District 9

În 1982 deasupra oraşului Johannesburg, Africa de Sud, a apărut o uriaşă navă spaţială. A plutit în derivă câteva săptămâni până când guvernul a decis să intre prin forţă; înăuntru au descoperit nu doar că nava nu era funţională, ci şi o populaţie de sute de mii de extratereştrii subnutriţi, bolnavi, dezorganizaţi şi fără lideri. Pentru a le putea exploata tehnologie s-a decis adăpostirea şi susţinerea lor, iar populaţia oraşului i-a binevenit. Douăzeci de ani mai târziu însă, extratereştri sunt tot aici, tot mai numeroşi. Populaţia şi-a schimbat atitudinea fată de ei, îi tratează cu superioritate, le-au dat termenul derogatoriu de “creveţi”, violenţe izbucnesc încontinuu, iar guvernul realizând că nu le poate folosi tehnologia nu ştie cum să se scape de ei mai repede, aşa că i-a închis pe toţi într-un ghetto, Districtul 9.
După o vreme şi ghetto-ul devine prea aglomerat, şi se decide relocarea extratereştrilor într-o zonă mult în afara oraşului. Aici îl cunoaştem pe protagonistul nostrum, Wikus, un funcţionar al organizaţiei care are grijă de extratereştri (organizaţia se ocupă cu producerea armelor şi îi exploatează pe extratereştri fără milă). Wikus primeşte misiunea de a anunţa populaţia extraterestră de relocarea iminentă; în timpul percheziţiei uneia din cabanele al acestora intră în contact cu un lichid de natură necunoscută. Ore mai târziu se prăbuşeşte inconştient iar când se trezeşte îşi dă seama că se transform încet în unul din ei. Fiind exploatat de firma pentru care lucrase el e nevoit să fugă şi să caute ajutorul celor pe care cu o zi în urmă îi privea cu superioritate şi îi numea cu scârbă: “Creveţi împuţiţi”.
Există două feluri de SF-uri, cele în care partea de SF joacă rolul principal şi povestea se contruieşte în jurul acesteie, precum “Star Trek” şi “Matrix”, şi celelalte în care partea de SF e doar un fundal pentru o poveste care s-ar fi putut desfăşura pe orice alt fundal, precum “Gattaca”, unde se face o critic a societăţii sau se prezintă o dramă psihologică. “District 9” intră în a doua categorie.
În ciuda premisei ireale filmul are o veridicitate dureroasă în prezentarea relaţiilor dintre oameni şi extratereştri. Nu degeaba acţiunea are loc în Africa, unde până nu demult segregaţia era în plină desfăşurare, afişele cu “Accesul interzis Non-Umanilor” fiind o referinţă deloc subtilă la aceasta. Tot în Africa azi imigranţii Zimbaweani sunt trataţi automat ca nişte criminali.
Tonul de veridicitare este susţinut de tonul de documentar în care începe filmul, prezentând sosirea extratereştrilor, reacţia populaţiei şi a guvernului. Protagonistul, Wikus, nu este nici el eroul de filme SF de acţiune, deşi nu duce lipsă de moment de bătăi puternic înarmate cu agenţii guvernului, el nu are nimic eroic în el, nu are replici cool, şi are ca avânt doar dorinţa de a redeveni uman.
Efectele speciale nu duc nici ele lipsă de veridicitate, fiind marca “Stăpânul Inelelor”, au fost făcute la acelaşi studio Weta ca şi Gollum şi Orcii.
E drept că povestea are unele lacune, de care nu poţi să nu devii conştient, şi că majoritatea antagoniştilor sub slab creionaţi şi cam intră în stereotipii, dar aceste defecte se trec uşor cu ochiul, iar filmul nu va dezamăgi publicul.
Locul 71 în IMDb top 250

Ca să vă faceţi o idee despre film: totul a pornit de la un scurt metraj al regizorului, în care premise era cam aceeşi, dar aici stilul de documentar e pe tot parcursul şi critica socială mult mai pregnantă (oameni obişnuiţi care par a-şi expune părerea despre extratereştri în film, au fost întrebaţi de fapt ce părere au despre imigranţii din Zimbawe) şi efectele speciale mai slăbuţe.

