Total Recall (2012)

Undeva intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat si mai mult sau mai putin post-apocaliptic s-a intamplat un plot-device in urma caruia Pamantul a devenit habitabil in doar doua zone, care, in mod oportun povestii, sunt fix opuse pe planeta. Una este in Europa si cealalta in Australia, iar cele doua zone sunt in conflict in urma lipsei de spatiu.
Australia a redevenit cumva colonie, iar in lupta pentru independenta (cred), teroristi ai Coloniei tot amplaseaza bombe in partea europeana, dorind astfel sa obtina… ceva important, sunt sigur.

 In toata aceasta distopie il gasim pe Douglas Quaid (Colin Farrell), care, desi e casatorit cu Kate Beckinsale, este nefericit cu viata sa. Asa ca se duce la o clinica unde clientilor li se implanteaza amintiri pe care altfel nu si le-ar permite: o amanta de lux, o excursie pe Marte, o aventura de spioni etc. Quaid o alege pe cea din urma, dar inainte ca inception-ul sa poata avea loc, o echipa de mascati iau clinica cu asalt, omorandu-i pe toti cei prezenti, minus Quaid, care brusc are super-abilitati de spion si scapa cu viata, dar nu inainte sa omoare 13 agenti mascati.
 Lumea lui este data peste cap cand primeste o serie de indicii care ii arata ca el de fapt chiar este un spion ale carui amintiri au fost alterate si ca este adanc implicat in reteaua teroristilor de pe colonie.

 De partea cui lupta de fapt? Este totul doar o simulare? Va primi fata la final? Si pe care din ele? Toate aceste intrebari si altele primesc un raspuns vag sau niciunul, in urmatoarea ora de impuscaturi, explozii si turnuri de poveste irelevante.

 "What is real?"  Este un tagline care se potriveste filmului original sau povestirii lui Philip K. Dick pe care se bazeaza acesta. Asta deoarece aici povestea se concentreaza mult mai mult pe ambiguitatea realitatii in care traieste personajul. El crede ca lupta pentru o cauza buna, dar tot ce face e foarte posibil sa fie doar o simulare, caz in care orice actiune a sa ar fi complet futila. Dar daca totusi e real? O tematica ce da filmului un nivel in plus celui de film de actiune. Tema care face o aparitie si in noul Total Recall, caci povestea e bazata pe lucrarile mai sus mentionate, dar este repede data la o parte si uitata in favoarea scenelor de actiune intortocheate a caror functiune e greu de explicat. Unde vreau sa ajung e ca filmul nu este un SF inteligent, daca la asta va asteptati, de la premisa generala implauzibila pana la detaliile care o compun. Exista unele elemente in care o viziune gandita a unui posibil viitor isi iveste capul, dar destul de putine.

L-as vedea din nou?
Nu.

[articol complet]

The Way Back - 2010

“Şapte bărbaţi reuşesc să scape dintr-un gulag Siberian în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, iar pentru a ajunge la libertate trebuie să străbată 4000 km de sălbăticiune. Bazat pe o întâmplare reală.”
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.

Parnassus is close

Inca doua saptamani pana la premiera!

In Bruges

Regie: Martin McDonagh
Cu: Colin Farrel, Brendan Gleeson, Ralph Fiennes
Gen: Comedie neagră/Dramă/Crimă/
Durată: 1h 47min
Doi asasini plătiţi din Londra primesc ordine de la şef să se ascundă în Bruges, un orăşel medieval din Belgia, după “slujbă” ce a mers prost. În timp ce Ken (Brendan Gleeson), cel mai în vârstă, se bucură de peisajele şi cultura bogată a oraşului, cel mai tânăr, Ray (Colin Farrel) nu vrea decât să se îmbete. Într-una din seri întâlneşte o frumoasă localnică care îi mai înviorează şederea, dar o umbră încă adestă asupra gândurilor sale; aceasta şi un bilet misterios şi furios de la şef ne indică că cei doi nu se află acolo în vacanţă ci pentru o misiune de natură întunecată.
Acest savuros film independent irlandez este foarte greu de categorisit, povestea făcând un slalom ameţitor între momente pline de umor curat, dramatice fără a fi exagerate sau kitschoase, romantice veridice, şi împuşcături realiste demne de filmele lui Tarantino. Dar o face într-un mod aşa de elegant încât iese un cocktail perfect şi nu o amestecătură ce nu se leagă. La asta se adaugă o regie originală, o actorie impecabilă şi desigur oraşul Bruges care este o entitate în sine, rezultatul fiind un film savuros şi înviorător.