Thor (2011)

Am văzut filmul ăsta ( da ăsta, nu acesta, suntem între prieteni totuși) la cinema. La mall mai exact. Au și astea un rol, doar nu m-oi duce la Arta sau Victoria pentru blockbustere. În primul rând vreau să-mi exprim totala condamnare și reprehesiune față de filmele ce introduc a treia dimensiune ( adică îmi bag p#!@ în el 3D ). Bă, de când am 2 cifre la vârstă, nu mă mai impresionează filmele 3D. Ok, ca să nu fiu total împotrivă, cred că accept până în momentul de față doar 2 filme 3D ( Avatar și A Christmas Carol (care nu l-am văzut 3D, dar ăla chiar merita 3D). Dar, nu numai că cinema-urile astea care nu mai știu cum dracu să-ți ia banii, pe lângă că îți ia o grămadă de bani pe popcorn, nachos etc ( nestea la sticlă de 0,5L 7 RON !!! 7 RON... ce dracu suntem în deșertul Gobi? ) te mai și obligă să te uiți la anumite filme DOAR 3D...și unde reducerea de la non-student la student este de mirobolanta sumă de 1 RON. Și intri în sală și îți dă acolo niște ochelari de cal care-mi reduc câmpul vizual la două dreptunghiuri și doamne feri să te uiți în jos la porția ta de nachos că în secunda 2 ți-au căzut ochelarii în sosul salsa.

Buuuun! Cu toate aceste mici iritații am început să mă uit la Thor. Ok, de acum vă zic, eu am avut un avantaj în fața tuturor celor care nu s-au jucat la viața lor Age of Mythology. Știam cum stă treaba în principal. Deci, blablabla Thor e super tare, are ciocanu ăla șmecher, e mai arogant ca fotbaliștii români, urmează să fie rege, blablabla cineva îi strică planurile (i wonder who?), blablabla thor o gafează și ajunge om simplu pe pământ. Asta in caz că vă interesa.

Acum trecem totuși la review. Filmul a fost super ok, chiar m-am simțit bine la el. Deși băieții au avut de furca în a face lumea fantastică a Asgard-ului și cea banală de pe Pământ și să nu cadă în penibil prin alternanța dintre una si alta, au reușit chiar dibaci, scenele de luptă au fost ok și atât însă ceea ce a făcut filmul probabil peste media blockbusterelor obișnuite a fost umorul. Am râs la film de numa. Dar nu genul de râs, ca "haha! ce penal e filmul". Chiar au avut niște replici de am râs cu poftă.

Printre actorii remarcați a fost Chris Hemsworth (Thor), evident, care s-a achitat de toate datoriile unui super-erou și a făcut fazele penibile care trebuie să le facă un super-erou mai puțin penibile și Tom Hiddleston în rolul lui Loki.

Evident că filmul a avut spre final și toate fazele epice ale unui blockbuster, deci minusuri are, de la "totu iese ca la carte", la replici câteodată cretine ( din păcate a avut și Natalie Portman 1-2 replici de mi-am dat câteva facepalm-uri).

Concluzie, film super ok de duminică, când n-ai chef să-ți stresezi capu cu nimic greu și mai vrei să și râzi bine un pic.

P.S. Defect de meserie: eu zic că baieții de la scenografie s-au inspirat la palatul din Asgard după biserica Hallgrimskirkja din Reykjavik. nu?

Black Swan

De două săptămâni tot vreau să mă apuc de recenzia asta. Şi în momentul de faţă ştiu la fel de bine cum să încep ca imediat după vizionarea filmului (prima sau a doua): DELOC.

