transformã un spectacol care ar fi cãzut uşor în absurd, într-unul care nu te face sã fii constant cu ochii pe ceas. Melodiile le-a interpretat cu vocea minunatã de care a dat dovadã şi în “C’est la vie”, chiar dacã în limba englezã nu întotdeauna ieşeau cuvintele prea clare. Melodiile mai deveneau obositoare în desfãşurarea piesei, deşi selecţia a fost excelentã (Enrico Caruso, Edith Piaf, Jacques Brel, Elvis Presley, Dalida, Ella Fitzgerald, Janis Joplin, Yves Montant, Mahalya Jackson şi Miles Davis), fiind prea dese uneori.
Dar oricât de bunã ar fi, e greu sã iei în serios o actriţã pe la 45 de ani care se scãlãmbãie ca o puştoaicã de 16 ani, vrãnd sã parã seducãtoare, echilibrul între ce se spune şi ce se aratã putând mai calibrat.
Meritã piesa vãzutã? Ca orice piesã de la Radu Stanca, da. Dar nu de orice public, şi probabil nu mai mult de o datã. Dacã preferaţi piese din categoria: “O noapte furtunoasã”, “Gaiţele” “Omul care a vãzut moartea”, nu e piesa pentru dumneavoastrã.
Un text care demonstreazã cã nu degeaba se spune: Show, Don’t Tell!, o regie eficientã dar care nu prea iese în evidenţã şi o actriţã talentatã care încearcã sã ducã pe umeri un întreg spectacol (şi nu cã nu ar putea), dar uneori se mai pierde şi ea sub greutate; “Pisica Albastrã” nu a fost experienţa elevatoare pe care am ajuns sã o aştept de la Radu Stanca, dar nici pe departe o pierdere de timp.
Urmãtoare reprezentaţie pe 20 Ianuarie 2011.
Tuesday, January 4, 2011
The Way Back - 2010
“Şapte bărbaţi reuşesc să scape dintr-un gulag Siberian în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, iar pentru a ajunge la libertate trebuie să străbată 4000 km de sălbăticiune. Bazat pe o întâmplare reală.”
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.
Monday, January 3, 2011
TRON: LEGACY
Pe scurt: dacã acum un an cineva s-ar fi întrebat cum ar arãta TRON dacã ar fi refãcut, probabil fix asta s-ar aştepta sã vadã.
Esenţa e aceeaşi. Hacker e tras în lumea virtualã a programelor de calculator. Hacker aflã cã are un duşman tiranic puternic pe care trebuie sã-l învingã. Lupte gladiatoriale cu discuri luminoase. Curse spectaculoase cu motociclete virtuale care lasã în urmã ziduri de luminã fatale. Confruntare finalã puţin tãrãgãnatã. Happy ending. Toate fãcute cu tehnologia vizualã de ultimã orã.
Producãtorii au ştiut bine formula de aur pentru continuãri: fã exact aceeaşi chestie, dar diferit.
Diferenţa în cazul de faţã e cã fiecare aspect e adus la nivelul anului 2010: tehnologia e mult mai avansatã, povestea e mai bine scrisã, personajele mai conturate (mai aruncã un 3D, un product placement nesimţit şi o aluzie la Steve Jobs şi filmul e la curent cu lumea actualã. Ah şi desigur: GAGICI).
Povestea îl urmãreşte pe Sam Flynn, fiul personajului principal din primul film, refuzând sã-şi accepte moştenirea lãsatã de tatãl dispãrut ani în urmã. Dar clasicul mentor-ghid apare în joc, şi Sam se trezeşte digitalizat (ceea ce aici înseamnã mai mult de cât a avea cont facebook şi twitter).
Sam nu are nici pe departe carisma pe care a avut-o tatãl sãu în primul film (o fi actorul) dar atrage totuşi simpatia publicului, probabil din cauza cã povestea sa e explicatã în mai mult de douã replici. O expansiune de detaliu scriitoricesc notabil pe tot parcursul filmului de altfel; pe lângã numãrul mai mare de personaje, mult mai colorate (Michael Sheen a salvat filmul de la un mijloc şi plictisitor pe lângã previzibil, ceea ce a rãmas) pelicula are şi un plot mai complex decât “io bun, tu rãu, hai ne batem”.
O altã îmbunãtãţire e explicaţia mai elaboratã data lumii virtuale şi a regulilor ei, pare a fi un Univers mai credibil decât a fost în primul film, deşi nu s-a scãpat complet de sindromul “???”:
‘E o rasã de programe autocreatã a cãrei ADN va salva lumea iar duşmanul a vrut sã îi ucidã’ De ce? Cum? Ha? Sã nu mai zicem de schimbarea de atitudine a diverselor personaje pe care nu o voi dezvãlui aici. ‘Sunt bun, sunt rãu, sunt rãu, ba bun, glumeam, mori!’
Dar sã trecem la partea cea mai importantã, efectul filmului asupra simţurilor.
Din punct de vedere optic filmul este întradevãr o delectare. De la culorile minimaliste pe baza de negru, alb, roşu şi albastru, efectul rece ca de neon la peisajele lumii supratehnologizate, totul e ingenious creat pentru a oferi o esteticã electronicã futuristicã (vezi Apple peste 50 de ani). 3D-ul nu e suprafolosit, ascuţind şi adâncind pentru privitor alertele scene de acţiune, fie fizice sau motorizate.
Printre puţinele defecte numãrându-se faţa întineritã a lui Jeff Bridges care arãta nu mult mai realã sau naturalã decât oricare faţã din “Polar Express”.
Şi auditiv filmul are multe de oferit, soundtrackul fiind compus de duo-ul francez Daft Punk (care au şi un cameo în rol de DJ). Muzica variazã de la un tehno-pop la mişcãri mai lente de Philip Glass meets Kraftwerk. (mai puţin lãudabil a fost acel bas adânc care e la modã acum în filme de acţiune: Dark Knight, Shutter Island, Inception).
Deşi probabil nu va deveni filmul cult care a devenit predecesorul sãu, avem de-a face cu unul din cele mai bune SF-uri din ultimii ani, şi chiar dacã nu oferã o profunzime dramaticã sau filozoficã, sau o criticã/satirã a societãţii, e o experienţã alertã fãrã momente de plictisealã.
Întrebarea care rãmãne este dacã peste 28 de ani filmul va pãrea la fel de nostalgic şi cu efecte la fel de penibile şi neconvingãtoare precum pare primul acum?
Esenţa e aceeaşi. Hacker e tras în lumea virtualã a programelor de calculator. Hacker aflã cã are un duşman tiranic puternic pe care trebuie sã-l învingã. Lupte gladiatoriale cu discuri luminoase. Curse spectaculoase cu motociclete virtuale care lasã în urmã ziduri de luminã fatale. Confruntare finalã puţin tãrãgãnatã. Happy ending. Toate fãcute cu tehnologia vizualã de ultimã orã.
