Cambridge Film Festival 2011, Day 1

The Cambridge Film Festival has begun yesterday, and today I managed to view three films, one of which was for the festival magazine, Take One. (make sure to take one when it comes out)

I will try and keep a short festival diary on each of the 10 days, and hopefully will even manage to do it (at least on most days).

So here's today's:

12:30: Tinker, Tailor, Soldier, Spy - as expected it was a very satisfying film, with a brilliant set of actors and a talented director (Let The Right One In's Thomas Alfredson). Let's just say I smell Oscars, aplenty.

(recenzia in romana urmeaza cat de curand)

15:00: Mann v. Ford - made for TV HBO documentary, interesting subject, unimpressive film. Review attached below.

17:45: Resistance - a war drama taking place in an alternative 1944 where D-Day has failed and the Germans have invaded Britain. In a small village in Wales all the men have suddenly disappeared to fight in the resistance, leaving the women under German occupation. Having nothing left home a German general wants to settle here, and tries to form a bond with a local woman, who cannot turn down the help he offers, but does not want to give up her husband. A subtle, slow drama with great performances, much in tone with Tinker, Tailor.... With Andrea Riseborough and Michael Sheen. UK release on November 25th, well worth seeing it.

(in romana, recenzie, cand am timp)

Mann v. Ford

It’s Erin Brockovich, the TV-documentary version, and that could be enough said.

This 2010 HBO documentary follows a community of Native Americans as they are trying to find justice after learning that the rainbow coloured sludge the Ford Motoring Company has dumped on their land during the 60’s is actually highly toxic, causing serious health problems to most inhabitants of the area.

The comparisons to the 2000 Julia Roberts drama don’t stop here, for on the horizon, as a crusader for these people ignored by the authorities, appears the rescuer, a spunky female lawyer looking like a middle-aged Barbie, complete with blonde hair, pink lipstick and matching figure. A southern accent, a go-to attitude and an optimistic determination make her an appealing character, as the film makers themselves must have noticed, considering the movie often seems to center more on her than the Indians themselves.

There is clearly enough and strong material for a moving movie and a deeper study about the carelessness of major companies about the effect some of their actions have on smaller communities, yet the filmmakers do not seem to be able to handle all this material effectively, the product never surpassing its ‘made for TV’ feel, and as for why it received a cinema release in the UK, remains, in this reviewers opinion, a mystery.

Throughout its course the movie retains a stubborn one-sidedness; victims are interviewed in a Church, the lawyers reinterpret anything said by the plaintiffs into an eloquent monologue, which in any court-room drama would stir calls of “Objections, they are leading the witness on”, and no opposing opinion is ever presented, these elements giving a pervading feeling of self-righteousness.

But as the toxic waste permeates into the ground beneath, the real emotional moments permeate the parade of victimization, and moments such as the one where one community member lists all those who have died or are suffering of cancer on a single street, nick-named “Cancer Row” (hint: nearly everybody) are truly gut-wrenching, and are the saving element of the film.

A David vs. Goliath story, if David would spend an hour and a half talking about how mean and ugly Goliath was and then skipped the fight to the aftermath.

Midnight in Paris (2011)

Da stiu, ce plm a patit Woody Allen? S-a ramolit, o dat-o pe siropoase, isi injecteaza glucoza dimineata pe post de mic dejun, a devenit senil si acum isi neaga intreaga filosofie (vezi Cioran ), isi tradeaza inca o data orasul care l-a consacrat, New York, New York cu alt periplu pe batranul continent. Si deasupra tuturor, Owen fucking Wilson!

Ciocoflenderilor, sa stiti ca asta e un film care, de bine de rau, nu iti spune povestea din trailer, de fapt, trailerul nu trateaza absolut deloc miezul filmului si din acest motiv da impresia unei comedii gen "been there, done that" si astfel e pus pe raft. M-am dus la film ( da, am si dat bani pe el ) pentru simplul fapt ca regizorul e Woody Allen si refuzam sa cred ca o va face lata cu un astfel de film si daca era sa o faca lata, eram pregatit. Daca nu v-ati prins pana acum, nu a facut-o lata. Deloc.

Pentru prima oara chiar trebuie sa va spun in mare despre ce e vorba pentru ca e absolut necesar, cred eu si suficient, ca sa vedeti filmul. Ok, Gil (Owen Wilson) este un scenarist de succes, dar pe filme de duzina, care vrea sa-si incerce norocul la scrierea unui roman, insa creativitatea se pare ca nu e punctul lui forte. Ajunge cu viitoarea sotie Inez ( Rachel McAdams ) si cu parintii ei foarte bogati si tipic americani in Paris, unde Gil se indragosteste nebuneste de acest oras. Tot aici ei se intalnesc cu un alt cuplu, Paul&Carol (Michael Sheen & Nina Arianda), un cuplu de snobi clasici extraordinar de enervanti, mai ales Michael Sheen care joaca perfect rolul de tip caruia vrei sa-i dai un pumn in bijuterii numai ca sa taca odata, chiar foarte bine jucat. Ei bine, Gil isi gaseste scaparea intr-o plimbare nocturna de seara in care cum sta el frumos pe scarile unei biserici si bat clopotele de miezul noptii, o masina de epoca isi face aparitia cu oameni din anii '20 si il invita pe Gil la petrecerea la care merg. Si aici incepe distractia.

