Trailerul zilei: Red Lights

Cillian Murphy (a cărui nume se citeşte ‘Chilian’ nu ‘Siliăn’, căci e gaelic nu englez, la fel ca şi la Ciarán Hinds) joacă un fizician care împreună cu personajul psiholog a lui Sigourney Weaver investighează evenimente paranormale în ‘Red Lights’, noul film al tânărului Rodrigo Cortés, care a regizat ‘Buried’ şi care a produs şi scenariul.

Cei doi ajung să-l studieze pe mediumul faimos jucat de Robert De Niro, care nu este deloc încântat. Din trailer filmul pare să cadă în categoria horrorului psihologic, şi îmi pun speranţele că va tinde mai mult spre psihologic. Dacă va reuşi să se ţină departe de clişee şi fire narative epuizate pelicula s-ar putea dovedi a fi una din surprizele plăcute ale anului, mai ales că pare a fi primul rol mai provocator a lui De Niro de la…ştiu eu...’Jackie Brown’ încoace.

-Aşteptări, pregătiţi-vă să fiţi spulberate!

The Woman In Black (2012, recenzie raluk.ro)

E un moment de dezamagire pe la inceputul filmului cand aparent nu avem in fata altceva decat acelasi film cu fantome pe care l-am vazut de atatea ori. O vila izolata si darapanata, bantuita de o fantoma cu un trecut tragic care vrea sa razbune pe cei vii, si un idiot care crede ca ar fi o idee buna sa petreaca singur o noapte in casa in care niciunul din cei ce urmaresc filmul nu ar petrece singur mai mult de cinci minute in mijlocul zilei. Satenii care se comporta ciudat, copii mult prea seriosi, filmul pare sa acopere toate cliseele. Si momentele de groaza si jump-scare-urile sunt la inceput dureros de previzibile. Dar dupa ce s-a asigurat ca te simti in siguranta pentru ca ii sti toate trucurile, filmul isi prezinta adevaratele arme si te pedepseste aspru pentru ca nu l-ai luat in serios. Folosind aproape toate cliseele genului cu un talent eficient, aplicand tensiune, atmosfera si socuri bine plasate, pelicula scoate publicul din orice zona confortabila. Astfel nu doar ca uiti repede de tot ce stiai, dar stai la marginea scaunului cu mana pe ochi si cu inima batand nebuneste din cauza adrenalinei.


Compania de film Hammer a deschis un nou capitol in istoria filmelor horror in anii ’60, readucand pe ecran si modernizand monstrii precum Dracula, Frankenstein si nu numai. Desi au dat faliment, au avut o influenta puternica asupra viitorilor scenaristi si regizori ai genului. De cativa ani compania a fost redeschisa si a inceput rapid producerea de filme de groaza si supranaturale de calitate. De curand au scos Let Me In, varianta americana a cartii Let the Right One In. Asa ca nu ar trebui sa fim surprinsi ca regizorul James Watkins s-a descurcat bine, desi e abia la al doilea titlu la capitolul regie. Lucrand la filme de groaza precum Eden Lake, Gone si The Descent 2, se vede ca omului ii vine usor sa bage frica in oameni, si foloseste acest talent si in filmul de fata.

L-as mai vedea o data?
Probabil. Dar mai incolo.

La capitolul actori il avem pe Daniel Radcliffe in rol principal care are aici primul mare rol de film dupa cel principal din seria Harry Potter. Si intr-adevar acum e momentul decisiv al carierei sale, cand se va arata daca isi va putea continua cariera de actor sau daca va ramane mereu tipul care l-a jucat pe baiatul vrajitor. Ca si Elijah Wood, care a reusit sa se scape de imaginea lui Frodo alegand roluri cat se poate de variate – Sin City, Everything Is Illuminated, Green Street Hooligans – Radcliffe a revenit pe ecrane cu un rol cat se poate de diferit de cel care l-a facut faimos: un tanar vaduv, un tata care trebuie sa se ingrijoreze de viitorul odraslei si nu de soarta lumii. Pe de o parte s-a descurcat destul de bine, intrupandu-si rolul cu destul talent incat sa nu evoce amintiri Potter-esti, altfel insa nu iese in evidenta. E drept ca personajul nu are prea multe replici, si se descurca bine doar cu limbajul fizic si mimica, insa cuvantul care vine la minte este “eficient”, nu “memorabil”.

Alti actori cu nume rasunatoare filmul nu are, cu exceptia lui Ciarán Hinds pentru care mi-am exprimat deja admiratia intr-o recenzie anterioara. Si el insa ne prezinta o actorie care isi atinge scopul dar nimic mai mult, punand intrebarea daca este totusi mai degraba mana regizorului care a nu a stiut sa ii directioneze bine pe actorii de vina.

Don't Be Afraid of the Dark - del Toro non del Toro

Produs de Guillermo del Toro (care insa nu regizeaza), filmul promitea a fi horror-ul anului, trailer-ul cel putin promitea un El Laberinto del Fauno foarte, foarte infricosator, dar finalmente, desi ne este prezentat un produs decent, filmul nu a redefinit genul si, din pacate, nu e urmat de nopti nedormite.

Sally: What are you?

Voices: …hungry…

Sally (interpretata de Bailee Madison), o fetita de vreo 9 ani, e trimisa de mama ei divortata sa locuiasca cu tatal si noua lui prietena. Un cuplu de arhitecti-renovatori, acestia se muta intr-o vila veche cu scopul de a o restaura si vinde. Lasata sa se plimbe de capul ei, Sally descopera un beci ascuns, si cand nu e nimeni in jur aude soapte dintr-o soba. Ca orice copil normal de varsta ei, nu se sperie absolut deloc, ci decide sa se imprieteneasca cu posesorii vocilor. Acestia insa au planuri mai putin amiabile.

Despre regie si actori ce se poate spune?

Dupa cum spuneam, Guillermo del Toro iarasi

Cambridge Film Festival 2011, Day 2

This day was a bit a more relaxed.

17:30: Mumbai Charlie - a funny half-hour film about a young business man from Mumbai who rediscovers himself when he meets the Charlie Circle, a group of people who worship Charlie Chaplin. Warm recommendation, regardless if you like Chaplin or not. Q+A with director and crew afterwards

18:30: Interview with Deepak Verma - writer, director of Mumbai Charlie. Interview will be uploaded at a later moment.

22:30: Don't Be Afraid of the Dark - horror film written and produced by Guillermo del Toro, with Katie Holmes and Guy Pearce. A blatant disregard for horror conventions, the film is full nicely executed jump scares, though lacks some deeper horror qualities due to exposing the monsters from the very beginning. At points it felt funny, or like a scary version of "The Borrowers". It was intense throughout, and genuinely frightening at moments, but it didn't get under my skin as other classic horror films did and didn't really stay with me afterwards. Recommended none the less.
(recenzie in romana la un moment dat)

Trailerul zilei: The Woman in Black

Bazat pe un roman horror care a inspirat si o piesa de teatru care din 1987 se joaca in continuu la Londra (e pe locul doi ca lungime de productie), "The Woman in Black" este de asemenea al treilea film al renascutei companii Hammer, care a produs filme de groaza in anii '60 (Dracula cu Christopher Lee, Frankenstein, The Mummy etc),   si care dupa zeci de ani de repaus a produs de curand "The Resident" si "Let Me In".
Filmul este de asemenea prima performanta cinematografica a lui Daniel Radcliffe dupa Harry Potter, si desi este un film despre supernatural, rolul pare foarte diferit decat cel care l-a facut faimos, salvandu-l poate de la soarta lui Mark Hamill si alti actori care nu au gasit roluri datorita identificarii lor cu un rol faimos.