Arronofsky, of Arronofsky.
După ce am văzut The Fountain am urmărit fiecare ştire despre ce face el, la ce lucrează etc. Am fost puţin dezamăgit când am văzut că ia o cale ceva mai comercială. Asta era pe vremea când pe IMDb „The Wrestler” era în pre-production, remake-ul „Robocop” era şi el pe listă, iar filmul cunoscut azi ca şi „Untitled Darren Aronofsky Project”.
Nu sunt mare fan al filmelor sportive şi pseudo-biografice. Despre underdog-ul care se luptă cu şansele să iasă primul, sau veteranul care trece printr-o criză şi încearcă o glorioasă întoarcere. (încă mă gândesc dacă să mă duc la „The Fighter”). Câtă fericire pe mine atunci când am văzut că unul din cei mai fresh regizori a-i momentului făcea filme despre: a) un fost wrestler care e într-o criză a vieţii şi îşi plănuieşte glorioasa întoarcere şi reunirea cu fiica sa înstrăinată şi b) un film despre o balerină care se luptă cu o rivală pentru titlul de primă-balerină.
„The Wrestler” a fost mult mai bun decât aşteptat, dar nu a devenit unul din favoriţii mei, şi filmul cu balet tot nu mă prea invita. Până la primul trailer. „Ok, fuck, chestia asta are potenţial să fie dură, întunecată şi minunată!”.
Problema e că în ultima vreme, de câte ori un trailer mă încântă, am dubii mari în privinţa filmului; prea des trailerul era construit în aşa fel încât să prezinte un stil şi o idee complet diferită de produsul final. (ex: trailerul „The Road” promitea un clişeu de acţiune post-apocaliptic, motiv pentru care am jurat că voi evita filmul cu orice preţ, dar apoi...) (e trist că mai nou trebuie să ai talent să discerni un film cu potenţial din trailerele făcute pentru a atrage publicul idiot)

Deci, „Black Swan”. Fraaaaaate! E mai dur, mai dark, mai intim, mai minunat decât aş fi putut spera.
Natalie Portman e Nina, o balerină ambiţioasă care e aleasă de către un regizor talentat dar dur (Vincent Cassel) să fie noua faţă a unei companii de balet în producţia „Swan Lake”, în care trebuie să interpreteze atât Lebăda Albă cea inocentă cât şi cea Neagră, seducătoare, malefică, sexuală. Virginala Nina neputând admite că rolul îi este poate peste măsură, e forţată să-şi exploreze părţile întunecate, dar preţul...?
Filmul începe destul de cuminte, o dramă de familie, o dramă despre ambiţie şi competiţie, dar încetul cu încetul cade într-o psihoză profundă care nu iartă nici personajul principal nici publicul, şi ne trece prin horror, thriller, dramă şi toate emoţiile aferente. Camera pare a fi un apendice a Ninei, puţine fiind cadrele care nu o includ, iar asta doar pentru că acelea sunt din punctul ei de vedere. Precum în „Buried” sau în „127 Hours” suntem prizonierii Ninei, legaţi de ea într-o intimitate care nu ascunde nimic. Şi împreună cu ea cădem şi noi în psihoza ei. Filmul ne păcăleşte să credem uneori că mintea noastră ar fi mai lucidă decât a ei, deseori ne lasă cu impresia că „Da, ştiu ce se întâmplă aici, ştiu ce urmează.”, dar apoi ne întreabă „Eşti sigur?”, şi ne arată că suntem într-o lume fără claritate, fără vreun răspuns logic şi previzibil.
Prospeţime pe care filmul şi-0 păstrează şi în privinţa personajelor. Sunt uşor de recunoscut tipologiile din spatele personajelor secundare, rivala care se preface prietenoasă, mama prea protectoare şi ambiţioasă, regizorul seducător dar dur. E aproape frustrant la început de cât simplu e să identifici antagoniştii. Dar desigur, nici aceste personaje nu sunt atât de monocrome precum par iniţial, iar statutul lor de „villain” este serios pus sub dubiu când profunzimea psihozei Ninei devine clară, iar unii asupritori par a fi de fapt asupriţii.
O cădere intimă dar violentă în părţile ascunse al eului şi a sacrificiului artistic, cu un final eliberator în cel mai minunat întunecat mod posibil, Aronofsky a demonstrat că încă mai are multe să ne arate.

...

Înainte să-mi placă filmul m-am îndrăgostit de posterele sale. Nu chiar de toate, dar de patru dintre ele. Nici unul cu poze cu actori pe el, ci nişte schiţe care amintesc de vremurile demult apuse, de posterele art-deco, sau de cele sovietice. Toate reprezentând în stilul lor minimalist un rezumat minunat al temei filmului.