Gil este aruncat in Parisul anilor '20 unde isi intalneste idolii in Ernest Hemingway ( Corey Stoll, never heard, dar a fost foarte tare ), T.S. Elliot, Scott& Zelda Fitzgerald, cantaretul Cole Porter si muuuuulti multi altii dintre care amintim aparitii extrem de amuzante ale lui Pablo Picasso, Salvador Dali ( Adrien Brody) cu suprarealistii lui Man Ray si Lluis Bunel s.a.

Apare si Marion Cotillard ca si love interest-ul lui Owen din perioada anilor '20, excelenta si ea poate nu prin rolul actoricesc care nu e foarte solicitant, dar naivitatea si senzualitatea jucate atat de natural si look-ul ei care oricum e mai retro si in viata reala, dau o autenticitate fantastica peisajului.

Owen Wilson, ca tre sa zicem si ceva de el, a fost ok, pe mine oricum ma dispera la culme, dar stilul sau de baietel stanjenit, balbait si incurcat se potriveste cu stilul lui Woody Allen, parca ar fi varianta blonda si mai tanara a lui, asa ca e ok, nu strica cu nimic filmul.

Totusi, desi eu am apreciat extrem de mult filmul, trebuie sa vii pregatit cu un bagaj de cultura generala destul de serios, erau personaje de care eu habar n-aveam cine erau si care era faza cu ei, desi tot radeai la glumele pe seama lor ca te prindeai, este un film pentru care nu-mi asum responsabilitatea in caz ca v-ati uitat si nu erati familiarizati cu artistii din Paris din perioada anilor '20 si La Belle Epoque ( de ce la belle epoque? uitati-va si veti vedea ). Filmul trateaza o tema foarte prezenta, cel putin in grupul meu de prieteni: "frate ce bine eram daca ne nasteam in anii '70 cand muzica era muzica" sau "bah daca nu ma nasteam in Romania" , la ultima remarca nu subscriu, insa filmul incearca sa te linisteasca in aceasta privinta intr-un mod foarte placut si reusit sa nu-ti mai faci atatea griji.

Concluzie: trebuie vazut, se desprinde dupa primele 10-15 minute de eticheta de comedie romantica cand iti dai seama de fapt ce se intampla, eu sigur il voi revedea cand va aparea un dvdrip. Daca ar fi sa-l rezum intr-o fraza: fata de comediile alea usoare la care te uiti si dupa 90 de minute ai ramas la fel de prost, "Midnight in Paris" parca iti deschide apetitul pentru arta, lucrurile simple in viata si cred ca iti mai ridica putin si cultura, sau cel putin iti da impresia (snobule).

Alice in Burtonland (2010)