Desi trailerul e cam plin de cliseele acestui gen, si implicit filmul pare sa nu fi scapat de formule de filme cu case bantuite, povestea e destul de solida (am vazut piesa acum vreo 2 ani), si pare a fi una din productiile de calitate ce ne asteapta in viitor. Vom mai vorbi dupa ce iese:

Recenzii în 5 minute: Los Ojos de Julia (2010) & Killer’s Kiss (1955)

Los Ojos de Julia (Ochii Juliei)

Poate să tot scrie pe poster “Guillermo Del Toro prezintă”, nu îmi plac filmele spaniole de groază, şi nu înţeleg dragostea pe care o arată toată lumea pentru valul de aceste filme care a aparăut de câţiva ani încoace.

“Orfelinatul” m-a lăsat rece, exceptând momente selecte şi finalul, şi am mai văzut unul la TIFF acum vreo doi (sau trei?) ani, nu mai ştiu cum se cheamă, şi puţin mă interesează.

Englezii şi americanii mai ales par sensibili la aceste filme, criticii lăudând ori originalitatea lor, ori prospeţimea în folosirea clişeelor. (cum funcţionează asta, nu ştiu)

Şi aceste filme nu sunt decât nişte pastişe a unor filme americane, amestecate cu un stil spaniol

Filmul de faţă, regizat de Guillem Morales, e plin de situaţii forţate, personaje plictisitoare, un fir narativ previbil şi o lipsă totală de momente de groază.

Filmul e despre o femeie care orbeşte încet, iar după aparenta sinucidere a surorii ei gemene care orbise deja, se vede urmărită de cineva.

Apar nişte personaje episodice şi absolut incidentale care mai dau un ghiont poveştii de câte ori stagnează sau nu au găsit scriitorii un mod mai elegant de a da explicaţii.

Se încearcă formarea unui mister în jurul identităţii criminalului (folosind tehnici precum păstrarea personajului în umbră, sau evitându-le complet feţele, ca să, noh, simţim şi noi cum e să orbeşti şi să avem simpatie pentru protagonista subdezvoltată, toantă şi cam enervantă), dar aceasta nu reuşeşte, deoarece e clar că suspecţii oferiţi sunt red herrings.

Prin momentele episodice filmul parcă e o telenovelă cu tonalităţi horror strivită să încapă într-un film. Da, sunt câteva jump-scares, şi vreo două momente sângeroase care îţi întorc puţin stomacul, dar toate acestea-s destul de ieftine.

L-aş mai vedea din nou?

Dacă ar fi o seară ploioasă, fără conexiune la net, şi ar fi la TV...aş verifica toate celelalte posturi pentru ceva mai interesant, sigur trebuie să fie ceva pe Discovery sau National Geographic.

Killer’s Kiss

Nu e chiar primul film a lui Kubrick, dar considerând că „Fear and Desire” (1953) e autofinanţat, nu e produs de nici o companie, şi că regizorul l-a denunţat de cum a ieşit şi a interzis circulaţia sa, putem spune că e primul lung-metraj din cariera sa ca şi regizor profesionist.

E un film noir în cel mai clasic sens, un erou exagerat de masculin cu o slujbă dubioasă (boxer) care face voice-overul filmului, care e un flash-back, o blondă dură dar sensibilă şi un gangster [insert ethnic sterotype here], slinos, o poveste de dragoste, nişte crimă, şi un final alert cu o secvenţă de alergare şi bătaie.

Filmul e cu mult înainte ca maestrul să decidă că se cam pişă pe norme şi comercialism şi să facă acele filme care au zguduit cinematografia; astfel filmul intră perfect în tiparul filmelor din acea vreme. Recunosc ca nu am văzut foarte multe, dar acesta nu iese în evidenţă nici printre acelea puţine.

Avem în faţă nu mână sigură a expertului care ştie ce face în fiecare cadru, ci mâna unui amator (foarte talentat dealtfel) care deseori nu e sigur de unde vrea să pună camera sau cum să editeze elegant, şi cu excepţia câtorva cadre care sunt întradevăr minunate, filmul nu are o calitate memorabilă.

L-aş vedea din nou?

Probabil că nu. Cel puţin nu fără vreo ocazie anume, un seminar de film, sau o săptămână Kubrick la cinema unde sunt arătate toate filmele sale.

Pam-pam-paaaaaaaaaam: Plan 9 from Outer Space

Dacă tot am vorbit de Ed Wood, hai să vorbim şi despre Ed Wood şi cel mai cunoscut film al său „Plan 9 from Outer Space”. Filmul care în 1980 a fost numit de un critic cel mai prost film al tuturor timpurilor, motiv pentru care a devenit cel mai cult film al tuturor timpurilor. Da, nerds şi geeks (care nu se traduce ‚tocilari’) fac adunări şi petreceri doar pentru a se delecta cu acest minunat exemplu de pasiune lipsită de talent.
O rasă extraterestră decide să elimine pământenii de frică că aceştia vor descoperi la un moment dat solarbonitul, un element al razelor solare cu ajutorul cărora vor reuşi să tragă în aer Soarele, explozie ce se va propaga prin tot Universul prin razele solare ca prin nişte fitiluri (fitile?). După 8 încercări eşuate, au scos la iveală Planul 9, acela de a distruge oamenii reînviind morţii şi a face din ei zombie periculoşi care vor fi sub controlul extratereştrilor. Să nu-mi ziceţi că nu aţi intrat deja pe bittorrent sau dc şi aţi început downloadul!

În primul şi în primul rând, nu este cel mai prost film din istorie, am văzut exemplare mult mai proaste. Povestea nu e excelentă, şi nu prea se susţine, dar măcar este o poveste, şi este prezentată ok, ceea ce mult mai mult decat aş putea spune despre alte filme. Scrisul în sine e aşa de prost încât îţi vine greu să crezi că au fost făcut cu seriozitate: „Future events such as these will effect you in the future!”, „Visits? That would indicate visitors!”, „Perhaps, on your way home, someone will pass you in the dark, and you will never know it... for they will be from outer space.” „Atmospheric conditions in outer space often interfere with transmitting”, „You know, it's an interesting think when you consider... the Earth people, who can think, are so frightened by those who cannot: the dead” „Paula Trent: A flying saucer? You mean the kind from up there? Jeff Trent: Yeah, either that or its counterpart.” şi desigur "You see! Your stupid minds! Stupid! Stupid!" Actoria variază, dar sunt exemple de actorie lamentabilă, dar în mare parte e mediocră spre ok, uneori chiar bună, nu foarte bună, dar bună. Efectele sunt de tot râsul, dar parcă nu îţi pasă. Cred că ceea ce salvează acest film, că deşi e făcut fără mult talent, e făcut cu dragoste. Sincer, între un film care ar fi putut fi mediocru sau chiar bunicel dar a fost făcut în scârbă pentru acel cec, şi un film condamnat să rămână prost, dar făcut cu convingere şi pasiune, îl prefer pe al doilea.

