From the director of Mamma Mia!, the highest-grossing British movie of all time (?!?!), here comes another tale with Meryl Streep at the centre. Even more so in this one. In the upcoming "The Iron Lady", she portrays - well, it's obvious, isn't it? - the Iron Lady herself, Margaret Thatcher, the former British Prime Minister that reigned from 1979 to 1990 and that put her mark on Britain and British politics. Literally. Google Thatcherism if you don't believe me.
The trailer does not present us with anything special. There is the King's Speechesque fooling around during a session with a therapist/trainer/adviser type individual. There is the root of a conflict with the husband (played by Jim Broadbent). It has the necessary inspirational "Hero wants to achieve something great" or "Hero fights for something/ with someone/ against all odds" Aaand there are the obvious full page adds for Academy Award Winner. But all that aside, isn't Meryl Streep completely morphed into the woman herself?
Stylistically, I feel too great a similarity with the King's Speech. Ok, I see you take the true story of a personality with historical importance, you add an excellent cast, and you tell that story. But it is a bit cheating if you ride The King's Speech wave of popularity, change the personality, find something else to drive the story other than a speech impediment, and you get a few Oscars and a few hundred millions for it. I hope it will not be the case because Thatcher's story is quite astonishing and it deserves to be given an adequate cinematic rendering. Trailer, below:
Oh, and by the way, the teaser trailer released a while back has the soundtrack stolen from Clint Mansell's Moon. For other complaints about over-used songs: kolcs on Clint Mansell's music
PS. As I was reading kolcs on Clint Mansell's music, I saw that he had complained about this as well.
cinefilia: incurabilă
Showing posts with label biopic. Show all posts
Showing posts with label biopic. Show all posts
Tuesday, November 15, 2011
Wednesday, September 21, 2011
Trailerul zilei: J. Edgar
Biopic dupa viata tatalui FBI-ului, J. Edgar Hoover, cu Leonardo DiCaprio in rolul principal si sub regia lui Clint Eastwood. Deci sperante mari.
Thursday, March 4, 2010
The Last Station (2010)
1910, Lev Tolstoy (Christopher Plummer) e cel mai apreciat scriitor contemporan din lumea întreagă, iar scrierile sale au pornit mişcarea umanitară tolstoiană. Tânărul idealist Valentin Bulgakov (James McAvoy, “Atonement”) este ales ca şi secretar pentru marele scriitor. Ceea ce încă nu ştie e că între liderul tolstoienilor, Chertkov (Paul Giamatti) şi soţia lui Tolstoy, contesa Sofia (Hellen Mirren), e un război pentru moştenirea drepturilor de autor.
Tânărul naiv este prins între loialitatea pentru Chertkov (un despre care se spunea că era mai Tolstoy decât Tolstoy însuşi) şi afecţiunea crescătoare pentru excentrica şi melodramatica contesă.
Tolstoy, care la vârsta sa e încă plin de viaţă şi energie, încearcă să păstreze un echilibru între soţia care nu înţelege că el nu mai doar un soţ şi tată, ci, că munca şi viaţa sa afectează întreaga omenire, şi ucenicul care nu înţelege că el nu e doar un profet al unui nou curent şi mod de viaţă, că este şi el un om, care are o familie şi o soţie pe care după atâţia ani încă o iubeşte.
O dramă intensă, fără sentimentalisme, cu momente de umor, lipsit de clişee (nu e tipul bun, sau cel rău, sunt conflicte adevărate între oameni adevăraţi), şi un final minunat şi neprevizibil.
Te simţi la film ca la o piesă de Checkov bine pusă în scenă, pentru o secundă ţi se pare demodat şi fără mare valoare, dar eşti imediat prins de scenariul minunat şi actoria excepţională, fiecare personaj având momentele sale care permit actorilor din spatele lor să-şi demonstreze întreaga capacitate. Şi pe bună dreptate nominalizările pentru Mirren şi Plummer (deşi ar fi meritat şi ceilalţi, mult mai mulţi decât ceilalţi de pe listele oficiale)
Tânărul naiv este prins între loialitatea pentru Chertkov (un despre care se spunea că era mai Tolstoy decât Tolstoy însuşi) şi afecţiunea crescătoare pentru excentrica şi melodramatica contesă.