Producãtorii au ştiut bine formula de aur pentru continuãri: fã exact aceeaşi chestie, dar diferit.
Diferenţa în cazul de faţã e cã fiecare aspect e adus la nivelul anului 2010: tehnologia e mult mai avansatã, povestea e mai bine scrisã, personajele mai conturate (mai aruncã un 3D, un product placement nesimţit şi o aluzie la Steve Jobs şi filmul e la curent cu lumea actualã. Ah şi desigur: GAGICI).
Povestea îl urmãreşte pe Sam Flynn, fiul personajului principal din primul film, refuzând sã-şi accepte moştenirea lãsatã de tatãl dispãrut ani în urmã. Dar clasicul mentor-ghid apare în joc, şi Sam se trezeşte digitalizat (ceea ce aici înseamnã mai mult de cât a avea cont facebook şi twitter).
Sam nu are nici pe departe carisma pe care a avut-o tatãl sãu în primul film (o fi actorul) dar atrage totuşi simpatia publicului, probabil din cauza cã povestea sa e explicatã în mai mult de douã replici. O expansiune de detaliu scriitoricesc notabil pe tot parcursul filmului de altfel; pe lângã numãrul mai mare de personaje, mult mai colorate (Michael Sheen a salvat filmul de la un mijloc şi plictisitor pe lângã previzibil, ceea ce a rãmas) pelicula are şi un plot mai complex decât “io bun, tu rãu, hai ne batem”.
O altã îmbunãtãţire e explicaţia mai elaboratã data lumii virtuale şi a regulilor ei, pare a fi un Univers mai credibil decât a fost în primul film, deşi nu s-a scãpat complet de sindromul “???”:
‘E o rasã de programe autocreatã a cãrei ADN va salva lumea iar duşmanul a vrut sã îi ucidã’ De ce? Cum? Ha? Sã nu mai zicem de schimbarea de atitudine a diverselor personaje pe care nu o voi dezvãlui aici. ‘Sunt bun, sunt rãu, sunt rãu, ba bun, glumeam, mori!’
Dar sã trecem la partea cea mai importantã, efectul filmului asupra simţurilor.
Din punct de vedere optic filmul este întradevãr o delectare. De la culorile minimaliste pe baza de negru, alb, roşu şi albastru, efectul rece ca de neon la peisajele lumii supratehnologizate, totul e ingenious creat pentru a oferi o esteticã electronicã futuristicã (vezi Apple peste 50 de ani). 3D-ul nu e suprafolosit, ascuţind şi adâncind pentru privitor alertele scene de acţiune, fie fizice sau motorizate.
Printre puţinele defecte numãrându-se faţa întineritã a lui Jeff Bridges care arãta nu mult mai realã sau naturalã decât oricare faţã din “Polar Express”.
Şi auditiv filmul are multe de oferit, soundtrackul fiind compus de duo-ul francez Daft Punk (care au şi un cameo în rol de DJ). Muzica variazã de la un tehno-pop la mişcãri mai lente de Philip Glass meets Kraftwerk. (mai puţin lãudabil a fost acel bas adânc care e la modã acum în filme de acţiune: Dark Knight, Shutter Island, Inception).
Deşi probabil nu va deveni filmul cult care a devenit predecesorul sãu, avem de-a face cu unul din cele mai bune SF-uri din ultimii ani, şi chiar dacã nu oferã o profunzime dramaticã sau filozoficã, sau o criticã/satirã a societãţii, e o experienţã alertã fãrã momente de plictisealã.
Întrebarea care rãmãne este dacã peste 28 de ani filmul va pãrea la fel de nostalgic şi cu efecte la fel de penibile şi neconvingãtoare precum pare primul acum?
Thursday, December 30, 2010
TRON - 1982
„Tron” e despre Flynn, un hacker care este asimilat într-o lume virtuală unde programele de calculator au formă umană, gândesc şi au sentimente. Flynn este vânat de un program care şi-a mărit puterile asimilând alte programe, dar lucrurile nu sunt chiar debalansate, deoarece eroul nostru are puteri supranaturale şi se poate folosi de lumea virtuală fără restricţii fizice...ia stai puţin, filmul nu e decât o copie ieftină a unui SF obscur care a ieşit 17 ani mai târziu cu Keanu Reeves parcă în rolul principal.
Dar acum serios, plănuiesc diseară să mă duc la TRON LEGACY, şi deşi probabil a fost scris în aşa fel încât să nu fie nevoie să fi văzut originalul (ceea ce sunt sigur că 97% din public nu au făcut), am decis totuşi să văd de unde a pornit totul, mai ales deoarece aparent e un cult-clasic.
Povestea pe scurt: Flynn e un super-programator, dar ideile îi sunt furate de un rival care devine vice-preşedinte al firmei la care lucrau amândoi. Concediat fiind, Flynn deschide o sală de jocuri electronice (elecTRONice, v-ati prins?) şi încearcă mereu să hackuiască calculatorul rivalului pentru a găsi fişierele incriminatoare. Dar este oprit de un program de siguranţă, care e conştient şi vrea să domine lumea. Acesta îl transportă pe Flynn în lumea virtuală (cu lasere, ok? lasere, are legătura cu a treia lege a termodinamicii, e ştiinţific corect, ok?) unde îl supune unor jocuri gladiatoriale. Urmează nişte scene de acţiune, nişte urmăriri şi alte chestii care seamănă vag cu un fir narativ şi la final totul e bine.
Când a ieşit filmul în ’82 criticii se plângeau de lipsa de poveste, de dezvoltare a personajelor, că filmul e cam goluţ aşa, dar că e o experienţă vizuală unică, şi asta compensează pentru lipsuri (un fel de „Avatar”), nouă însă ce ne-a rămas? Imaginile vizuale ale filmului sunt mai degrabă enervante decât uimitoare, pe bune, încep să te doară ochii de la culorile prea agresive şi grafica care o fi fost de cea mai avansată calitate acum 28 de ani, dar acum pare ca primul pas dintr-un proces de animaţie CGI.
Să nu mai zic că mare parte este animat în mod clasic, şi deseori se vede. Arată ca nişte actori trântiţi într-un SF animat ciudat.
Dar nu mă aşteptam la altceva de la partea tehnică, speram totuşi mai mult de la poveste. Filmul suferă grav de sindromul Ştiinţa-e-Magie, prezent în atâtea filme din acea perioadă. Orice e posibil, ORICE, cât timp i se ataşează o explicaţie pseudoştiinţifică. Scriitorii nu au habar despre ce înseamnă programare. Programele în sine nu sunt nişte linii de cod ci personaje complexe care comunică direct cu userul. De ce? Când a avut loc tranziţia asta? Care e controlul userului? Acesta ştie că programele sunt vii? Sau aia era o metaforă?