În plus nu te pui la film aşteptând ceva bun, te pui aşteptând un film care te va face să râzi de cât de prost e. Aş vrea să spun că un film aşa de prost încât e bun...nu prea. Însă e un film aşa de prost încât e destul de amuzant să-l vezi. Plus, e ultimul rol a lui Béla Lugosi.



PS: prost ca prost, dar memorabil, altfel nu ar fi fost facut dupa el piese de teatru, jocuri video, si OMG, vedeti aici:

Masacru drujbat în Texas, Dabăl-iu, Două Butoaie Fumegânde şi Ed cel de Lemn

The Texas Chainsaw Massacre (1974)

Filmul care a schimbat totul. Cel puţin în materie de thriller/horror. Acest film a pus bazele slasherului şi a unor clişee de slasher, fără a fi însă un slasher în sine.
Filmul începe cu un buletin de ştiri despre statui făcute din cadavre dezgropate şi expuse prin oraş. Sute de oameni vin la acel cimitir pentru a verifica dacă dragii lor morţi sunt bine. Printre aceştia 5 tineri. Aceştia se opresc la casa bunicilor lor, şi când fac o vizită unor vecini sunt ucişi de o familie psihopată de canibali.
Nu e mare tam-tam în jurul poveştii. Firul narativ e abia prezent iar scenele sunt groaznice. Un film independent foarte eficient în ceea ce şi-a propus, să creeze o stare extrem de neplăcută publicului. Atmosfera e mereu apăsătoare, muzica e deranjantă, personajele principale sunt extrem de enervante, şi scenele de groază aleatorii, ne-explicate şi deşi în mare parte off-screen foarte eficiente.
Dacă vă plac horrorurile/slasherurile nu vă aşteptaţi să vă placă automat şi mama acestor filme, dar e un film care vă rămâne în minte.


W. (2008)

Filmul biografic a lui Oliver Stone despre fostul preşedinte al Americii, George W. Bush. Acuma mie nu îmi plac biografiile în general, şi în special alea a lui Stone nu. Adica personajele şi situaţiile sunt foarte veridice, sunt întotdeauna neutre, iar cumva face rost de actori minunaţi (Val Kilmer fuckin’ is Jim Morisson), dar filmele prezintă doar părţi din viaţa acestor personaje, fără vreun scop anume. Prefer pseudo-biografiile gen „I’m Not There”, „Where the Buffalo Roam”, „Last Days”; care nu prezintă nimic din ce s-a întâmplat dar au prins esenţa perfect.
Aici din nou avem o perspectivă interesantă despre trecutul lui Bush, jucat de Josh Brolin. Filmul nu îşi bate joc de el, şi nici nu încearcă „să-l scoată” cum ar veni. Aflăm despre ridicarea sa lentă la putere, despre relaţiile cu familia...şi cam atât. Ce să zic? Nu prea m-a lăsat cu nimic filmul, dar o dată merită văzut.


Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998)

Esenţialul Guy Ritchie. Da, „Snatch’” veţi spune că e cel mai bun film a lui, şi voi fi perfect de acord, însă acesta e filmul care a pornit totul, care i-a lansat pe Ritchie, Jason Statham şi Vinnie Jones şi care a patentat formula de succes al filmelor regizorului: nişte criminali inapţi care încep toţi fără legătură sunt uniţi într-un mod surprinzător, câteva scene de acţiune, câteva personaje dure dar absolut amuzante, mult umor de altfel şi un ritm rapid. Formula care a funcţionat la cele trei filme de succes ale sale, şi care a stricat „Sherlock Holmes”.
Patru prieteni, 3 dintre ei criminali mici, ajung să fie datori unui mafiot londonez cu o grămadă de bani, şi pentru a face rost de ei, decid să jefuiască alţi criminali care plănuiesc să jefuiască nişte dealeri/crescători de iarbă, în joc intră şi 2 puşti antice valoroase şi încă câteva personaje.
Dacă vă plac filmele lui Ritchie (şi ar trebui), nu pierdeţi debutul lui. Ok, nu prea are o poveste profundă, nu te învaţă nimic, dar e entertainment pur.

172 pe IMDb top 250


Ed Wood (1994)

Dacă tot am discutat de filme biografice care mi-au plăcut şi care nu, să discutăm şi despre „Ed Wood”, tributul lui Tim Burton adus omului care poartă oficial titlul de „Cel mai prost regizor al tuturor timpurilor”.
Edward D. Wood Jr. a fost un regizor din anii ’50, care nu prea avea talent, sau ştiinţă despre domeniu, dar avea o pasiune nemăsurabilă pentru filme, şi în special pentru cele horror. Cumva a reuşit să găsească finanţare şi să facă câteva pelicule destul de proaste. S-a înconjurat cu ciudaţii Hollywood-ului printre care şi actorul în vârstă şi dependent de droguri, Béla Lugosi. După o serie de ghinioane, cum ar fi lipsa de fonduri şi moartea lui Lugosi care ar fi trebuit să fie starul fimului, Wood reuşeşte să-şi termine ‚capodopera’ „Plan 9 from Outer Space” (care va fi mai târziu numit într-un articol cel mai prost film al tuturor timpurilor), un SF/Horror, în care actorii cei mai cunoscuţi nu au replici din diverse motive, şi personajul lui Lugosi este jucat în parte de un chiropractician cu faţa acoperită.
Burton prezintă o mare afecţiune pentru acest regizor, iar filmul înclină să fie simpatetic, dar cu toate astea se ţine aproape de întâmplările adevărate.
Un film despre speranţă şi pasiune, o comedie savuroasă şi o dramă excelentă cu un casting minunat, Johnny Depp desigur în rolul principal (care este după părerea mea unul din cel mai originale şi mai bune ale sale, ziceţi ce vreţi), Martin Landau în rolul lui Lugosi (pentru care a primit Oscarul) plus Sarah Jessica Parker, Bill Murray şi Vincent D’Onofrio şi alţii.

193 pe IMDb top 250



Nu uitati sa votati pentru Oscaruri. Recenzie surpriza urmeaza.