Tolstoy, care la vârsta sa e încă plin de viaţă şi energie, încearcă să păstreze un echilibru între soţia care nu înţelege că el nu mai doar un soţ şi tată, ci, că munca şi viaţa sa afectează întreaga omenire, şi ucenicul care nu înţelege că el nu e doar un profet al unui nou curent şi mod de viaţă, că este şi el un om, care are o familie şi o soţie pe care după atâţia ani încă o iubeşte.
O dramă intensă, fără sentimentalisme, cu momente de umor, lipsit de clişee (nu e tipul bun, sau cel rău, sunt conflicte adevărate între oameni adevăraţi), şi un final minunat şi neprevizibil.
Te simţi la film ca la o piesă de Checkov bine pusă în scenă, pentru o secundă ţi se pare demodat şi fără mare valoare, dar eşti imediat prins de scenariul minunat şi actoria excepţională, fiecare personaj având momentele sale care permit actorilor din spatele lor să-şi demonstreze întreaga capacitate. Şi pe bună dreptate nominalizările pentru Mirren şi Plummer (deşi ar fi meritat şi ceilalţi, mult mai mulţi decât ceilalţi de pe listele oficiale)
Sunday, February 28, 2010
24 Hour Pary People (2002)
Cum reuşesc în ultima vreme să dau tot de bio-picuri? Şi mai mult, cum reuşesc să dau de bio-picuri bune? Chiar foarte bune?
Filmul priveşte viaţa lui Tony Wilson din Manchester...de care probabil majoritatea dintre voi nu aţi auzit. El e tipul care a înfiinţat Factory Records...de care din nou cel mai probabil nu aţi auzit.
Hai să o luăm altfel; fiecare perioadă din ultimul secol a avut un curent care a definit-o, şi câteva trupe care au fost fruntaşele acelui curent (şi aici excludem muzica de entertainment, aka Pop-ul, rock comercial, hip-hop (nu şi rap) etc). În anii ’60 i-am avut pe Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Led Zeppelin, hai poate Jefferson Airplane, ani ’70 The Doors, Bee Gees, Pink Floyd, The Clash, The Sex Pistols (poate nu e cea mai bună muzică, dar aceştia reprezintă mişcările culturale şi curentele din acea vreme), anii ’90 Nirvana, Radiohead, Red Hot Chilli Peppers, Metallica chiar. Noh, anii ’80 au fost anii Mtv, o explozie de muzică comercială, kitsch, hair-metal, Madonna, Milli Vanilli, Vanilla Ice etc, dar muzica necomercială, pe care comunitatea artistică a luat-o in brate era alta, şi cel puţin la vest de garda de fier, un rol major în acea muzică l-a jucat Manchester, oraş industrial englezesc, gri şi şters, dar în care un bărbat a decis să creeze un centru renascentis muzical. Acel bărbat a fost Tony Wilson. Şi de la al său Factory Records au pornit Joy Division care apoi au devenit New Order (care rămân cunoscuţi şi azi), plus Happy Mondays, A Certain Ratio şi altele, şi chiar dacă multe nu au rămas la fel de apreciate şi azi ca şi trupe din alte decenii, importanţa şi influenţa lor în istoria muzicii contemporane e de necontestat. Iar în anii ’90 de aici au pornit mişcările de Acid House şi cultura Rave. Da, aici a fost primele Rave-uri, când nu conta artistul care a scris muzica, ci DJ-ul, aceste devenind acum artist.
Filmul nu e atât despre Tony cât despre această întreagă istorie. În rolul principal îl avem pe Steve Coogan, care joacă minunat, iar în roluri secundare actori mai puţin cunoscuţi dar la fel de buni, cu excepţia notabilă a lui Andy Serkis, care joacă producătorul muzical genial dar excentric Martin Hannet.