Am văzut: Tenacious D, Four Rooms, The Breakfast Club, The Killing

Tenaciuos D in The Pick of Destiny (2006) Pentru cei care nu ştiu, Tenacious D este un proiect a lui Jack Black în colaborare cu HBO. E un serial de fapt în care Jack (pe numele lui adevărat) formează o trupă cu chitaristul/actorul Kyle Gass şi încearcă să ajungă la faimă (premisa e că ei nu sunt deja faimoşi). Serialul de comedie combinat cu melodii marca Jack Black (vezi mai jos) a avut succes şi în 2006 a devenit film de cinematograf.
Filmul prezintă prima întâlnire a celor doi muzicieni şi primul lor concert. Încercând să-şi dea seama de ce trupe precum AC/DC sau Led Zeppelin au avut aşa un succes răsunător cei doi realizează că toţi chitariştii acestor trupe au folosit aceeaşi pană de chitară. După ce află că această pană a fost făcută dintr-un dinte al diavolului, ei decid să o găsească, urmând o serie de momente comice.
Filmul, care are numeroase guest-appearance-uri din partea unor legende a muzicii rock cum ar fi MeatLoaf, Dio şi Dave Grohl şi actori precum Tim Robbins şi Ben Stiller, e destul de drăguţ, având nişte momente cu adevărat amuzante, dar nu sunt excesive, şi deşi merge văzut într-o seară de plictiseală, nu e nimic urgent în a-l vedea.

Four Rooms (1995) În ciuda a ceea ce v-ar spune unii, “Four Rooms” nu este un film de Tarantino; e drept Tarantino că acesta a scris una din cele patru poveşti şi a jucat în ea, dar nici ideea filmului nu a fost a sa şi nici el nu a regizat filmul; deci nu e un film Tarantino.
Pelicula ne prezintă aventurile unui cărăuşi de bagaje dintr-un hotel în patru camere diferite.
În prima o sectă de vrăjitoare încearcă să ducă la capăt un ritual dar le lipseşte un ingredient, unde intră în joc eroul nostru. În al doilea este asaltat de un cuplu cu probleme casnice şi o tendinţă spre violenţă. În al treilea trebuie să aibă grijă de copii obraznici a unui latino (scris şi regizat de Robert Rodriquez), iar în ultimul trebuie să facă treaba murdară într-un pariu făcut de nişte staruri de Hollywood.
Filmul se vrea o comedie, dar nu prea reuşeşte, şi e în mare parte absurd (şi nu în sensul ăla bun în care se vrea absurd). Decât un film de comedie, mai degrabă mă simţeam că mă uit la un sitcom previzibil şi prost scrise (şi nu la modul în care filmul se vroia o parodie subtilă la sitcomuri previzibile şi prost scrise). Au fost desigur şi unele moment strălucite, mai ales în ultimele două segmente, dar acestea nu compensează pentru restul.
Filmul se bucură de prezenţa diverşilor actori/staruri: Madonna, Bruce Willis, Marissa Tomei, Antonio Banderas, cu toate astea Tim Roth fură showul în rolul cărăuşului. Un rol foarte enervant şi antipatic, dar jucat cu mare măiestrie umoristică de actorul pe care îl ştiam doar din roluri serioase. Aproape a făcut să nu regret că am văzut filmul.

The Breakfast Club (1985) Cinci adolescenţi sunt pedepsiţi la detenţie de sămbătă, sportivul, prinţesa, tocilarul, rebelul, cuidata. În alea opt ore se descoperă singuri şi unul pe altul, trec prin problem, momente de umor, şi îşi dau seama că în spatele fiecaruia e mai mult decăt credeau. Marea capodoperă în materie de com-dram cu adolescenţi (foarte în vogă în anii ‘80) a lui John Hughes (foarte în vogă în anii ‘80) şi jucată de grupul de tineri actori porecliţi “The Brat Pack”: Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, Ally Sheedy (foarte în vogă în anii ‘80). Nu suntem în anii ’80 şi filmul mi s-a părut o tâmpenie. Stereotipic, previzibil, deseori kitschos, inconsistent.