Iar lumea virtuală arată interesant şi e inteligent conceptualizată dar nu e aprofundată. E doar un bombardament de informaţii. Nu ni se explică nimic. Adesea pesonajele fac ceva obscur care are apoi un efect a cărui logică rămâne neclară. ‚Trebuie să ne batem în stil gladiatorial.’ De ce?
‚Trebuie să ajungem la portul de tranziţie i/o.’ De ce?
‚Nu mai e ca în vremurile bune când userii comunicau mereu cu programele.’ De ceeeeee? Nu înţeleeeeeeeg!!!! Vreau să înţele-ee-ee-eeeg!
Cu toate acestea filmul a reuşit să mă ţine atent. Nu ştiu de ce. Poate e Jeff Bridges. Mă aşteptam ca timp de 40 de minute să mă uit la ceas din minut în minut şi apoi să zic „OK, ajunge, am prins ideea. Doamne!”, în schimb am fost atent până la finalul care a fost puţin tărăgănat.
Deci merită filmul văzut? De un public general, NU. Dar un cinefil, mai ales cu afecţiune pentru SF-uri, se poate delecta cu graficile ce o dată au fost de ultimă oră aplicate unui B-movie parcă scos din anii ’50 despre astronauţii ajunşi pe o planetă ciudată unde trebuie să distrugă un dictator.
Dar acum serios, plănuiesc diseară să mă duc la TRON LEGACY, şi deşi probabil a fost scris în aşa fel încât să nu fie nevoie să fi văzut originalul (ceea ce sunt sigur că 97% din public nu au făcut), am decis totuşi să văd de unde a pornit totul, mai ales deoarece aparent e un cult-clasic.
Povestea pe scurt: Flynn e un super-programator, dar ideile îi sunt furate de un rival care devine vice-preşedinte al firmei la care lucrau amândoi. Concediat fiind, Flynn deschide o sală de jocuri electronice (elecTRONice, v-ati prins?) şi încearcă mereu să hackuiască calculatorul rivalului pentru a găsi fişierele incriminatoare. Dar este oprit de un program de siguranţă, care e conştient şi vrea să domine lumea. Acesta îl transportă pe Flynn în lumea virtuală (cu lasere, ok? lasere, are legătura cu a treia lege a termodinamicii, e ştiinţific corect, ok?) unde îl supune unor jocuri gladiatoriale. Urmează nişte scene de acţiune, nişte urmăriri şi alte chestii care seamănă vag cu un fir narativ şi la final totul e bine.
Când a ieşit filmul în ’82 criticii se plângeau de lipsa de poveste, de dezvoltare a personajelor, că filmul e cam goluţ aşa, dar că e o experienţă vizuală unică, şi asta compensează pentru lipsuri (un fel de „Avatar”), nouă însă ce ne-a rămas? Imaginile vizuale ale filmului sunt mai degrabă enervante decât uimitoare, pe bune, încep să te doară ochii de la culorile prea agresive şi grafica care o fi fost de cea mai avansată calitate acum 28 de ani, dar acum pare ca primul pas dintr-un proces de animaţie CGI.
Să nu mai zic că mare parte este animat în mod clasic, şi deseori se vede. Arată ca nişte actori trântiţi într-un SF animat ciudat.
Dar nu mă aşteptam la altceva de la partea tehnică, speram totuşi mai mult de la poveste. Filmul suferă grav de sindromul Ştiinţa-e-Magie, prezent în atâtea filme din acea perioadă. Orice e posibil, ORICE, cât timp i se ataşează o explicaţie pseudoştiinţifică. Scriitorii nu au habar despre ce înseamnă programare. Programele în sine nu sunt nişte linii de cod ci personaje complexe care comunică direct cu userul. De ce? Când a avut loc tranziţia asta? Care e controlul userului? Acesta ştie că programele sunt vii? Sau aia era o metaforă?
Iar lumea virtuală arată interesant şi e inteligent conceptualizată dar nu e aprofundată. E doar un bombardament de informaţii. Nu ni se explică nimic. Adesea pesonajele fac ceva obscur care are apoi un efect a cărui logică rămâne neclară. ‚Trebuie să ne batem în stil gladiatorial.’ De ce?
‚Trebuie să ajungem la portul de tranziţie i/o.’ De ce?
‚Nu mai e ca în vremurile bune când userii comunicau mereu cu programele.’ De ceeeeee? Nu înţeleeeeeeeg!!!! Vreau să înţele-ee-ee-eeeg!
Cu toate acestea filmul a reuşit să mă ţine atent. Nu ştiu de ce. Poate e Jeff Bridges. Mă aşteptam ca timp de 40 de minute să mă uit la ceas din minut în minut şi apoi să zic „OK, ajunge, am prins ideea. Doamne!”, în schimb am fost atent până la finalul care a fost puţin tărăgănat.
Deci merită filmul văzut? De un public general, NU. Dar un cinefil, mai ales cu afecţiune pentru SF-uri, se poate delecta cu graficile ce o dată au fost de ultimă oră aplicate unui B-movie parcă scos din anii ’50 despre astronauţii ajunşi pe o planetă ciudată unde trebuie să distrugă un dictator.
Wednesday, September 29, 2010
In the News: STAR WARS 3-D
"George Lucas has been planning to convert the "Star Wars" saga to 3D in order to re-release all six films theatrically. He has been waiting until there were enough 3D screens available. And according to a Lucasfilm statement, the time has come.
Episode I, "The Phantom Menace," would be the first one to hit theaters, which will happen early 2012. After that, each film would be released in order at the same time in consecutive years, depending on how well the first re-release does.
"There are few movies that lend themselves more perfectly to 3D; from the Death Star trench run to the Tatooine Podrace, the 'Star Wars Saga' has always delivered an entertainment experience that is completely immersive," said the statement."
Anybody know where I left my damn shot-gun?
Episode I, "The Phantom Menace," would be the first one to hit theaters, which will happen early 2012. After that, each film would be released in order at the same time in consecutive years, depending on how well the first re-release does.
"There are few movies that lend themselves more perfectly to 3D; from the Death Star trench run to the Tatooine Podrace, the 'Star Wars Saga' has always delivered an entertainment experience that is completely immersive," said the statement."
Anybody know where I left my damn shot-gun?
Friday, September 10, 2010
Scott Pilgrim vs. The World
2010 seems to be wanting to be remembered as the year we all felt nostalgic about the ’80s: “The A-Team” movie came out, “Hot-Tub Time Machine” literally took us back to the eighties, Stallone decided to go back to the patented eighties action film formula and made “The Expendables” and even got some our childhood heroes to be in it (for no other reason than to be in it and give our nostalgia bone a good rattle), fuck! even the new “Predators” is closer to the first one than the nineties one was. And now Scott Pilgrim, a film so riddled with ’80 pop culture references and overall feel you are a bit confused when you see somebody using a mobile phone.
A quirky, indie action-romcom by Edgar Wright, the guy who brought us “Hot Fuzz” and “Shaun of the Dead” with indie-king Michael Cera.