Evenimentele e drept sunt cam luate cu repeziciune, pentru a le putea acoperi pe toate, dar rămâne feelingul şi atmosfera, şi personajele sunt complet deromanticizate; „Control” a lui Andrei Corbjin pare o lăbăreală poetică pe lângă acest film; nu că acela nu ar fi un film veridic, dar aici ni se reaminteşte că Ian Curtis nu era doar o figură tragică, un poet/profet al unui viitor sumbru, ci era un tip cu umor, dur, şi că Joy Division a început ca şi post-punk inspirat de Sex Pistols, şi că neo-nazişti erau deseori prin public.
Pelicula are un stil alert, colorat, amuzant, care reflectă acele timpuri, actorii se întorc des spre cameră să discute cu publicul, până şi personajele care sunt portretizate în film de actori apar şi ca ele însele în cameo-uri şi comentează evenimentele.
E un film necesar tuturor celor care iubesc muzica cu substrat, şi după ce l-aţi văzut veţi regreta că filmul a ieşit de opt ani şi abia acum aţi aflat de el.
PS: imi cer scuze pentru omisia multor trupe din diverse decenii. nu zic ca cele insiruite de mine fac lista batuta in cuie, era doar de idee
Filmul priveşte viaţa lui Tony Wilson din Manchester...de care probabil majoritatea dintre voi nu aţi auzit. El e tipul care a înfiinţat Factory Records...de care din nou cel mai probabil nu aţi auzit.
Hai să o luăm altfel; fiecare perioadă din ultimul secol a avut un curent care a definit-o, şi câteva trupe care au fost fruntaşele acelui curent (şi aici excludem muzica de entertainment, aka Pop-ul, rock comercial, hip-hop (nu şi rap) etc). În anii ’60 i-am avut pe Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Led Zeppelin, hai poate Jefferson Airplane, ani ’70 The Doors, Bee Gees, Pink Floyd, The Clash, The Sex Pistols (poate nu e cea mai bună muzică, dar aceştia reprezintă mişcările culturale şi curentele din acea vreme), anii ’90 Nirvana, Radiohead, Red Hot Chilli Peppers, Metallica chiar. Noh, anii ’80 au fost anii Mtv, o explozie de muzică comercială, kitsch, hair-metal, Madonna, Milli Vanilli, Vanilla Ice etc, dar muzica necomercială, pe care comunitatea artistică a luat-o in brate era alta, şi cel puţin la vest de garda de fier, un rol major în acea muzică l-a jucat Manchester, oraş industrial englezesc, gri şi şters, dar în care un bărbat a decis să creeze un centru renascentis muzical. Acel bărbat a fost Tony Wilson. Şi de la al său Factory Records au pornit Joy Division care apoi au devenit New Order (care rămân cunoscuţi şi azi), plus Happy Mondays, A Certain Ratio şi altele, şi chiar dacă multe nu au rămas la fel de apreciate şi azi ca şi trupe din alte decenii, importanţa şi influenţa lor în istoria muzicii contemporane e de necontestat. Iar în anii ’90 de aici au pornit mişcările de Acid House şi cultura Rave. Da, aici a fost primele Rave-uri, când nu conta artistul care a scris muzica, ci DJ-ul, aceste devenind acum artist.
Filmul nu e atât despre Tony cât despre această întreagă istorie. În rolul principal îl avem pe Steve Coogan, care joacă minunat, iar în roluri secundare actori mai puţin cunoscuţi dar la fel de buni, cu excepţia notabilă a lui Andy Serkis, care joacă producătorul muzical genial dar excentric Martin Hannet.
Evenimentele e drept sunt cam luate cu repeziciune, pentru a le putea acoperi pe toate, dar rămâne feelingul şi atmosfera, şi personajele sunt complet deromanticizate; „Control” a lui Andrei Corbjin pare o lăbăreală poetică pe lângă acest film; nu că acela nu ar fi un film veridic, dar aici ni se reaminteşte că Ian Curtis nu era doar o figură tragică, un poet/profet al unui viitor sumbru, ci era un tip cu umor, dur, şi că Joy Division a început ca şi post-punk inspirat de Sex Pistols, şi că neo-nazişti erau deseori prin public.
