Max is a about ten. He has a rich imagination, he is very smart and emotionally sensitive. His father has passed away, his sister has reached puberty and only has time for her friends and his mother has her mind wrapped around her job and tries to restart her life with a new boyfriend. Max doesn't understand why the world around him seems to break apart, so he fights back.
After one difficult day he throws a tantrum and gets into an argument with his mother, upset at her he runs away. Soon he finds a boat, which takes him to the Where the Wild Things are. He is crowned king, and all seems well, for a while...
Spike Jonze took a great risk when he turned one of the most beloved children novels and turned it into a movie for adults, because at any point the audience members could've just stopped and think "Wait a minute, why do I care? It's a ten feet tall monster!", but he pulled it off. Maybe because he worked closely with Maurice Sendak, who wrote the original, and probably due to his talent in story-telling, the movie works. It is just one great trip through all those moments from childhood, we have somehow forgotten. The story works, and the characters are greatly penciled, even those who are on screen only for a few minutes, seem realistic and seem to have a complex backstory. Actually, that was the books original appeal, it managed to tell a huge story in 10 sentences, but making it so close to what we know that we could fill out the rest. So does the movie, it often just gives a hint to what is going on, but we get it.
The acting is great, Max Records, the boy who plays Max is incredibly convincing, but so are the others, Catharine Keener in a her short appearence as the mother, and all the actors who did the voices of the wild things seem great choices.
The imagery is beautiful, the pacing is just right, and although much of it is on downer tone, being rather depressive you come out touched, and feeling lighter, and the movie does that without appealing to all sorts of tearjerking tricks.
oh, and the soundtrack; an indie sort of deal at the same level with "Juno" and "Little Miss Sunshine".
I know there were a few little pieces about the movie I didn't like, but I can't remember which those were, which I think speaks for itself.
cinefilia: incurabilă
Showing posts with label Catherine Keener. Show all posts
Showing posts with label Catherine Keener. Show all posts
Wednesday, January 27, 2010
Thursday, November 19, 2009
Synecdoche, New York (2009)
Deşi am văzut filmul ăsta de două ori î mai, şi este, pentru mine, unul din cele mai bune filme ale anului (sigh, da, mai bun chiar decât Parnassuss, sorry Terry) nu am scris despre el, şi motivele pentru această omisie îmi sunt şi mie necunoscute. Poate pentru că imediat după ce l-am văzut am fost prea răvăşit (despre “Antichrist” tot nu sunt pregătit să scriu), şi după aia am uitat.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.
Subscribe to:
Posts (Atom)