The Exorcist (1974)

Regie: William Friedkin
Cu: Ellen Burstyn, Max von Sydow, Jason Miller, Linda Blair
Durata: 122 min / 132 director’s cut
Locație: SUA

Nu sunt mare adept al filmelor de groază. Nu-i vorba că nu mă sperie când mă uit la ele singur, noaptea, dar în afară de asta nu e nimic de ele. Ok, de majoritatea de ele, nu chiar toate. Sincer, „Ring 2”, „The Omen”, „Freddy vs. Jason” le-am văzut la cinema și am râs cu lacrimi.
Sub condițiile astea am văzut într-o seară pe HBO, „The Exorcist: The Beginning”, partea a patra adică, un film horror perfect tipic, cu unele momente scary, unele clasice în care se creează tensiune ca apoi să apară ceva brusc pe ecran, lucru care te-ar speria și în cea mai idioată comedie.
Cu toate astea „The Exorcist” original avea o anume aură pentru mine, auzind așa de mult despre el. Aseară l-am văzut în sfârșit, versiunea originală, necenzurată. E GENIAL. Nu e un horroraș tămpit, plin de trucuri ieftine menite să te sperie. Scopul filmului nu e să te sperie ci să te facă să te simți incomfortabil, foarte incomfortabil.
E lent, mare parte a filmului dezvoltă personajele, exorcizarea în sine având loc în ultima jumătate de oră. Ce mai? E o dramă inteligentă și profundă, nu un horror.
Dar să nu vă lăsați înșelați, există destule momente care să vă dea fiori pe șira spinării. Chiar dacă la început îmi păreau amuzante aparițiile demonului, prezența sa îndelungată pe ecran, a înlocuit(fără să-mi dau seama) amuzamentul cu neliniștea, să zicem ca ești lent posedat de un sentiment neplăcut cu fiecare minut care trece.
Actorii sunt minunați, Miller care e la primul rol într-un film redă foarte bine preotul abătut de viață, Linda Blair e înfiorătoare pentru o fată de 12 ani (chiar dacă nu ea a făcut vocea demonului), iar Ellen Burstyn dă ce are mai bun. (mi-a luat ceva timp să o recunosc, și am o mare nedumerire, cum a putut să joace în filmul ăsta, și apoi să refuze rolul mamei din „Requiem for a dream” pentru că scenariul a speriat-o prea tare? Noroc că a fost convinsă să accepte totuși rolul)
Dacă vă place „Saw”, „Scream”, „The Hostel” sau alte filme de genul, iar chestii de genul „The Others” v-au plictisit, sunt șanse foarte mari să vă plictisească și acest film, e ceva mai subtil decât „Freddy vs. Jason”. Dar dacă vă place un film bun, chiar dacă nu vă plac filmele de groază, nu așteptați până la Halloween, „The Exorcist” să fie pe listă.

P.S: nu vă uitați cu gașca de prieteni gălăgioși, cu popcorn și alcool, în cautarea de senzații tari, o să strice și filmul și seara.
P.SS: filme de groază care au ceva de ele: „The Others”, „Saw”(da’ numa’ primu’), și neapărat „Dead End”, e atipic, dar eficient! Mai ziceți voi altele(asta dacă citește cineva drăcia naibii), o să mă mai gândesc și eu.
P.SSs: trailerul pe care l-am ales a fost interzis să fie rulat în cinematografe, cică leșinau oamenii (lucru care se întâmpla și la film). Uitați-vă la el, și vă faceți o impresie despre sentimentul filmului.

Daybreakers, Sherlock Holmes, Paranormal Activity, Up in the Air

Daybreakers: În urma unui virus majoritatea omenirii e transformată în vampiri. Ceea ce nu e nici o problemă, societatea îşi reia cursul normal, doar noaptea; în plus se deschide o piaţă nouă pentru firme de sânge. Acestea aprovizionează noua societate cu sânge de porc pentru vampiri cu valori morale, care sunt puţini. Aşa că vânarea puţinilor oameni care nu s-au transformat e o ocupaţie profitabilă. Dar oamenii sunt puţini, sânge abia se găseşte, ceea ce agravează transformarea în vampir, infectaţii înfometaţi devenind nişte mutanţi mai mult lilieci decât oameni.
Ethan Hawke joacă un vampir-de-ştiinţă care încearcă să salveze umanitate şi vampiritatea încercând să gasească un leac, Sam Neill e şeful său, corporatistul cel rău care se gândeşte doar la profit şi vrea să prindă fiecare om viu de pe lume şi Willem Dafoe e un redneck care s-ar putea să aibă leacul căutat.
Filmul e original în combinarea inteligentă a SF-ului cu genul filmelor cu vampiri care au cam fost mulse de tot. Aici vampirii nu sunt mistici, sau romantici, ci doar nişte oameni puţini schimbaţi. Dar aspectul societăţii e puţin explorată pentru a lăsa loc multor scene de acţiune.
Filmul încearcă să facă prea multe pentru proriul bine, astfel nu e nici un film de acţiune desăvârşit şi nici o dramă socială bine aprofundată, e undeva între.
Actoria însă e foarte bună, mai ales Willem Dafoe, pe care ne-am obişnuit să-l vedem în roluri de intelectual, e savuros.

SPOILER ALERT:





toata faza cu sociatatea vampirica dureaza zece ani, ma intreb cum ar scrie in cartile de istorie: "Intre 2009 si 2019 95% din populatia umana au fost vampiri, dupa care au disparut toti" Ar fi genial sa citesti asa ceva intr-o carte de istorie.






Sherlock Holmes

E un film Guy Ritchie. Însă nu cel mai bun. E un crowd-pleaser. Are romanţă, are acţiune, are un plot cât-de-cât în regulă şi are destulă comedie. Dar deşi pentru aproape două ore ai fost cât se poate de întreţinut, parcă uiţi filmul în secunda în care ai ieşit.
Da Robert Downey Jr, e minunat; dar filmul îl ia pe Tony Stark din Iron Man, îl pune în Anglia victoriană, îi dă o minte analitică (pe care o foloseşte o singură dată într-o scenă care nu are legătură cu misterul cel mare) şi îl numeşte Holmes. Scuze, dar acela nu e Sherlock Holmes (nu, nu sunt fan înrăit), dar nu la acel om te gândeşti când îl ai în cap pe marele detectiv.
E un film chiar ok, şi nu îl regreţi că l-ai văzut (e chiar ideal pt o seară leneşă când vrei ceva pur entertainment complet nesolicitant mental), dar nu pierzi nimic dacă nu îl vezi. (ok, poate pe Robert Downey) (şi pe Rachel McAdams în nişte momente sexy). Părerea mea e că d-l Ritchie mai bine făcea RockNRolla 2, şi îl lăsa pe Sherlock altui regizor/scriitor.
PS: e un întreg sub-plot despre care ţi se dă impresia că e foarte important pentru ce se întâmplă în film, dar în ultimul moment ţi se dă de înţeles că de fapt e complet irelevant pentru acest film şi a fost introdus pentru a lăsa loc pentru partea a doua, ceea ce mi s-a părut un truc ieftin, de doi bani (nu-mi pasă dacă am făcut pleonasm).

Paranormal Activity
NEXT!
Cică ar trebui să fie noul „Blair Witch Project”, păi da a fost super ieftin şi personajele folosesc maram camerele lor, şi finalul e cică fucked-up. Dar „Blair Witch” a fost chiar înfricoşător. Acest film e boring. Ştiţi trailerul ăla când e filmat publicul uitându-se la film şi toţi se cacă pe ei? Nu ştiu la ce film se uitau ăia (poate noul „Sex and the City 2”, nişte close-upuri cu faţa lui Sarah Jessica Parker), dar nu era ăsta; da sunt vreo 2-3 scene destul de înfricoşătoare, dar nu salvează acest SNOOZE-fest. Ca să nu mai zic că personajele sunt atât de extrem de idioate (nu încep, că nu am să mă pot opri) încât le doreşti o moarte lentă şi dureroasă. Un snuff film cu ei doi ar fi fost mult mai binevenit.