Scott Pilgrim is a slacker, a bassist in an unknown band, who falls in love with the girl of his dream (literally), but finds out that in order to be with her, he must fight her seven evil exes.
Described by Wright as a musical in which everyone breaks out into fighting instead of singing, the film creates its own world, which is more in tune with Street Fighter than the real world; people get thrown hundreds of feet without getting hurt, characters sorta have super-powers, things such as huge glowing hammers and flaming swords fit into pockets. The ‘80s videogame theme runs throughout the film, and works really well once (and if) you get used to it.
Indie films have come to power over the last few years, and Scott Pilgrim shows what one of those films looks like if there is a bigger budget, you either embrace the weirdness and love it, or you remain a traditionalist who cannot accept that people just turn into coins once they are defeated, who need at least some logic even in fantasy and sci-fi, and then you will hate it.
And now just to fuck with you:
A quirky, indie action-romcom by Edgar Wright, the guy who brought us “Hot Fuzz” and “Shaun of the Dead” with indie-king Michael Cera.
Scott Pilgrim is a slacker, a bassist in an unknown band, who falls in love with the girl of his dream (literally), but finds out that in order to be with her, he must fight her seven evil exes.
Described by Wright as a musical in which everyone breaks out into fighting instead of singing, the film creates its own world, which is more in tune with Street Fighter than the real world; people get thrown hundreds of feet without getting hurt, characters sorta have super-powers, things such as huge glowing hammers and flaming swords fit into pockets. The ‘80s videogame theme runs throughout the film, and works really well once (and if) you get used to it.
Indie films have come to power over the last few years, and Scott Pilgrim shows what one of those films looks like if there is a bigger budget, you either embrace the weirdness and love it, or you remain a traditionalist who cannot accept that people just turn into coins once they are defeated, who need at least some logic even in fantasy and sci-fi, and then you will hate it.
And now just to fuck with you:
Friday, September 3, 2010
Expendables (2010)
Un grup de mercenari din anii ’80 se lasă angajaţi pentru cauze nobile, cum ar fi distrugerea unei dictaturi tiranice din America Latină; dacă nu ai la cine apela, dacă reuşeşti să îi găseşti, poate vei reuşi să angajezi pe...
Căcat! Am greşit filmul! Nu am fost aşa de departe însă cu eroii anilor ’80. Hmmm, cum să explic. Băieţi (căci da, acest film şi efectiv articol e dedicat băieţilor), hai să ne amintim noi de nişte vremuri mai bune(?); aveam noi vreo 6-10 ani, era vară, eram în faţa blocului cu alţi băieţi de vârsta noastră şi la un moment dat are loc cu siguranţă următoarea discuţie:
„Ai văzut, bă, Rambo aseară?”
„Numa’ începutul că nu m-o lăsat mama!”
„Ce prost eşti, io l-am văzut tăt! Să vezi ce îi omora pe ăia!”
„Prost eşti tu! Oricum Şvarţănegher e mai tare!”
„Nuuuu mă! Rambo îi mult mai tare!” (ciudat cum Stallone în orice rol tot Rambo rămânea, pe când Arnold tot Schwartzenegger; apropo, traducerea numelui e literalmente „cioroi negru”. CPLM? Governor Blacknigger?)
„Nu ai văzut „Commando”? Sau „Terminatorul”?”
Aici intră alţii în discuţie: „Ba, Ciac Noris!” „Ba Jan Clod Vandam şi Stivăn Segal” „Nu mă, că Brusli, că e cel mai tare la carate!” „Ală e mort!” „Brus Uilis!” etc etc
La un moment dat cineva spune „Da ăştia oricum nu s-ar bate, că-s buni!” ILUMINARE. „Ce tare ar fi un film cu toţi ăştia laolaltă!”
Întradevăr...
T H E
E X P E N D A B L E S
Cu o întârziere de 15-20 de ani, visul copilăriei se împlineşte: un film cu toţi ăştia (mai puţin cu Steven Seagal că nu i-a plăcut de producător, Jean-Claude van Damme că...e prost, Chuck Norris că nu l-a întrebat nimeni; şi Bruce Lee e mort, dar îl avem pe Jet Li, haha). „Toţi ăştia” fiind mai degrabă: Sylvester Stallone, Bruce Willis şi Arnold Schwartzeneger; ultimii doi având doar o scenă de 2-3 minute, care are singurul scop să îi unească pe cei trei pentru prima dată, şi care rămâne momentul culminant al filmului. În schimb îi avem pe Ivan Drago aka Dolph Lundgren, Jason Statham, un tip cu ureche ciudată, negrul ăla musculos de care te întrebi des ce naiba caută în comedii şi Mickey Rourke (singurul care chiar are abilităţi de actor).
După succesul lui „Rambo” (2008) şi „Rocky Balboa” (2006) Sylvester Stallone îşi mai face o labă în faţa oglinzii după ce s-a convins că după ani de pensie impusă dacă vrea să revină pe scena contemporană trebuie să rămână la vechiile trucuri.
Filmul se dorea să fie magnus opus-ul filmelor de acţiune, împânzit cu împuşcături, explozii, bătăi, explozii...am menţionat exploziile? Toate făcute după şcoala clasică a anilor ’80, fără shaky-cam, fără editare rapidă care te ameţeşte. Acţiune simplă şi la obiect.
Pe de o parte filmului îi reuşeşte, e cu siguranţă mai văzubil decât multe alte filme de acţiune contemporane. Pe de altă parte îşi are şi defectele; parcă prea se ţine de formula filmelor anilor ’80: umor sec, dictatorul cel rău care stă în ditamai villa de pe vârf de deal etc.
Defectul cel mai mare fiind faptul că Stallone a insistat să se facă personaj principal. Dacă ar fi rămas doar veteranul care dă sfaturi înţelepte şi îl susţine pe erou, care ar fi trebuit să fie personajul lui Jason Statham filmul parcă ar fi curs mai bine. S-ar fi putut renunţa la plot-line-ul cu prietena infidelă, care nu a deservit alt scop decât a oferi o explicaţie de ce babalâcul Stallone primeşte gagica şi nu chipeşul Statham. Filmul e împânzit de plot-line-uri necoapte: de ce avea nevoie Jet Li de bani dacă nu are familie? Şi ce-i dacă ăla are urechea futută (întrebare pusă şi în film de altfel)? Cu trădătorul care a încercat să ne ucidă şi care e un drogat psihopat ce facem? De ce e Mickey Rourke pensionat?
Însă în ciuda defectelor filmul reuşeşte să te pună într-o stare nostalgică, iar acţiunea compensează pentru lipsa dezvoltării a personajelor şi a poveştii. PLUS: Rambo, Şvarţănegher şi Greu de Ucis în aceeaşi scenă!
Friday, July 30, 2010
The A-Team (2010)
I'm sorry, but I really need to start this review this way
...simply because the movie a) did not play it enough, b) only played the first part of it (which admittedly is the only part worth listening to, but still), not even during the end credits.