Pelicula are un stil alert, colorat, amuzant, care reflectă acele timpuri, actorii se întorc des spre cameră să discute cu publicul, până şi personajele care sunt portretizate în film de actori apar şi ca ele însele în cameo-uri şi comentează evenimentele.
E un film necesar tuturor celor care iubesc muzica cu substrat, şi după ce l-aţi văzut veţi regreta că filmul a ieşit de opt ani şi abia acum aţi aflat de el.
PS: imi cer scuze pentru omisia multor trupe din diverse decenii. nu zic ca cele insiruite de mine fac lista batuta in cuie, era doar de idee
Sunday, February 21, 2010
Sex & Drugs & Rock & Roll (2010)
Am mai menţionat displăcerea mea faţă de bio-picuri, adică pentru o categorie de bio-picuri, care face o selecţie din momentele dramatice din viaţa personajelor, le dramatizează şi mai mult, şi ne învaţă că acele momente au făcut din acele persoane ce au fost, sau în cazul lui Oliver Stone nu ne învaţă nimic. Dacă vreţi să vedeţi modul esenţial de a face un bio-pic, uitaţi-vă la „I’m Not There”, personajul a cărui viaţă o povesteşte nici măcar nu e menţionată iar nimic din ce e prezentat nu s-a întâmplat vreodată, şi totuşi au prins esenţa mai bine decât ar fi putut o relatare narativă a vieţii sale.
În ce categorie intră acest film? Păi mi se pare evident că un film independent european fără buget prea mare nu o va da în bară. Combină mult talent cu un buget redus şi vei avea un rezultat bun.
Drept este că şi acest film e o selecţie din momentele vieţii personajului principal, Ian Dury, dar nu sunt supradramatizată şi teatralizate, iar personajele nu sunt zeificate, ca şi cum nu s-ar căca ca şi restul populaţiei. Ca şi „Control”, filmul despre Ian Curtis de la Joy Division, avem nişte personaje cât se poate de banale, excentrice desigur, talentate şi cu o viziune diferită asupra lumii decât restul populaţiei, dar touşi oameni de zi cu zi.
Pentru că nu ştiţi, cum nici eu nu ştiam, Ian Dury alături de trupa sa The Blockhead se unul din personajele care au contribuit în anii ’70 la dezvoltarea punk-ului, alături de The Clash şi Sex Pistols. Se considera mai degrabă un entertainer decât un cântăreţ, şi avea un stil mai excentric decât cei din celelalte trupe, dar influenţa sa nu poate tăgăduită. (printre altele fiind omul care a menţionat pentru prima dată, cel puţin într-o formă oficială, vorba: „Sex and drugs and rock and roll”, de unde şi titlul, de altfel e unul din cele mai citabile filme/personaje din ultimul an pe care l-am văzut)
Filmul începe cu o sală de concert goală, iar pe scenă apare Dury cântâd una din melodiile sale iar apoi trecând la povestirea foarte esteticizate a vieţii sale. Urmează o relatare a diverselor momente din perioada anilor ’60, ’70 în mare parte şi ’80, relaţia cu soţia, copii, fiul mai ales, iubita, membrii echipei, combinate cu momente din copilărie, când în urma infecţiei cu poliomelită i-a fost paralizat piciorul stâng.
„Oh nu” veţi spune! „Încă un film despre roackeri drogaţi, şi cum şi-au alineat apropiaţii din cauza drogurilor?” Nu, Dury nu a abuzat atât de mult de droguri, şi deşi nu a fost o persoană întotdeauna amiabilă, relaţiile sale nu au fost un tumult continuu. În plus el nu a fost niciodată un star aşa de mare în lumina reflectoarelor, şi nici chiar aşa de bogat încât să-i altereze complet personalitatea, care oricât de tulburată ar fi, rămâne realistă şi plină de umor.
Filmul e foarte bine regizat, combinâd momente de nebunie colorată care reflectă personalitatea personajului cu momente de realism, iar actoria e foarte bună, despre Andy Serkis mai ales, în rolul principal nu pot spune destule. E genial.