Up in the Air

Filmul care salvează lista. George Clooney (nu-mi pasă dacă îl urâţi, tipul se descurcă foarte bine în roluri când vrea) joacă un tip care zboară din oraş în oraş prin State pentru a concedia oameni. Petrece 330 de zile pe an pe avioane sau prin hotele (celelalte 30 fiind un chin), astfel reuşind să se izoleze de familie şi prieteni, lucruri pe care le consideră greutăţi care îl trag în jos. Viaţa i se schimbă însă când apar în joc două femei, o tânără angajată la firma sa, care a găsit o metodă de a concedia oameni fără ca el să mai fie nevoit să zboare din oraş în oraş, şi pe care trebuie să o care după el în ultimul său tur. Cealaltă femeia e varianta sa feminină, o persoană ca el, mereu pe drumuri, care însă îl face pentru prima dată să se gândească că stabilirea nu ar fi un lucri rău. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple, iar mai mult nu vă zic.
Un film original, rar previzibil, ieşid de sub regia tipului care a făcut „Juno” şi „Thank you for Smoking”. Un ritm alert, care însă lasă loc dezvoltării personajelor. Deloc politically correct, filmul e o dramă amuzantă (sau o comedie serioasă, cum vreţi), şi este considerat printre cele mai bune ale anului. (nominalizat la Golden Globes, la BAFTA, şi nominalizarea la Oscar urmează sigur).

Thirst (2009)

Un preot catolic se supune voluntar unui experiment în urma căruia este infectat cu un virus ucigător pentru a găsi un vaccin pentru acesta. Ca şi ceilalţi voluntari ai experimentului el decedează, dar reînvie în mod miraculos după câteva zeci de secunde. Aparent vindecat de virus el este văzut ca un sfânt, ipostază care îl readuce în viaţa unui fost prieten, acum ipohondru, care trăieşte cu mama şi soţia sa.
În curând preotul observă că reînvierea nu a fost un miracol ci un blestem, căci a fost transformat în vampir. Nu poate ieşi în timpul zilei, simţurile şi puterile i s-au înzecit, dar la fel şi poftele, iar cele mai puternice sunt cea pentru sânge proaspăt şi pentru soţia prietenului său cu care începe o relaţie.
Regizat şi conceput de Chan-wook Park care a regizat filmul „OldBoy” despre care am vorbit nu demult, filmul a câştigat premiul juriului la Cannes anul acesta. Vrând să aducă o nouă lumină asupra genului de vampiri, Park a adaptat romanul „Thèrése Marquin” a lui Émile Zola, despre un bărbat care se îndrăgosteşte de soţia celui mai bun prieten al său, şi l-a sucit, a adăugat preotul şi vampir şi a scos acest film minunat.
Filmul nu e de groază, deşi nu duce lipsă de scene înfiorătoare, ba chiar are câteva scene de umor (negru se înţelege), ci este o dramă compusă din mai multe drame: preotul dedicat care brusc se trezeşte plin de patimi, femeia abuzată de familie, trădare, adulter, iertare. Filmul ia turnuri noi când crezi că totul este deja explorat, te surprinde din nou şi din nou.
Ca şi „OldBoy” filmul a reluat şi transformat genul pe care se bazează, povestea fiind filtrată prin filozofia şi valorile Orientale, totul prezentat prin nişte imagini de o puternică estetică, a frumosului, urâtului, greţosului etc.
Şi ca şi „OldBoy” deja se plănuieşte un remake a la Hollywood.  Prindeţi originalul cât puteţi.

Maybe, Definitely Zombieland

Zombieland (2009) Pentru a nu ştiu câta oară un Pământ alternativ este invadat de zombie, iar o mână de supravieţuitori trebuie să se descurce în lumea post-apocaliptică. Doar că de data asta este al naibii de amuzant. Comediile cu zombie nu sunt neapărat o noutate, mai ales după succesul britanicului „Shaun of the Dead” de acum câţiva ani. Ce are „Zombieland” original e faptul că nu e o parodie, şi nu ia în derâdere genul zombie. Filmul oferă numeroase momente de sperietură, iar cu siguranţă nu duce lipsă de sânge, organe şi violenţă. Ceea ce nu dăunează umorului, care este veridic şi nu doar de dragul de a fi (gen fraţii Wayans). Pentru a putea intra în ambele categorii (horror şi comedie) filmul şi-a autoimpus un echilibru între cele două, care funcţionează de minune, umorul nu este ieftin (altfel partea de horror nu s-ar fi susţinut prea bine), şi fiindcă personajele sunt de comedie filmul nu avea ca scop uciderea lor unul câte unul ca în majoritatea cu zombie. A vorbi despre realism într-un film în care lumea e distrusă de zombie poate părea cam absurd, dar în limitele genului filmul a încercat să păstreze realismul şi veridicitatea. Ceea ce se poate observa cel mai bine la personaje, care evită clişeele. Personajul principal este un tocilar, care nu a supravieţuit datorită muşchilor ci pentru că şi-a impus o serie de reguli, iar personajele secundare au şi ele partea lor bine stabilită. Şi faptul că aceste personaje sunt construite aşa, lasă loc unei note de dramatism care nu ar fi avut loc nici în horror nici în comedie. Actoria nu e punctul forte, dar nici cel slab. Woody Harrelson se împarte foarte bine între umor, dramă, violenţă, Abigail Breslin demonstrează din nou că e o tânără cu un viitor în industrie, şi Bill Murray face ce face el mai bine, te face să râzi.
Locul 180 pe IMDb 250.


Definitely, Maybe (2008) Că genul comediilor-romantice nu e chiar genul meu nu ar trebui să fie o surpriză (sunt totuşi un membru heterosexual al genului masculin), dar se mai întâmplă să mă plictisesc şi să fie una la TV sau să fie movie-night cu colegii de casă şi după un horror prost să avem de ales între alt horror prost şi o comedie romantică. În cazul de faţă a fost a doua situaţia. Ce pot spune despre film? Păi o dată şi o dată că îi are pe Ryan Reynolds, Elizabeth Banks, Rachel Weisz şi Abigail Breslin (da, din nou). În al doilea rând că are o notă de originalitate, că nu e kitsch, că nici comedie nici romantismul nu sunt trase la maxim până devin enervante, ba chiar filmul se poate numi o dramă amuzantă despre relaţii. Iar faptul că filmul are happy-end rămâne inevitabil, dar pentru prima dată într-un film de genul habar nu ai care va fi acel final, pentru că ai multe opţiuni, şi culmea, nici una nu e dulcegăreală sau previzibilă. Nu zic că e comedia-romantică care va încânta băieţii (aia ar fi „Zack and Miri make a porno”), dar fetelor, dacă tot aveţi voi alegerea filmului şi vreţi un film de genul, luaţi-l pe ăsta, îi va plăcea.

Horror 2009-2010: Part Deux

De obicei nu m-as obosi cu astfel de filme, casa bantuita, subiectul a fost cam epuizat. Dar acest film pare o revenire la horrorul clasic, fara tot felul de twisturi dramatice, demoni din trecut, pur si simplu o casa care e rea.



Si pentru ca vrem nu vrem sa acceptam "Blair Witch Project" a pornit un nou gen de horror, vom avea si parte de documentare-false sau semifalse. Arata totusi promitator:



Si unul desigur cu extraterestri:

Alien Revisited

Despre primele două părţi din quadrilogia „Alien” am vorbit deja, urmează şi ultimele două.