Probabil cel mai aşteptat film din ultimul an după “Avatar”, “Alice in Wonderland” este noul blockbuster a lui Tim Burton. Iar ieri în sfârşit am apucat să-l văd, frumos la cinema cu ochelari 3D. Nu pot să spun că m-a dezamăgit, dar mă aşteptam totuşi parcă la ceva mai mult.
Povestea e că Alice este fiica unui om de afaceri cam aventurier care o învaţă să fie ea însăşi şi puţin nebună, acesta moare, după cum au tendinţa taţii eroinelor din filmele Disney (am uitat cumva să menţionez că filmul a fost produs sub aripa Disney, deci e mult mai inocent şi mai puţin Burton?), iar 13 ani mai târziu Alice este o tânără non-conformistă de 19 ani, care are mereu acelaşi vis despre o lume cu creaturi ciudate, şi care trebuie să se căsătorească cu un lord cam tâmpit şi plictisitor. Dar uite că ajunge din nou în Ţara Minunilor, despre care crede că e un nou vis, şi unde trebuie să învingă Regina Roşie care a cucerit lumea şi o conduce cu tiranie.
Ce a încercat Burton să facă e să dea un fir narativ cărţii lui Carol, să nu fie doar o serie de întâmplări scurte şi ciudate fără legătură una cu altele. Să fie legate de o poveste mai largă, ca să fie o conecţiune emoţională. Well, fail. Eu unul nu am simţit că povestea originală ar duce lipsa unui context mai larg, o fată la începutul adolescenţei care e puţin speriate de gândul de a creşte, şi care printr-o serie de aventuri se găseşte pe sine, cât despre aleatorismul întâmplărilor, o reflecţie perfectă a lumii din jur. Viaţa este aleatorie şi derutantă. Unde nu reuşeşti să faci o conexiuna la asta?
Varianta lui Burton a dus asta puţin mai departe, ieşind din adolescenţă Alice se luptă cu responsabilităţile vieţii de adult, cu toate compromisurile pe care trebuie să le faci, cu faptul că trebuie să fi omul pe care cei din jur aşteaptă de la tine să fi. Doar că şi în lumea cealaltă Alice se luptă cu acelaşi lucru, toate acele creaturi se aşteaptă de la ea să fie o altă Alice şi să îndeplinească o profeţie. Doar că aici la final alege să fie exact ce vor ei de la ea. Deci cum? E ok să fi ce vor ceilalţi de la tine, cât timp e decizia ta? Şi cum exact a învăţat-o asta să îi înfrunte pe cei din lumea noastră?
Iar personajele...The White Queen, care ar trebui să fie cea bună, e doar ciudată (ca toată lumea de altfel) şi nu arată nici un semn de bunătate, The Mad Hatter (care sunt sigur că a fost introdus doar ca să aiba Johnny Depp un rol) se vrea a fi profund nu doar ţicnit, dar nu am înţeles de ce ar trebui să-l cred profund (plus, ce naiba e cu breakdance-ul? Nu îmi pasă dacă e Ţara Minunilor, nici un personaj din epoca victoriană nu ar trebui să facă breakdance pe muzică de breakdance, şi apoi să îi zici Fatwa sau cum dracu se numea, şi să zici că e ok. E Breakdance! Şi care e faza cu schimbatul accentelor? Am înţeles, e nebun, trebuie să devină scoţian o dată la 5 minute pentru asta? sigh). Cât despre Alice, nu te simţi emoţional conectat la experienţele ei, în mare parte pentru că e aşa al naibii de blazată (tu stai în scaunul tău şi eşti minunat de lumea din faţa ta, ea e „meh”). Plus inconsistenţă, mare parte din film: „Eu nu vreau să mă bat. Eu nu sunt Alice, eu nu pot să omor nimic nici dacă ar depinde viaţa mea de asta” Omida: „Uite nişte amintiri de când erai mică şi ai venit aici şi ai uitat totul!” Alice: „Ok atunci, mori spurcăciune de dragon!” Ce?
Personajele cele mai bune au fost The Red Queen, the Knave of Hearts şi The Cheshire Cat.
Actorii în schimb...mamă, mamă. Un vis doar să îi enumeri. Peste Johnny Depp şi Helen Bonham sărim, nu pentru că nu ar fi foarte buni, dar e un film Burton, e deja ceva tipic. Crispin Glover (probabil nu vă spune nimic, dar e un actor foarte bun şi mie îmi place) ca şi the Knave, Stephen Fry (posibil să nu vă spună nimic, dar asta doar pentru că sunteţi inculţi) ca şi the Cheshire Cat, Michael Sheen ca şi Iepurele Alb, trio-ul Harry Potter Alan Rickman ca şi Omida, Imelda Staunton şi Timothy Spall, Matt Lucas ca şi fraţii Tweedle (tipul din „Littel Britain”), Anne Hathaway ca şi The White Queen şi Christopher Lee ca şi Dragonul Jabberwocky (are o replică, dar merită).
Dar să fim sinceri, nu poveştile şi personajele sunt punctul forte a lui Burton. (aţi revăzut „Edward Scissorhands” de curând? Concept fain, dar mamă ce stupid e.) Pentru imagini mergem. Şi deşi a trebuit să renunţe la viziunea sa întunecată deoarece e un film Disney pentru copii, filmul e plin de imagini minunate, detaliate, ciudate, pline de imaginaţie. E o tonă de CGI, dar arată minunat. Şi în sfârşit un om care ştie să folosească 3D-ul. Ori avem filme unde 3D-ul e un truc ieftin şi mai sunt aruncate câteva scene care arată tare, ori filme care sunt bazate efectiv pe 3D şi să te uiţi la film pe calculator ar fi o pierdere de timp (da, mă refer la „Avatar”). Aici 3D complementează foarte bine fiecare scenă, nu e doar un gimmick de spectacularitate, şi mai ales, m-aş uita cu mare drag la film pe calculator. Pentru că în final, în ciuda defectelor menţionate, filmul e o experienţă vizuală extraordinară care te suge în lumea sa din primul minut, şi nu îţi dă drumul decât târziu după ce rulează genericul (şi abia atunci începi să realizezi lacunele). Şi chiar dacă viziunea lui Burton a fost compromisă, e totuşi viziunea sa, şi aceasta va fi întotdeauna originală. E o plăcere să-l vezi.