Dacă vă plac filmele de genul, sau punk-ul nu-l pierdeţi, a fost o experienţă foarte plăcută şi am descoperit câteva melodii noi.
PS: pt toţi ăştia care ascultaţi Green Day şi de genul, uitaţi-vă la The Blockheads, la Sex Pistols etc, la perioada aia, la origini şi fundal, şi acceptaţi o dată că Punk IS Dead!
Trailer:
O melodie:
În ce categorie intră acest film? Păi mi se pare evident că un film independent european fără buget prea mare nu o va da în bară. Combină mult talent cu un buget redus şi vei avea un rezultat bun.
Drept este că şi acest film e o selecţie din momentele vieţii personajului principal, Ian Dury, dar nu sunt supradramatizată şi teatralizate, iar personajele nu sunt zeificate, ca şi cum nu s-ar căca ca şi restul populaţiei. Ca şi „Control”, filmul despre Ian Curtis de la Joy Division, avem nişte personaje cât se poate de banale, excentrice desigur, talentate şi cu o viziune diferită asupra lumii decât restul populaţiei, dar touşi oameni de zi cu zi.
Pentru că nu ştiţi, cum nici eu nu ştiam, Ian Dury alături de trupa sa The Blockhead se unul din personajele care au contribuit în anii ’70 la dezvoltarea punk-ului, alături de The Clash şi Sex Pistols. Se considera mai degrabă un entertainer decât un cântăreţ, şi avea un stil mai excentric decât cei din celelalte trupe, dar influenţa sa nu poate tăgăduită. (printre altele fiind omul care a menţionat pentru prima dată, cel puţin într-o formă oficială, vorba: „Sex and drugs and rock and roll”, de unde şi titlul, de altfel e unul din cele mai citabile filme/personaje din ultimul an pe care l-am văzut)
Filmul începe cu o sală de concert goală, iar pe scenă apare Dury cântâd una din melodiile sale iar apoi trecând la povestirea foarte esteticizate a vieţii sale. Urmează o relatare a diverselor momente din perioada anilor ’60, ’70 în mare parte şi ’80, relaţia cu soţia, copii, fiul mai ales, iubita, membrii echipei, combinate cu momente din copilărie, când în urma infecţiei cu poliomelită i-a fost paralizat piciorul stâng.
„Oh nu” veţi spune! „Încă un film despre roackeri drogaţi, şi cum şi-au alineat apropiaţii din cauza drogurilor?” Nu, Dury nu a abuzat atât de mult de droguri, şi deşi nu a fost o persoană întotdeauna amiabilă, relaţiile sale nu au fost un tumult continuu. În plus el nu a fost niciodată un star aşa de mare în lumina reflectoarelor, şi nici chiar aşa de bogat încât să-i altereze complet personalitatea, care oricât de tulburată ar fi, rămâne realistă şi plină de umor.
Filmul e foarte bine regizat, combinâd momente de nebunie colorată care reflectă personalitatea personajului cu momente de realism, iar actoria e foarte bună, despre Andy Serkis mai ales, în rolul principal nu pot spune destule. E genial.
Dacă vă plac filmele de genul, sau punk-ul nu-l pierdeţi, a fost o experienţă foarte plăcută şi am descoperit câteva melodii noi.
PS: pt toţi ăştia care ascultaţi Green Day şi de genul, uitaţi-vă la The Blockheads, la Sex Pistols etc, la perioada aia, la origini şi fundal, şi acceptaţi o dată că Punk IS Dead!
Trailer:
O melodie:
Saturday, February 6, 2010
Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn
The Texas Chainsaw Massacre (1974)
Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.
W. (2008)
Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.
Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)
Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.
172 pe IMDb top 250
Ed Wood (1994)
Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.
193 pe IMDb top 250
Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.
Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.
W. (2008)
Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.
Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)
Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.
172 pe IMDb top 250
Ed Wood (1994)
Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.
193 pe IMDb top 250
Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.
Friday, November 27, 2009
Hunger
An: 2008
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda
1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda
1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.