But aside from that, there is not much I could criticize. It's a pretty good movie, provided your expectations are low enough.
I mean really, do you remember the show, it was camp, and silly, but it was fun to watch. Well, that's what the movie is, fun to watch, genuinely. Not in the "Oh my God, this is so bad it's actually funny" kind of way. There's some good punchlines, many over-the-over-the-top action scenes, which cannot help but find AWSM. There is a flying fucking tank, and you love it!
The reason behind this is because of the good transfer from TV screen to big screen. We had it before, "Charlie's Angels" and "Starsky and Hutch". I didn't see the second TV show, but I know that with "Charlie's Angels", they just kept the concept of three secret agent women, without keeping the characters, they put in some action sequences and some humour, and voila: nothing really special.
With "The A-Team" they managed to keep the characters as we remember them, which made the show successful in the first place. The four guys, the brain, the muscle, the suave guy and the looney. And the actors managed to catch their characters essence, especially Sharlto Copley (whom we last saw in "District 9" yelling "Fookin' Prawn!" every five minutes) is brilliant and funny as the crazy Murdock.
Don't expect a comedy, and don't expect a genuine action movie. Just expect a really funny (almost parodic) actionfilled film that doesn't really require using your brain (if you do, you will probably be too busy pointing the plotholes, which otherwise you won't notice thanks to the alert rhythm of explosions, fights and comedy). A film which had every reason to fail, and yet managed to entertain.
...simply because the movie a) did not play it enough, b) only played the first part of it (which admittedly is the only part worth listening to, but still), not even during the end credits.
But aside from that, there is not much I could criticize. It's a pretty good movie, provided your expectations are low enough.
I mean really, do you remember the show, it was camp, and silly, but it was fun to watch. Well, that's what the movie is, fun to watch, genuinely. Not in the "Oh my God, this is so bad it's actually funny" kind of way. There's some good punchlines, many over-the-over-the-top action scenes, which cannot help but find AWSM. There is a flying fucking tank, and you love it!
The reason behind this is because of the good transfer from TV screen to big screen. We had it before, "Charlie's Angels" and "Starsky and Hutch". I didn't see the second TV show, but I know that with "Charlie's Angels", they just kept the concept of three secret agent women, without keeping the characters, they put in some action sequences and some humour, and voila: nothing really special.
With "The A-Team" they managed to keep the characters as we remember them, which made the show successful in the first place. The four guys, the brain, the muscle, the suave guy and the looney. And the actors managed to catch their characters essence, especially Sharlto Copley (whom we last saw in "District 9" yelling "Fookin' Prawn!" every five minutes) is brilliant and funny as the crazy Murdock.
Don't expect a comedy, and don't expect a genuine action movie. Just expect a really funny (almost parodic) actionfilled film that doesn't really require using your brain (if you do, you will probably be too busy pointing the plotholes, which otherwise you won't notice thanks to the alert rhythm of explosions, fights and comedy). A film which had every reason to fail, and yet managed to entertain.
Thursday, July 29, 2010
C. Nolan
Excuse me while I pick up the pieces of my mind...
Writing a review about "Inception" now would be even more useless than the one on "Toy Story 3", so even I won't go there. You've all seen it, or are about to see it. Yes, it is huge, yes, it is great, yes, you do have to pay attention every freaking second, yes, it does have some plot holes, yes, there are a few things mister Nolan could've done better, yes, it has the most original action sequences since "The Matrix", and yes, there will be a bunch of anti-mainstream hipsters, who will not like simply because everyone else does, who will have arguments such as: "Too many special effects", "I didn't like the cinematography!", "Sure, it had an original concept, but I just didn't buy it, it missed that "Matrix"/"Bladerunner" [insert cult SF title] magic", "The acting was good I admit, but I didn't buy it, you know what I mean? I saw that it was good, but I didn't feel it wasn't acting", even though it is the same people who panned "The Matrix" and other such films (yes I mean "The Dark Knight") for the same reasons. Meanwhile we will ignore those irrelevant fuckers, and watch it again and again and be amazed every time how many details we missed the last times. Because that's how it is when you watch a Christopher Nolan film. You aren't rewatching it because you didn't get it the first time, no, Nolan has a talent to present complicated plots in ways you can actually follow, but because there are so many minor details, that it is like a new viewing every time.
So where did Nolan pop-up from? Or am I the only who feels like this guy, despite several great and successful films, suddenly appeared out of nowhere and jumped right in front of you?
First there was "Memento"; you probably didn't see it when it came out (I am talking 20 something age group here), you saw the trailers, it seemed interesting, but you were too small to catch it in the cinema, and the internet wasn't yet developed enough to allow the cultfollowing it does today. Then some friends kept telling you about it, "Man, it's weird! I mean it's all reversed, but not like going backwards! Well actually it is, but going forwards at the same time." [questioning look from you] "It's like the first scene is between minutes 120-130, then the next one is from minute 110-120, then 100-110, you get it? Here, I'll make you a drawing!" "Well, sounds good, who did it?" "Ahm, can't remember his name, nobody famous anyway, but it's really good, I mean Spielberg good!" And after many conversations you half-heartingly started watching it, and after two hours your whole idea of how a movie should be is gone. I mean, WOW! WTF? Even so, did you remember the guys name? Nope, he hadn't done anything else really, so...
Then came "Insomnia", you saw the trailer, you were intrigued. Al Pacino playing a worn-out cop, and Robin Williams playing a villain. This has to be good. But it seemed like the kind of long, weary film, and Hillary Swank did not convince you. You missed it on the screens again, and you couldn't be bothered to watch it when it ran late-night on HBO. Occasionally people would mention it, but too rarely for you to take real notice."
"The Prestige" you did see, maybe you missed it on the screens, but you downloaded it as soon as a good dvdrip came out. This was another one your friends bugged you about "You won't 's so fuckin' believe it! It's so complex, but you follow it, sorta, well everytime you think you got it, it twists again, and the ending, duuuuuuuude!" And truly it was so. It had Wolverine in it, twice, and that guy from "Equilibrium", twice, and Scarlett Johansson, and David goddamnmotherfucking Bowie. And because this time you had IMDb at your command you were surprised it was done by the same guy who did "Memento" , cool. Did you remember his name? Probably not.
When you heard about "Batman Begins" coming out, at a time when superhero movies were all over the place (Spider-Man, X-Men, Daredevil, Elektra, Hulk to name a few) you first thought was: "Really, that's what we need? Another superhero summer blockbuster?" Somehow you couldn't shake George Clooney's nipple suite from your mind, and it all seemed like a bad idea. Some guy named Christopher Nolan was making it. Who? Still you went and saw it. And even though at the time you didn't realize how big this film was for the superhero genre, you knew it was good. And when you were on IMDb once more, it made click, and you knew who the guy behind was.