Alien³ (1992) După cum am menţionat şi mai demult, puţine francize s-au bucurat aşa de mult de regizori de mare clasă ca şi franciza „Alien” (vs. Predator nu se ia în seamă). Primul film a fost copilul original lui Ridley Scott, a doua a fost reinventarea (crezută imposibilă) genială a primului de către James Cameron, al treilea însă nu a fost decât o stoarcere de profit. Filmul s-a bucurat de un scenariu destul de bun şi de un regizor foarte talentat, David Fincher. Problema este că acesta era la primul său film, până atunci se ocupase de videoclipuri, iar studioul nu avea de unde ştii cine va ajunge el într-o zi. Astfel s-au creat multe diferenţe de creativitate, studioul a făcut într-un final ce a vrut, motiv pentru care filmul a ieşit aproape o harababură, şi Fincher s-a disociat de el.
Pe scurt, după întâmplările ultimului film, Ellen Ripley (Sigourney Weaver) a aterizat forţat pe o planetă penitenciară, unde toţi locuitorii sunt foşti ucigaşi şi violatori care au format o proprie religie, fiind închişi pe viaţă, iar apariţia unei femei îi tulbură profund. Evident că în navă mai era un musafir nepoftit, un mic xenomorph (aşa se numesc creaturile) care creşte repede hrănindu-se cu locuitorii puşcariei spaţiale. Ajutoarele nu vin decât după câteva zile, şi Ripley şi bărbaţii trebuie să supravieţuiască până atunci fără nici o armă.
Să nu înţelegeţi că filmul e dezastru. E un SF-Horror destul de bun, are câteva momente care să-ţi facă părul să ţi se ridice, iar actorie e chiar bună. Doar că filmul nu se ridică la rangul celorlalte din serie. Alt defect: s-a hotărât ca extraterestrul să fie generat pe calculator, asta când păpuşile şi roboţii din primele două arătau perfect. Evident că arată ireal şi penibil.

Alien: Resurrection (1997) Deşi partea a treia trebuia să încheie franciza, s-a decis o revenire la Ripley şi extratereştri care o vânează, poate pentru a scoate mai mulţi bani, poate pentru a-i da un final mai vrednic. La regie de data asta Jean-Pierre Jeunet („Amelie”, „Delikatessen”) care a fost optat după ce a făcut „Oraşul copiilor pierduţi”. Ripley este pusă din nou între ciocan şi nicovală, extratereştri care au infestat o nava spaţială şi corporaţia care vrea să îi crească ca şi o armă şi cărora nu le pasă de pierderi umane. Filmul are tot ce e bun din celelalte, acţiune, dramă psihologică, momente înfiorătoare şi o poveste destul de bună. În schimb nu se ridică la nivelul primelor două. Ceea ce trebuie recunoscut e că a adus nişte elemente originale: Ripley are acum ADN de xenomorph în ea ceea ce o face mai agresivă, şansă pentru Weaver de a mai diversifica rolul; şi conţine atât cea mai înfiorătoare transformare a extraterestrului de până acum (nu vă spun care) dar şi cea mai tulburătoare scenă din toată seria (nu vă spun care).

Dacă v-au plăcut primele două ar fi păcat să le pierdeţi şi pe aceste două.

Ce ne pregateste viitorul in materie de horror

Filmele cu vampiri au fost facute, refacute, reinventate etc in ultimii 25 ani, si mai multi. Iar faptul ca singurul film care a adus o latura cat de cat originala in acest domeniu in ultima vreme este "Twilight" demonstreaza destul de bine cat de jos a scazut acest gen. De aceea m-am bucurat cand am vazut acest trailer. Nu stiu daca va fi un film bun (trailerele fac toate filmele sa para bune), dar macar are o abordare originala. Ah, si ii are pe Willem Dafoe, Ethan Hawke si Sam Neill.




Filmele cu varcolaci insa nu au avut acelasi succes, ultimele mari francize in materie, erau filme cu vampiri cu varcolaci in planul doi: "Underworld" si da doamne "Twilight". Acest film nu este neaparat original, este un remake dupa unul din primele filme cu varcolaci, dar macar e un efort si arata bine. Si are si el parte de un trio puternic in rolurile principale, Benicio del Toro, Anthony Hopkins si Hugo Weaving, Plus incantatoarea Emily Blunt.

Sorry dar e singurul trailer pe care l-am gasit cu embeding, trailerul in sine incepe pe la 45 de secunde:


In ultimii ani marile francize de slashere au primit o repornire prin remake-uri ale inceputului, Halloween, Friday 13th, Texas Chainsaw Massacre, The Hills Have Eyes (am auzit ca si Scream va primi un remake). Nu m-au interesat nici originalele nici remakeurile. Dar acest remake este unul care m-a facut sa ridic o spranceana, in mare parte din cauza ca killerul e antagonistul meu principal, si repornirea arata promitatoare. Nu zis nimic, uitati-va la trailer. Ok, o chestie zic, nu cred ca ar fi putut gasi pe cineva mai potrivit de Jackie Earle Haley (Watchmen) sa-l inlocuiasca pe Robert Englund.

David Cronenberg mi-a zburat creierii

David Cronenberg a reușit ceea ce puțini regizori au reușit, a reușit să mențină un echilibru stabil între independent și hollywoodian. Filmele lui nu se țin de normele impuse de Hollywood, de aceleași clișee și construcțiile care determină majoritatea filmelor ce ies annual, dar cu toate astea succesul irefutabil în fața unui public larg au determinat producătorii și studiourile să îi finanțeze proiectele în continuare.
Un stil visceral, organic, carnal, cu o puternică tentă sexual, filmele sale nu iartă publicul, ele putând fi puse în diverse categorii de la David Lynch la Quentin Tarantino de la semi-SF-uri precum “Gattaca” la filme horror cu mult sânge și organe precum “The Thing” sau “Night of the living dead”. Filmele trebuie văzute pentru a fi înțelese, dar nu le recomand celor slabi de inimă sau ușor ofensați. Eu am văzut trei filme în ultimele zile, toate trei complet diferite dar totuși atât de reminesciente unul de altul.

Videodrome (1983) Un film despre care habar nu am cum să incep să scriu despre el. Povestea începe cu un producător de emisiuni (un James Woods plin de energie) pornografice și sadice pentru un post cu circulație mică. El descoperă o emisiune “Videdrome” sunt simulate acte de tortură și crimă și vrea să aducă emisiunea pe postul său. Până aici e ok, dar astea se întâmplă în primele 10 minute din film, și mai departe lucrurile devin prea bizare ca să le mai pot rezuma fără să le stric. Cu toate astea firul narativ nu te pierde. Nu e vorba doar de un ghiveci de simboluri caudate, pe cât filmul devine mai ciudat pe atât mai mult îi accepți logica întortocheată și te ageți de el. Iar la final rămâi cu gura căscată în fața ecranului încercând să-ți dai seam ace naiba tocmai s-a întâmplat. Uitați-vă la film, dar pe propriul risc; nu pentru că ar fi un film prost, dar sentimentele pe care vi le provoacă ar putea satisfăcătoare dar nu chiar plăcute.