Friday, October 30, 2009
Trailer: Invictus-Povestea lui Nelson Mandela
Nu sunt mare fan a filmelor biografice, mai ales ale celor simple care doar prezinta povestea. Faptul ca se face un film despre Mandela nu ar trebui sa suprinda pe nimeni, omul a avut viata tulburata. Nici faptul ca e jucat de Morgan Freeman nu ar trebuie sa surprinda pe nimeni. Partea surprinzatoare e ca il avem pe Clint Eastwood la regie (ceea ce nu poate fi un lucru rau) si ca in loc sa prezinte toate viata presedintelui Mandela, acesta a ales sa sara mare parte din ea (pana si partea cu inchisoare) si ne prezinta cum a incercat acesta sa uneasca poporul sau castigand campionatul mondial de rugby cu o echipa mixta rasial.
Saturday, October 10, 2009
Creation
Regie: Jon Amiel
Cu: Paul Bettany, Jennifer Connelly, Toby Jones
Gen: Dramă/Biografic
Durata: 1h 48min
Publicată în 1859 cartea “Originea speciilor” a lui Charles Darwin a împărţit lumea în două. Ceea ce însă mulţi oameni nu ştiu, e că înainte de a fi publicată, acea cartea a împărţit o familie şi un om în două. Iar pelicula “Creation” prezintă povestea acestei ruperi.
Fiind practic un erou naţional în Marea Britanie, e greu de crezut că un film britanic despre Darwin nu va înclina în favoarea acestuia. În mod surprinzător Amiel a păstrat un ton obiectiv, evitând să formuleze vreo părere despre controversata teorie, prezentând în schimb chinul interior prin care a trecut autorul ei scriind-o.
Filmul nu prea reuşeşte să creeze empatie pentru personajele sale. Abordarea obiectivă devenind aproape sterilă, fără a o putea considera documentaristă, luând în seamă numeroasele momente fictive introduse de dragul dramaticului, şi care deseori devin clişeatice.
Punctul forte al filmului sunt actorii, Paul Bettany joacă excelent intelectualul sfâşiat de boală şi incertitudini, iar Jennifer Connelly (soţia, în film şi în viaţa reală), are un rol surprinzător.
În ciuda defectelor, filmul e dramă bine construită, cu personaje veridice şi cel puţin o poveste originală.
Sursa: Sibiu100%
Cu: Paul Bettany, Jennifer Connelly, Toby Jones
Gen: Dramă/Biografic
Durata: 1h 48min
Publicată în 1859 cartea “Originea speciilor” a lui Charles Darwin a împărţit lumea în două. Ceea ce însă mulţi oameni nu ştiu, e că înainte de a fi publicată, acea cartea a împărţit o familie şi un om în două. Iar pelicula “Creation” prezintă povestea acestei ruperi.
Fiind practic un erou naţional în Marea Britanie, e greu de crezut că un film britanic despre Darwin nu va înclina în favoarea acestuia. În mod surprinzător Amiel a păstrat un ton obiectiv, evitând să formuleze vreo părere despre controversata teorie, prezentând în schimb chinul interior prin care a trecut autorul ei scriind-o.
Filmul nu prea reuşeşte să creeze empatie pentru personajele sale. Abordarea obiectivă devenind aproape sterilă, fără a o putea considera documentaristă, luând în seamă numeroasele momente fictive introduse de dragul dramaticului, şi care deseori devin clişeatice.
Punctul forte al filmului sunt actorii, Paul Bettany joacă excelent intelectualul sfâşiat de boală şi incertitudini, iar Jennifer Connelly (soţia, în film şi în viaţa reală), are un rol surprinzător.
În ciuda defectelor, filmul e dramă bine construită, cu personaje veridice şi cel puţin o poveste originală.
Sursa: Sibiu100%
Monday, September 14, 2009
Inamicii Publici
Gen: acţiune/mafie
Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Marion Cottilard, Christian Bale
Durata: 2h 20min
Robin Hood; Jesse James şi Billy the Kid; Hell’s Angels: Persoane în afara legii, persoane care au comis jafuri şi crime,. Persoane care au devenit personaje romantice, a căror poveşti au supramediatizate şi distorsionate pentru a deveni un fel de eroi naţionali.