A couple of years later "The Dark Knight" came out, and nothing would be the same again. And the name of the director who somehow always managed to evade your memory was forever etched into you brain. C H R I S T O P H E R N O L A N. It suddenly all made sense, you suddenly saw methodology, and similarities in themes, and effort for detail, and perfectionism. Yes, this is the man who delivered those awesome films, those films which were a bit heavy, but thoroughly entertained you, and made you think, and make re-evaluate your concept of film and story. This is THE MAN!
And now his new baby, "Inception" is out, a project he has been working on since before he dreamed up "Memento", a project for which he didn't feel mature enough until now. And his talent has only been confirmed. Exceptional entertainment, for the dumbest movie-viewer whose favorite actors include Steven Seagal and Jean-Claude van Damme to the movie professor who will teach about this film in seminars in a couple of years from now. Action, story, characters, drama, philosophy, intelligent ambiguity. It is all there.
And although I have a few bones to pick with the film, such as the whole premise being a bit small for the concept as a whole (all that great stuff just because of some business competition?), I am sure those bones will diminish in numbers with every new viewing.
To you Chris Nolan, you came from nowhere to sit down directly with the greats
Writing a review about "Inception" now would be even more useless than the one on "Toy Story 3", so even I won't go there. You've all seen it, or are about to see it. Yes, it is huge, yes, it is great, yes, you do have to pay attention every freaking second, yes, it does have some plot holes, yes, there are a few things mister Nolan could've done better, yes, it has the most original action sequences since "The Matrix", and yes, there will be a bunch of anti-mainstream hipsters, who will not like simply because everyone else does, who will have arguments such as: "Too many special effects", "I didn't like the cinematography!", "Sure, it had an original concept, but I just didn't buy it, it missed that "Matrix"/"Bladerunner" [insert cult SF title] magic", "The acting was good I admit, but I didn't buy it, you know what I mean? I saw that it was good, but I didn't feel it wasn't acting", even though it is the same people who panned "The Matrix" and other such films (yes I mean "The Dark Knight") for the same reasons. Meanwhile we will ignore those irrelevant fuckers, and watch it again and again and be amazed every time how many details we missed the last times. Because that's how it is when you watch a Christopher Nolan film. You aren't rewatching it because you didn't get it the first time, no, Nolan has a talent to present complicated plots in ways you can actually follow, but because there are so many minor details, that it is like a new viewing every time.
So where did Nolan pop-up from? Or am I the only who feels like this guy, despite several great and successful films, suddenly appeared out of nowhere and jumped right in front of you?
First there was "Memento"; you probably didn't see it when it came out (I am talking 20 something age group here), you saw the trailers, it seemed interesting, but you were too small to catch it in the cinema, and the internet wasn't yet developed enough to allow the cultfollowing it does today. Then some friends kept telling you about it, "Man, it's weird! I mean it's all reversed, but not like going backwards! Well actually it is, but going forwards at the same time." [questioning look from you] "It's like the first scene is between minutes 120-130, then the next one is from minute 110-120, then 100-110, you get it? Here, I'll make you a drawing!" "Well, sounds good, who did it?" "Ahm, can't remember his name, nobody famous anyway, but it's really good, I mean Spielberg good!" And after many conversations you half-heartingly started watching it, and after two hours your whole idea of how a movie should be is gone. I mean, WOW! WTF? Even so, did you remember the guys name? Nope, he hadn't done anything else really, so...
Then came "Insomnia", you saw the trailer, you were intrigued. Al Pacino playing a worn-out cop, and Robin Williams playing a villain. This has to be good. But it seemed like the kind of long, weary film, and Hillary Swank did not convince you. You missed it on the screens again, and you couldn't be bothered to watch it when it ran late-night on HBO. Occasionally people would mention it, but too rarely for you to take real notice."
"The Prestige" you did see, maybe you missed it on the screens, but you downloaded it as soon as a good dvdrip came out. This was another one your friends bugged you about "You won't 's so fuckin' believe it! It's so complex, but you follow it, sorta, well everytime you think you got it, it twists again, and the ending, duuuuuuuude!" And truly it was so. It had Wolverine in it, twice, and that guy from "Equilibrium", twice, and Scarlett Johansson, and David goddamnmotherfucking Bowie. And because this time you had IMDb at your command you were surprised it was done by the same guy who did "Memento" , cool. Did you remember his name? Probably not.
When you heard about "Batman Begins" coming out, at a time when superhero movies were all over the place (Spider-Man, X-Men, Daredevil, Elektra, Hulk to name a few) you first thought was: "Really, that's what we need? Another superhero summer blockbuster?" Somehow you couldn't shake George Clooney's nipple suite from your mind, and it all seemed like a bad idea. Some guy named Christopher Nolan was making it. Who? Still you went and saw it. And even though at the time you didn't realize how big this film was for the superhero genre, you knew it was good. And when you were on IMDb once more, it made click, and you knew who the guy behind was.
A couple of years later "The Dark Knight" came out, and nothing would be the same again. And the name of the director who somehow always managed to evade your memory was forever etched into you brain. C H R I S T O P H E R N O L A N. It suddenly all made sense, you suddenly saw methodology, and similarities in themes, and effort for detail, and perfectionism. Yes, this is the man who delivered those awesome films, those films which were a bit heavy, but thoroughly entertained you, and made you think, and make re-evaluate your concept of film and story. This is THE MAN!
And now his new baby, "Inception" is out, a project he has been working on since before he dreamed up "Memento", a project for which he didn't feel mature enough until now. And his talent has only been confirmed. Exceptional entertainment, for the dumbest movie-viewer whose favorite actors include Steven Seagal and Jean-Claude van Damme to the movie professor who will teach about this film in seminars in a couple of years from now. Action, story, characters, drama, philosophy, intelligent ambiguity. It is all there.
And although I have a few bones to pick with the film, such as the whole premise being a bit small for the concept as a whole (all that great stuff just because of some business competition?), I am sure those bones will diminish in numbers with every new viewing.
To you Chris Nolan, you came from nowhere to sit down directly with the greats
Wednesday, July 7, 2010
Aliosha (2010)
Ok, nu prea fac eu recenzii la filme de studenti si alte proiecte amatoriale. Poate ar trebui sa incep, caci desi majoritatea in mod foarte previzibil intra in categoria de cacat plictisitor, unele sunt chiar vazubile (da, tocmai am inventat acest cuvant pentru ca nu-mi amintesc cuvantul oficial, deal with it!), cum ar fi minunatul "Daca aveti un minut...FOARTE BINE!" de acum cativa ani.
"Aliosha" e un scurt metraj de vreo 9 minute conceput si creat de Andrei Barza de la facultatea de arte din Cluj, si ne prezinta doi prieteni si un trip violent pe niste ciuperci.