eXistenZ (1999) “eXistenZ”, scris așa, cu “e” mic, “x” mare și “z” mare; un film despre care s-ar putea spune că e un fel de Videodrome 2.1, cele două pelicule având multe în comun; ambele tratează îmbinarea tehnologiei cu psihicul uman, doar că în timp ce “Videodrome” trata televizorul și casetele video “eXistenZ” se ocupă de jocuri video, și ambele filme au tematici carnale și sexual puternice. Dar similaritățile se opresc aici. “eXistenZ” se bucură de un fir narativ mai liniar și mai logic, dar rama din ramă din ramă din ramă s-ar putea să te piardă un pic pe parcurs și la finalul, magnific de altfel, are posibilități implicite subtile care te fac să te gândești mult timp despre care variant e de fapt cea corectă (asta după reacția inițială de “Stai un pic! Ce?”).
Filmul se bucură de talentele actoricești a lui Jude Law și Jennifer Jason Leigh în rolurile principale și actori precum Willem Dafoe și Ian Holm în roluri secundare. Din toate trei filmele ăsta e cel care îl recomand cel mai tare, și pentru actorie, și pentru poveste, și pentru că e cel mai nou și pentru efectele speciale, dar mai ales pentru faptul că acesta m-a lăsat cu cea mai puternică impresie că tocmai mi-au fost șterse toate gândurile din creier.

The Fly (Musca)(1986) e probabil cel mai cunoscut film al său, o peliculă despre un om de știință care inventează o tehnologie pentru teleportare, dar când o încearcă își combină ADN-ul cu cel al unei muște, transformăndu-se încet într-un hybrid grotesc.
Ce îmi place la Cronenberg e că întră direct în acțiune. Nu stă cu introduceri lente ale personajelor, care funcționează perfect pentru alte filme. Nu stăm să urmărim cum a stat și s-a chinuit personajul principal să inventeze telepodurile, cum a căutat finanțare, cum au mers greșit primele experimente. Nu ne ține într-un suspans impotent o treime din film până să vedem aparatura și prima teleportare. Nu. Ne scufundăm direct, cu capul înainte. Generic. Actori. Regizor. Titlu. Ambele personaje apar direct pe ecran. El către ea: “Vino să îți arăt ceva!”, două minute mai târziu prima teleportare, împreună cu toată incipientul poveștii. Filmele lui Cronenberg sunt scurte (cam 90 de minute toate trei în parte) și la obiect.
Cât despre “Musca”? Un clasic instant! E un horror, e o dramă, e o poveste de dragoste, e un film despre umanitate, e un film despre animalitate. Jeff Goldblum are, în opinia mea, rolul vieții. Joacă excepțional și omul, dar felul cum interpretează musca care preia omul este veritabil și versatile. Efectele speciale nu sunt făcute pe calculator dar arată infiorător de bine, împreună cu machiajul care ar fi putut intra foarte ușor în abusrd, dar nu a făcut-o. Geena Davis joacă foarte bine, chiar dacă nu excepțional. Iar finalul este pe atât de emoționant pe cât e de înspăimântător. Savurare plăcută!

Am văzut

The General (1926) Penultimul film a lui Buster Keaton înainte de a semna contractul cu MGM și cel mai apreciat de critici și de fani laolaltă. O comedie bazată pe o poveste adevărata despre un inginer de tren sudist din timpul Războiului Civil American, care pornește singur în goană pe urma unor nordiști care au furat un tren în care era și iubita sa. Un film cu o poveste drăguță dar mai ales multe cascadorii periculoase pe care doar Buster ar fi fost în stare să le facă. Prost primit de public la lansare, filmul între timp și-a ocupat locul binemeritat în istoria cinematografiei, nelipsind de pe nici o listă de filme de top al tuturor vremurilor. Ex. Locul 126 pe IMDb top 250.

Hoții de biciclete (1948) Motive pentru care majoritatea publicului român nu s-ar uita la filmul ăsta: e din 1948, e în italiană nu engleză, nu a fost făcut la Hollywood, e alb-negru. Motive pentru care restul publicului roman rămas trebuie să vadă filmul acesta: nu a fost făcut la Hollywood, are un Oscar pentru cel mai bun film străin, actorii, deși amatori, joacă cu o naturalețe surprinzătoare, este considerat de mulți critici ca cel mai bun film făcut vreodată, și dacă nu chiar cel mai bun, în zona aia, ocupă locul 97 pe IMDb top 250.
Filmul spune povestea unei familii italiene în depresia de după Cel De-al Doilea Război Mondial. El găsește o slujbă pentru care însă are nevoie de o bicicletă. În prima zi de lucru bicicleta i se fură, și pentru a nu fi concediat merge cu fiul său să o caute. Un film minunat despre familie, speranță, moralitate și limita umană. În perioada această de criză filmul pare dureros de actual și familiar, și va trezi amintiri în cei care au crescut cu căzile pline de sticle goale de ulei și bere care urmau să fie dezetichetate.

Grindhouse-Planet Terror (2007) Filmul lui Robert Rodriquez care pastișează B-movie-urile anilor ’70-’80 cu care a crescut. Un film amuzant, sângeros, cu o poveste proastă, cu actori care joacă lamentabil și cu efecte special de doi bani. Însă trebuie să înțelegeți că povestea este intenționat scrisă prost cu dialoguri care te fac să râzi la cât de proaste sunt, actorii sunt excepționali în a imita actoria proastă a actorilor de gradul 2 folosiți în filmele vechi, Bruce Willis și Josh Brolin fiind doar două motive pentru a iubi fimul. Iar cât despre efectele proaste, s-au investit milioane pentru ca ele să arate așa de prost.
Filmul probabil trezește sentimente de nostalgie în Americani, românii însă cu greu vor înțelege conceptul de a face un film așa de prost în mod intenționat.
Filmul a fost filmat pentru a fi prezentat impreuna cu filmul “Grindhouse-Death Proof” a lui Tarantino, dar in afara Statelor s-a renuntat la acest format, asa ca astept sa il vad sip e celalalt.
În orice caz a fost o experiență foarte amuzantă, care merită repetată cu o pungă mare de popcorn, câteva beri și o gașcă bună de prieteni.

Aliens - 1986

OK, frate, noh cât de tare poate să fie filmul ăsta? Scuza-ți exprimarea neprofesională, da’ serios amu, e genial.
Și acum versiunea mai critică: Nu mă pot gândi la altă serie de filme care să fi avut norocul pe care l-a avut franciza “Alien”; cele patru părți (cum adică 6 părți? Alien vs. Predator? Ce e aia? Îs două chiar? Nu am auzit de ele)patru regizori, fiecare cu un talent incredibil și o viziune originală și nelimitată. Când a scris și a regizat “Alien” în 1979 Ridley Scott a schimbat felul în care sunt private SF-urile, iar mulți se îndoiau că viziunea sa poate fi continuată cu success de altcineva. Și au avut perfectă dreptate, nimeni nu ar fi putut continua viziunea sa, daaar, a venit un domn numit James Cameron, care filmase de curand “The Terminator”, și a adaptat idée propriei viziuni, și așa Alien a devenit dintr-un SF-Horror claustrophobic, cu acțiune puțină dar tensiună multă într-un SF de acțiune. Dar deși a luat-o cam în direcția opusă cu stilul trebuie să zic că funcționează perfect; genul de chesti yin și yang probabil.
Mie nu îmi plac filmele de acțiune, mă mai uit la câte unul, dar nu pot să zic că rămân cu cine știe ce. Dar filmul ăsta: adrenalină de adrenalină, aproape non-stop; dar cu toate astea e bine scris, personajele sunt aprofundate (nu e dramă, dar pe cât se poate), acțiunea nu e de dragul de a fi, fiecare scenă e cu scop.
Ca și precedentul filmul a pus un standard pentru filmele de genul, și îmi e frică că încă nu am văzut alt SF să răspundă la provocare.
Actoria e foarte bună pentru un SF de acțiune cu soldați, ok nu e Jon Hurt sau Ian Holm, dar sunt totuși actori profesioniști, nu ca în alte filme cu soldați în spațiu (da, mă refer la Starship Troopers).
Locul 63 pe IMDb 250 și trebuie văzut!