The Killing (1956) Nu este primul lung-metraj a lui Kubrick, mai facuse două dar care au fost finanţate de el însuşi şi care aveau doar puţin peste o oră. “The Killing” poate fi considerat primul lui film de studio, fiind finanţat din exterior şi având o lungime de lungmetraj normal (1 h 25 min).
Filmul prezintă încercarea a unui grup micuţ de criminali care încearcă să jefuiască o casă de pariuri şi soarta acestora. Deşi a fost făcut la aproape zece ani de la apusul filmelor film-noir, este considerat printer cele mai bune din această categorie.
Deşi tânărul regizor se afla la începutul carierei a reuşit deja să lase o amprentă asupra cinematografiei; tehnica sa de a prezenta naraţiunea într-un mod non-linear care se întrerupe singur, a fost la vremea sa ceva complet nou şi a influenţat multe filme mai târziu, din care amintim “Pulp Fiction”.
Un film a cărui vizionare nu va fi regretată.
Locul 168 pe IMDb top 250.

Harry Potter şi Prinţul Semi-Pur

După imensul succes al celor şapte cărţi din seria “Harry Potter” varianta cinematografică nu s-a lăsat mult aşteptată. Un imens proiect, cu un buget pe măsură, care în total se va extinde pe o perioadă de zece ani şi va încorpora opt filme, succesul acestuia, pe plan general, fiind aproape garantat. Individual însă filmele au avut parte de o recepţie mai mult sau mai puţin călduroasă. Ori au fost cam lungite şi plictisitoare, ori adaptarea cărţii la marele ecran nu a fost prea reuşită, cam fiecare din primele cinci filme au avut măcar un element ce putea fi atacat uşor de critică sau fani. Aici intră însă în joc partea a şasea, cea mai bună adaptare de până acum din toată seria.
Filmul are parte de toate elementele necesare pentru o peliculă de succes: un scenariu foarte bine adaptat după carte, care nu exlude nimic important şi nu include nimic mai mult decât era necesar, astfel ieşind un film care intră direct în acţiune, nu se tărăgănează cu introduceri insipide, ţinându-te mereu atent. Ceea ce nu înseamnă că nu există destulă drama ca să echilibreze, dar e construită cu scop. Iar acest echilibru între cele două nu a reuşit să excludă câteva momente amuzante şi altele horror, pentru variaţiune.
Actoria este imbecabilă, actorii principali s-au maturizat vizibil de la primul film, iar rolurile secundare au fost preluate de actori mai în vărstă de mare clasă. Probabil cel mai remarcabil însă a fost tânărul Hero Fiennes-Tiffin de unsprezece ani care a jucat copilul ce va creşte să devină antagonistul seriei (jucat de unchiul său, Ralph Fiennes, în filmele precedente), scurta sa apariţie pe ecran reuşind să-mi dea fiori.
Nu ştiu dacă veţi înţelege ceva din film dacă nu aveţi habar de precedentele, dar doar de dragul acestuia cel puţin merită să vă informaţi puţin despre lumea lui Harry Potter, şi apoi să vă delectaţi cinematografic.

R.I.P. Patrick Swayze

Actorul cunoscut din filme precum "Dirty Dancing" si "Ghost" a murit ieri la varsta de 57 de ani in urma unui cancer pancreatic.
Fie ca sufletul lui sa nu ramana sa posedeze pe nimeni si sa dispara intr-o lumina alba!

Inamicii Publici

Gen: acţiune/mafie
Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Marion Cottilard, Christian Bale
Durata: 2h 20min

Robin Hood; Jesse James şi Billy the Kid; Hell’s Angels: Persoane în afara legii, persoane care au comis jafuri şi crime,. Persoane care au devenit personaje romantice, a căror poveşti au supramediatizate şi distorsionate pentru a deveni un fel de eroi naţionali.
Unul din aceşti ‘eroi’ a fost John Dillinger, un jefuitor de bănci notoriu american din anii ’20-’30, care a fost primul cetăţean care a primit titlul oficial de Inamic Public.
Filmul redă ultima parte a vieţii sale de infractor, fără a-l damna sau a-l glorifica, şi explorează efectul tabloidelor asupra felului cum au fost percepuţi de către public nişte oameni care încălcau legea, şi cum au ajuns să se perceapă ei însăşi. Pelicula are un stil rece şi calculat, lucru care nu se poate spune şi despre actorie, pe lânga rolurile principale jucate cu fineţe de Depp (Dillinger), Cottilard (iubita sa) şi Bale (omul legii care vrea să-l prindă), şi rolurile secundare au avut parte de o distribuţie de înaltă clasă.
Un film care merită văzut.