Fiind un film studentesc nu ne vom obosi sa criticam cinematografia, editul si alte elemente de care de obicei se ocupa o echipa intreaga si nu un singur om. Sau shacky-cam-ul care nu parea chiar o alegere artistica. Sau actoria, care desi are destule momente care par naturale, are si cateva de: "bah, fra, acum suntem actori, hai sa para serios si chestii"
Sarind peste aceste elemente care erau previzibile, sa trecem la film:
Dupa un generic de introducere putin mai lung decat necesar, ne sunt prezentate cele doua personaje principale si ne dam imediat seama ca va fi un filmulet cu o tendinta spre umor (slava domnului! filmele studentesti cu teme serioase sunt groaznice).
Dupa ce consuma niste ciuperci cenzurate publicului si o poveste neplacuta este impartasita urmeaza un trip in tonul povestii, care pune sub semnul intebarii limita efectelor drogurilor asupra realitatii. un mesaj anti-drog cumva?
Dialogul e unul din punctele forte al filmului. scos din scoala lui tarantino si kevin smith, e direct, alert, ritmic si natural. are din pacate cam un singur moment de autoexplicatie (show! don't tell my friends), dar in rest nu te lasa sa te plictisesti cum o fac multe alte filme din aceasta categorie.
Celalalt punct forte e animatia, care in contrast cu alte elemente ale filmului, are profesionalismul si calitatea animatiilor din unele videoclipuri si filme rotoscopate. Aceasta continua umorul si in mod elegant salveaza niste scene care daca ar fi fost live ar fi fost absolut rizibile.
Per total un scurt-metraj studentesc bine-facut si gandit, cu un ton de umor dar un substrat serios. Nu intra in categoria filmelor profesioniste, dar un foarte bun inceput.
Enjoy:
"Aliosha" e un scurt metraj de vreo 9 minute conceput si creat de Andrei Barza de la facultatea de arte din Cluj, si ne prezinta doi prieteni si un trip violent pe niste ciuperci.
Fiind un film studentesc nu ne vom obosi sa criticam cinematografia, editul si alte elemente de care de obicei se ocupa o echipa intreaga si nu un singur om. Sau shacky-cam-ul care nu parea chiar o alegere artistica. Sau actoria, care desi are destule momente care par naturale, are si cateva de: "bah, fra, acum suntem actori, hai sa para serios si chestii"
Sarind peste aceste elemente care erau previzibile, sa trecem la film:
Dupa un generic de introducere putin mai lung decat necesar, ne sunt prezentate cele doua personaje principale si ne dam imediat seama ca va fi un filmulet cu o tendinta spre umor (slava domnului! filmele studentesti cu teme serioase sunt groaznice).
Dupa ce consuma niste ciuperci cenzurate publicului si o poveste neplacuta este impartasita urmeaza un trip in tonul povestii, care pune sub semnul intebarii limita efectelor drogurilor asupra realitatii. un mesaj anti-drog cumva?
Dialogul e unul din punctele forte al filmului. scos din scoala lui tarantino si kevin smith, e direct, alert, ritmic si natural. are din pacate cam un singur moment de autoexplicatie (show! don't tell my friends), dar in rest nu te lasa sa te plictisesti cum o fac multe alte filme din aceasta categorie.
Celalalt punct forte e animatia, care in contrast cu alte elemente ale filmului, are profesionalismul si calitatea animatiilor din unele videoclipuri si filme rotoscopate. Aceasta continua umorul si in mod elegant salveaza niste scene care daca ar fi fost live ar fi fost absolut rizibile.
Per total un scurt-metraj studentesc bine-facut si gandit, cu un ton de umor dar un substrat serios. Nu intra in categoria filmelor profesioniste, dar un foarte bun inceput.
Enjoy:
Tuesday, June 15, 2010
Kapitalism - reteta noastra secreta (2010)
R. Alexandru Solomon.
Un documentar care inca din titlu denota nota ironica a autorului, Alexandru Solomon care ne arata drumul nostru de la comunism spre democratia noastra mioritica prin prisma castigatorilor democratiei: Dan Voiculescu, George Padure, Dinu Patriciu, George Copos si evident Gigi Becali. Un documentar hazos, din care am ramas cu o frica ciudata fata de Dinu Patriciu, singurul care nu a aratat nici o urma de incultura si prostie, cel mai bine imbracat dintre toti, cel mai calm si care radea la ultima lui replica spunand: "Ha! M-am distrat anii astia, sa stiti! Chiar m-am distrat!" ( n.r. Dinu Patriciu e arhitect, asa ca e de inteles de ce e peste toti ( n.r.r. rutzky e student arhitect ) ). Insa toata aceasta distributie, desi este o reteta garanta pentru un film care va aduce oameni in cinematografe, adevaratul farmec a fost cum regizorul l-a trezit din morti pe Nicolae Ceasescu, faptul ca a folosit animatii de stop-motion de plastilina pentru a explica cum au ajuns "actorii" acolo unde sunt, dar si niste cadre cu oameni cu televizor in loc de cap, care desi poate fumate, au avut efectul scontat.
Un documentar care inca din titlu denota nota ironica a autorului, Alexandru Solomon care ne arata drumul nostru de la comunism spre democratia noastra mioritica prin prisma castigatorilor democratiei: Dan Voiculescu, George Padure, Dinu Patriciu, George Copos si evident Gigi Becali. Un documentar hazos, din care am ramas cu o frica ciudata fata de Dinu Patriciu, singurul care nu a aratat nici o urma de incultura si prostie, cel mai bine imbracat dintre toti, cel mai calm si care radea la ultima lui replica spunand: "Ha! M-am distrat anii astia, sa stiti! Chiar m-am distrat!" ( n.r. Dinu Patriciu e arhitect, asa ca e de inteles de ce e peste toti ( n.r.r. rutzky e student arhitect ) ). Insa toata aceasta distributie, desi este o reteta garanta pentru un film care va aduce oameni in cinematografe, adevaratul farmec a fost cum regizorul l-a trezit din morti pe Nicolae Ceasescu, faptul ca a folosit animatii de stop-motion de plastilina pentru a explica cum au ajuns "actorii" acolo unde sunt, dar si niste cadre cu oameni cu televizor in loc de cap, care desi poate fumate, au avut efectul scontat.
Sunday, June 13, 2010
Altiplano (2009)
R: Peter Brosens, Jessica Hope Woodworth.