Let the right one in

An: 2008

Gen: dramă-horror
Titlu original: Låt den rätte komma in
Limba: Suedeză
Durata: 115 min

Cum să încep eu să vorbesc despre „Let the right one come in”? ‚E GENIAL’ ar fi probabil un început adecvat, dar cred că ar merge mai bine ca și concluzie. Hm? Cum să încep eu să analizez filmul? De unde să incep? De la regie, de la actorie, de la poveste?

Ok? Ați auzit de „Twilight”? Filmul care a ieșit anul trecut despre gagica aia bună care se îndrăgostește de băiatul cel chipeș dar rău dar totuși bun care e de fapt vampir. Păi ‚Twilight’ a fost genul de film despre care de cum am auzit am decis că nu mă interesează, motiv pentru care nici nu l-am văzut, nici nu am deschis cartea. Și de ce atunci sunt așa de înnebunit după un alt film care implică vampiri și romanțe? Păi, și covorul cu „Răpirea din Serai” pe care îl are bunica atârnat de perete și ‚Mona Lisa’ a lui da Vinci înfățisează femei, cu toate astea nu prea le pune nimeni în aceeași categorie.

Oskar e un băiat de 12 ani care este torturat zilnic de bătăuși, motiv pentru care se antrenează seara de seară cu un cuțit să îi omoare; într-o seară observă că un bărbat cu fiica se mută alături, bărbat care a doua seară iese în parc să ucidă un adolescent și să îi colecteze sângele; nu de alta dar fiica sa este un vampir și trebuie hrănită; fiică care dezvoltă un interes pentru Oskar, și nu pe bază de foame. Între cei doi copii singuratici apare o prietenie care se dezvoltă rapid într-o legătură mult mai adâncă. Legătură pusă în pericol de multe elemente prevăzute și ne.

De ce filmele cu tentă horror-mistică sunt atât de potrivite pentru explorarea pierderii inocenței copilărești, descoperirea sexualității, maturizare nu-mi dau seama, dar cu siguranță pot face asta doar sub o regie talentată și o poveste care să nu cadă în absurd. „In the company of wolves” e mai explicit orientat în această direcție, pe când „Let the right one in” are o linie narativă completă, mult mai complexă, personajele fiind mult mai bine lineate. Cele două personaje principale nu doar descoperă aceea primă dragoste atât de intensă, dar trec prin mult mai multe drame, cu care se poate identifica oricine; alienare, umilință, singurătate, sentiment de părăsire, și se descoperă nu doar unul pe altul, ci și fiecare pe sine, și trecând împreună prin foc și pară descoperă valori noi pe care le au.
Recunosc, filmul e cam lent pentru gustul multora; mai ales celor care așteaptă un horror, cu un plot twisted și multe scene sângeroase (nu vă îngrijorați filmul e deja în proces de refacere americană, și sunt sigur că produsul final va fi destul de idiotizat pentru placerea voastră), dar asta face parte din regie, din tema principală. Nu e un horror, aia e doar tenta, nu are scopul de a vă speria, nu are crimă după crimă, nu e exagerat de mult sânge, totul e realist (dar asta nu înseamnă ca nu sunt scene care vă vor ridica părul de pe brațe); e o dramă superbă, și nu de genul celor emoționante dar fără fond.

Actoria celor 2 pre-adolescenți este magnifică, și chimia dintre ei perfectă, greu de crezut că sunt începători. Ceilalți actori nu sunt nici ei de neglijat.

Locul 191 pe IMDb 250 (si asta sunt sigur doar pentru că e în suedeză, alt fapt care va tria spectatorii români în cei 80% de consumeri fără idee și restul puțin de iubitori de film)

P.S: zăpada proaspătă e oficial sursa cea mai versatilă de sunete într-un film, de la liniștitor la mega-creepy.

Am văzut...

In the company of wolves (1984) Au fost o dată ca niciodată basmele. Povești spuse de țărani, seara la foc, despre bine și rău, despre forțe necunoscute ale naturii, povești pline de teroare și erotism non-explicit, care aveau scopul de a atinge visceralul, nu doar a adormi copii. Apoi au venit frații Grimm și le-au adaptat pentru copii, le-au inocentizat, apoi a venit Disney și le-a dat lovitura de grație.
Neil Jordan (Interview with a Vampire) s-a întors la sursă și a redat partea întunecată a basmelor în acest gothic-fantasy-horror sublim; o avem pe bunicuța (Angela Lansbury („Verdict, Crimă”)) în rolul bunicuței care povestește nepoatei inocente despre pericolele oamenilor care sunt mai mult decât par, care nu-și pot controla animalul din ei să iasă. Filmul este încărcat cu alegorii și metafore, fără însă a fi îngreunat de ele, așa poate fi savurat și de cei care nu le înțeleg, ele nefiind relevante poveștii. Pentru unii un film horror/thriller cu vârcolaci, pentru alții o explorare a naturii umane, a viciilor celor mai adânci, a pierderii inocenței în procesul de maturizare și a descoperirii sexualității; îl recomand tuturor mai puțin celor slabi de inimă.


Alien (1979) În ’77 ‚Star Wars’ a revoluționat genul SF introducând o poveste complexe, epică, dar mai ales pentru inovațiile tehnologice. Doi ani mai târziu Ridley Scott va revoluționa și el acest gen de filme, nu prin tehnologie de data asta ci prin combinarea ingenioasă cu horror-ul. Primul din una din cele mai cunoscute serii de filme (4, dacă nu numărăm cele două ‚Alien vs. Predator’), „Alien” ne prezintă ideea simplă a unui extraterestru, un prădător perfect, prins pe o navă cu 6 oameni, și ce vor face ei ca să scape. Deși conceptul de bază e simplu, Scott a reușit să creeze niște tensiuni veridice și subtile între personajele umane, și le-a explorat cu eficiență. Astfel de lupta fizică pentru supraviețuire e dublată de o luptă a inteligenței pentru superioritate morală. Filmul ne prezintă debutul în faimă a lui Sigourney Weaver, și alături de ea actoria magnifică a lui Ian Holm („Lord of the Rings”, „From Hell”) și a lui John Hurt („The Elephant Man”, „Hellboy”, „V from Vendetta”), într-una din cele mai faimoase scene de moarte din cinema. Locul 49 pe IMDb top 250.