Unul din aceşti ‘eroi’ a fost John Dillinger, un jefuitor de bănci notoriu american din anii ’20-’30, care a fost primul cetăţean care a primit titlul oficial de Inamic Public.
Filmul redă ultima parte a vieţii sale de infractor, fără a-l damna sau a-l glorifica, şi explorează efectul tabloidelor asupra felului cum au fost percepuţi de către public nişte oameni care încălcau legea, şi cum au ajuns să se perceapă ei însăşi. Pelicula are un stil rece şi calculat, lucru care nu se poate spune şi despre actorie, pe lânga rolurile principale jucate cu fineţe de Depp (Dillinger), Cottilard (iubita sa) şi Bale (omul legii care vrea să-l prindă), şi rolurile secundare au avut parte de o distribuţie de înaltă clasă.
Un film care merită văzut.
Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Marion Cottilard, Christian Bale
Durata: 2h 20min
Robin Hood; Jesse James şi Billy the Kid; Hell’s Angels: Persoane în afara legii, persoane care au comis jafuri şi crime,. Persoane care au devenit personaje romantice, a căror poveşti au supramediatizate şi distorsionate pentru a deveni un fel de eroi naţionali.
Unul din aceşti ‘eroi’ a fost John Dillinger, un jefuitor de bănci notoriu american din anii ’20-’30, care a fost primul cetăţean care a primit titlul oficial de Inamic Public.
Filmul redă ultima parte a vieţii sale de infractor, fără a-l damna sau a-l glorifica, şi explorează efectul tabloidelor asupra felului cum au fost percepuţi de către public nişte oameni care încălcau legea, şi cum au ajuns să se perceapă ei însăşi. Pelicula are un stil rece şi calculat, lucru care nu se poate spune şi despre actorie, pe lânga rolurile principale jucate cu fineţe de Depp (Dillinger), Cottilard (iubita sa) şi Bale (omul legii care vrea să-l prindă), şi rolurile secundare au avut parte de o distribuţie de înaltă clasă.
Un film care merită văzut.
Sunday, March 1, 2009
Am văzut de curând și (ne)recomand
Das Leben der Anderen (Viața celorlalți) (2006) Foarte recomandabil. A fost la TIFF în 2007. A primit premiul Oscar și BAFTA pentru cel mai bun film străin. În Germania de Est un spion STASI (varianta germană a Securității) ascultă apartamentul unui cuplu de intelectuali, dar când aceștia se pun în situații compromițătoare își dă seama ca nu vrea să îi raporteze. Locul 53 pe IMDB top 250(pentru cei pentru care asta e o referință).
King Kong (1933) Recomand. Deși puțini sunt cei care au rabdare cu filme vechi, filmul, originalul, are un pas repede (e jumate din timpul din varianta 2005), te prinde imediat, și deși primele apariții ale gorilei gigant te fac să râzi, treci repede peste insuficiențele tehnologice. Locul 204 pe IMDb top 250.
Eraserhead (1977) Capodopera lui David Lynch, nerecomandat decât fanilor regizorului care încă nu l-au văzut, sau iubitorilor de filme antihollywood, avant-garde. E un film bizar, plin de simboluri, care nu îți dă cea mai plăcută stare. Dar să ne înțelegem, e GENIAL.
Crucișătorul Potemkin (1925-film mut) Unul din cele mai importante și influente filme din istoria cinamatografiei, cu siguranță ați văzut cu toții o parodie sau referire la faimoasa scena de la treptele de la Odessa, cand căruciorul cu copilul în el coboară treptele sub asediul soldaților. Cu toate astea filmul de propagandă comunistă, e destul de lent și are destule greșeli
chiar și pentru un film din vremea acea. Recomandat celor care sunt interesați de istoria filmului.