Film aflat in competitie si primul film care l-am vazut ("Dracula- Spanish Version" a fost primul, dar nu se pune ca a fost eveniment special) asa ca nu eram inca in atmosfera critica de TIFF. Devastata de un incident violent petrecut in Irak, Grace renunta la profesia de fotograf de razboi. Sotul ei, Max este chirurg intr-o clinica din Peru, undeva in muntii Anzi. In apropiere, in satul Turubamba, satenii intra in contact cu mercurul dintr-o mina locala si il considera "argint lichid". Rand pe rand apar probleme cu satenii din acel sat, care mor, inclusiv logodnicul unuia din personajele principale, Saturnina. Cam asta ar fi ceea ce scria in programul de ghiduri care l-am citit inainte de TIFF. Nici macar nu am incercuit filmul, m-am dus la sugestia unei prietene, care la randu-i s-a dus la sugestia altei prietene. Filmul asta are mult, muuult, muuuuuult mai multe elemente care-l fac interesant in afara de tragica moarte a logodnicului. Mistic si pictural imi vin in cap cand ma gandesc la el. Trateaza problemele intre traditie si innoire (satenii si doctorii care incearca sa-i ajute, ajungand a fi numiti "spirite rele" si refuzand ajutorul lor), religie, obiceiurile din cultura peruviana cu cererea in casatorie, drumul initiatic facut de logodnic pentru a dovedi ca este vrednic de casatorie, simbolistica, vai, cata simbolistica este in filmul acesta! Merita vazut doar pentru ca este un film care te pune pe ganduri, te ajuta sa vezi ororile razboiului si violul comis de industriasi cand intra in lumea sacra a unor culturi, fara cea mai mica urma de respect. Un film despre procesul de doliu vazut din doua perspective, una a traditiei, alta a generatiei contemporane. Merita savurat singur, cu persoana iubita sau cu un grup de cinefili. Evitati sa-l vedeti impreuna cu prea multa lume ca veti rata esenta.
Film aflat in competitie si primul film care l-am vazut ("Dracula- Spanish Version" a fost primul, dar nu se pune ca a fost eveniment special) asa ca nu eram inca in atmosfera critica de TIFF. Devastata de un incident violent petrecut in Irak, Grace renunta la profesia de fotograf de razboi. Sotul ei, Max este chirurg intr-o clinica din Peru, undeva in muntii Anzi. In apropiere, in satul Turubamba, satenii intra in contact cu mercurul dintr-o mina locala si il considera "argint lichid". Rand pe rand apar probleme cu satenii din acel sat, care mor, inclusiv logodnicul unuia din personajele principale, Saturnina. Cam asta ar fi ceea ce scria in programul de ghiduri care l-am citit inainte de TIFF. Nici macar nu am incercuit filmul, m-am dus la sugestia unei prietene, care la randu-i s-a dus la sugestia altei prietene. Filmul asta are mult, muuult, muuuuuult mai multe elemente care-l fac interesant in afara de tragica moarte a logodnicului. Mistic si pictural imi vin in cap cand ma gandesc la el. Trateaza problemele intre traditie si innoire (satenii si doctorii care incearca sa-i ajute, ajungand a fi numiti "spirite rele" si refuzand ajutorul lor), religie, obiceiurile din cultura peruviana cu cererea in casatorie, drumul initiatic facut de logodnic pentru a dovedi ca este vrednic de casatorie, simbolistica, vai, cata simbolistica este in filmul acesta! Merita vazut doar pentru ca este un film care te pune pe ganduri, te ajuta sa vezi ororile razboiului si violul comis de industriasi cand intra in lumea sacra a unor culturi, fara cea mai mica urma de respect. Un film despre procesul de doliu vazut din doua perspective, una a traditiei, alta a generatiei contemporane. Merita savurat singur, cu persoana iubita sau cu un grup de cinefili. Evitati sa-l vedeti impreuna cu prea multa lume ca veti rata esenta.
Saturday, June 12, 2010
"Dracula" in Spaniola - by rutzky
din cauza ca mi lene sa mai scriu ceva, sau chiar sa ma uit la filme, si pentru ca de TIFF sunt in Anglia, voi posta in urmatoarele zile parerile unui prieten cinefil care s-a aflat la locul actiunii.
Introducing: rutzky
Introducing: rutzky
Dupa o luna mai in care am avut multe momente in care vroiam sa existe un zgarie-nori prin Cluj ca sa ma pot arunca de pe el, singurul lucru care "kept me going" a fost gandul ca vine TIFF. Anul trecut am vazut 10 filme si anul asta as fi vrut sa vad mai mult de atat. M-am rezumat doar la 9. Asa ca aceasta e povestea mea si a celor 9 filme. (ce gay suna). Nu sunt review-uri a la Kolcs, sunt review-uri pe care le-as face daca eram la bere. Si in functie de cat de deep vorbesc de anumite filme e direct proportional cu numarul de beri baute.
Dracula (1931) R: George Melford. Ca sa incepem in forta tiffaneala m-am gandit ca ar fi foarte interesant sa mergem la castelul Bontida, monument istoric, castel apartinand familiei Banffy,lasat din generatie in generatie mostenire de vreo 100 de ani, probabil acum in posesia statului ca doar asa se poarta (propabil zic prostii ca nu am nimic ce sa dovedeasca ce zic) dar pizdos, ce sa mai zic. Bun, deci am vrut doar sa stabilim cadrul in care s-a desfasurat filmul, in aer liber, in curtea castelului. Atmosfera a fost asigurata de faptul ca era pus numa bine cand se intuneca vara adica un 21:30 iar acompaniamentul muzical a fost sustinut de Gary Lucas, chitarist american care a mai colaborat cu Jeff Buckley, Nick Cave si altii. Sincer, cred ca nici n-ar avea rost sa mai povestesc ceva despre film, la cat de tare era tot setting-ul lui, filmu putea sa fie o mare prostie, ceea ce a si fost. Dar noi nu asta vom tine minte din toata treaba asta. Legat de film: Exact in aceeasi perioada in care s-a filmat originalul "Dracula" in regia lui Tod Browning cu Bela Lugosi in rol principal, s-au gandit unii, ce tare ar fi daca noaptea, in timp ce dorm aia din filmu original, sa le folosim noi exact aceleasi decoruri, sa facem exact acelasi film, dar cu alti actori si in spaniola. In caz ca ati citit prea repede, va repet: SPANIOLA! Va dati seama cat de hilar era pentru toti spectatorii sa il auzi cum il striga pe John din original, Juan! Juan in pula mea! Si cand citeam lista de actori ai filmului: Carlos Villar, Lupita Tovar, Eduardo Arozamena etc., Si inca ceva: eu nu pot sa cred cat de prost puteau juca oamenii acum 80 de ani si ce prost se filma. Parca imi vine sa viu mai ingaduitor cu filmele "popcorn" din perioada contemporana. All in all, ma voi uita cand termin cu sesiunea si la "Dracula" original. Voi scrie si despre acela, daca va mai posta Kolcs lucruri scrise de mine. Momentan, daca nu esti in curtea Castelului Bontida, cu acompaniament live Gary Lucas (care apropo, a fost fenomenal, ce slide-uri si efecte a folosit, impresionant! ) si nu vrei sa razi de actorii de acum 80 de ani, nu te uita la "Dracula - Spanish version". Voi reveni si cu alte review-uri. Daca Kolcs va vrea sa posteze fiecare film la ceva intervale, sau toate deodata, asta ramane la latitudinea lui.
Subscribe to:
Posts (Atom)