Der Untergang (Downfall, nu găsesc titlul în română) (2004) Al doilea film german de pe listă, și al doilea cu temă istorică. Ultimele zile al cancelarului Hitler în buncărul său înainte de a se sinucide, și decăderea sa în nebunie. Foarte bine filmat, foarte bine jucat. Recomandabil tuturor, dar mai ales celor cu interes în al Doilea Război Mondial. Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin. Locul 77 in IMDb top 250.
Back to the Future (Înapoi în viitor) (1985) L-am revăzut. Nu comentez. Cine nu l-a văzut să se uite acum! Locul 103 pe IMDb.
Che: Part One (2008) Prima parte din cele 2 filme făcute de Steven Soderbergh cu Benicio del Toro în rol principal despre Erneste ‚Che’ Guevara. Acest film spune povestea celor 2 ani în care s-a dus lupta răsturnării puterii lui Fulgencio Batista. Filmul nici nu îl glorifică (cum ar gândi mulți) pe faimosul revoluționar, nici nu îl damnează. Foarte recomandat celor cu interes în Guevara, în istorie sau cărora plac filmele de război sau dramele non-kitsch.
College (1927-film mut) Alături de Charlie Chaplin și Harold Loyd, Buster Keaton este unul din fondatorii filmelor de comedie la Hollywood. „College” e un film drăguț, dar cu siguranță nu unul din cele mai bune ale sale. Recomandat amatorilor filmelor mute, sau fanilor Chaplin, dar nu cu mare inimă.
King Kong (1933) Recomand. Deși puțini sunt cei care au rabdare cu filme vechi, filmul, originalul, are un pas repede (e jumate din timpul din varianta 2005), te prinde imediat, și deși primele apariții ale gorilei gigant te fac să râzi, treci repede peste insuficiențele tehnologice. Locul 204 pe IMDb top 250.
Eraserhead (1977) Capodopera lui David Lynch, nerecomandat decât fanilor regizorului care încă nu l-au văzut, sau iubitorilor de filme antihollywood, avant-garde. E un film bizar, plin de simboluri, care nu îți dă cea mai plăcută stare. Dar să ne înțelegem, e GENIAL.
Crucișătorul Potemkin (1925-film mut) Unul din cele mai importante și influente filme din istoria cinamatografiei, cu siguranță ați văzut cu toții o parodie sau referire la faimoasa scena de la treptele de la Odessa, cand căruciorul cu copilul în el coboară treptele sub asediul soldaților. Cu toate astea filmul de propagandă comunistă, e destul de lent și are destule greșeli
chiar și pentru un film din vremea acea. Recomandat celor care sunt interesați de istoria filmului.
Der Untergang (Downfall, nu găsesc titlul în română) (2004) Al doilea film german de pe listă, și al doilea cu temă istorică. Ultimele zile al cancelarului Hitler în buncărul său înainte de a se sinucide, și decăderea sa în nebunie. Foarte bine filmat, foarte bine jucat. Recomandabil tuturor, dar mai ales celor cu interes în al Doilea Război Mondial. Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin. Locul 77 in IMDb top 250.
Back to the Future (Înapoi în viitor) (1985) L-am revăzut. Nu comentez. Cine nu l-a văzut să se uite acum! Locul 103 pe IMDb.
Che: Part One (2008) Prima parte din cele 2 filme făcute de Steven Soderbergh cu Benicio del Toro în rol principal despre Erneste ‚Che’ Guevara. Acest film spune povestea celor 2 ani în care s-a dus lupta răsturnării puterii lui Fulgencio Batista. Filmul nici nu îl glorifică (cum ar gândi mulți) pe faimosul revoluționar, nici nu îl damnează. Foarte recomandat celor cu interes în Guevara, în istorie sau cărora plac filmele de război sau dramele non-kitsch.
College (1927-film mut) Alături de Charlie Chaplin și Harold Loyd, Buster Keaton este unul din fondatorii filmelor de comedie la Hollywood. „College” e un film drăguț, dar cu siguranță nu unul din cele mai bune ale sale. Recomandat amatorilor filmelor mute, sau fanilor Chaplin, dar nu cu mare inimă.
Subscribe to:
Posts (Atom)