TRON: LEGACY

Pe scurt: dacã acum un an cineva s-ar fi întrebat cum ar arãta TRON dacã ar fi refãcut, probabil fix asta s-ar aştepta sã vadã.

Esenţa e aceeaşi. Hacker e tras în lumea virtualã a programelor de calculator. Hacker aflã cã are un duşman tiranic puternic pe care trebuie sã-l învingã. Lupte gladiatoriale cu discuri luminoase. Curse spectaculoase cu motociclete virtuale care lasã în urmã ziduri de luminã fatale. Confruntare finalã puţin tãrãgãnatã. Happy ending. Toate fãcute cu tehnologia vizualã de ultimã orã.

Producãtorii au ştiut bine formula de aur pentru continuãri: fã exact aceeaşi chestie, dar diferit.
Diferenţa în cazul de faţã e cã fiecare aspect e adus la nivelul anului 2010: tehnologia e mult mai avansatã, povestea e mai bine scrisã, personajele mai conturate (mai aruncã un 3D, un product placement nesimţit şi o aluzie la Steve Jobs şi filmul e la curent cu lumea actualã. Ah şi desigur: GAGICI).

Povestea îl urmãreşte pe Sam Flynn, fiul personajului principal din primul film, refuzând sã-şi accepte moştenirea lãsatã de tatãl dispãrut ani în urmã. Dar clasicul mentor-ghid apare în joc, şi Sam se trezeşte digitalizat (ceea ce aici înseamnã mai mult de cât a avea cont facebook şi twitter).

Sam nu are nici pe departe carisma pe care a avut-o tatãl sãu în primul film (o fi actorul) dar atrage totuşi simpatia publicului, probabil din cauza cã povestea sa e explicatã în mai mult de douã replici. O expansiune de detaliu scriitoricesc notabil pe tot parcursul filmului de altfel; pe lângã numãrul mai mare de personaje, mult mai colorate (Michael Sheen a salvat filmul de la un mijloc şi plictisitor pe lângã previzibil, ceea ce a rãmas) pelicula are şi un plot mai complex decât “io bun, tu rãu, hai ne batem”.

O altã îmbunãtãţire e explicaţia mai elaboratã data lumii virtuale şi a regulilor ei, pare a fi un Univers mai credibil decât a fost în primul film, deşi nu s-a scãpat complet de sindromul “???”:
‘E o rasã de programe autocreatã a cãrei ADN va salva lumea iar duşmanul a vrut sã îi ucidã’ De ce? Cum? Ha? Sã nu mai zicem de schimbarea de atitudine a diverselor personaje pe care nu o voi dezvãlui aici. ‘Sunt bun, sunt rãu, sunt rãu, ba bun, glumeam, mori!’

Dar sã trecem la partea cea mai importantã, efectul filmului asupra simţurilor.

Din punct de vedere optic filmul este întradevãr o delectare. De la culorile minimaliste pe baza de negru, alb, roşu şi albastru, efectul rece ca de neon la peisajele lumii supratehnologizate, totul e ingenious creat pentru a oferi o esteticã electronicã futuristicã (vezi Apple peste 50 de ani). 3D-ul nu e suprafolosit, ascuţind şi adâncind pentru privitor alertele scene de acţiune, fie fizice sau motorizate.

Printre puţinele defecte numãrându-se faţa întineritã a lui Jeff Bridges care arãta nu mult mai realã sau naturalã decât oricare faţã din “Polar Express”.

Şi auditiv filmul are multe de oferit, soundtrackul fiind compus de duo-ul francez Daft Punk (care au şi un cameo în rol de DJ). Muzica variazã de la un tehno-pop la mişcãri mai lente de Philip Glass meets Kraftwerk. (mai puţin lãudabil a fost acel bas adânc care e la modã acum în filme de acţiune: Dark Knight, Shutter Island, Inception).

Deşi probabil nu va deveni filmul cult care a devenit predecesorul sãu, avem de-a face cu unul din cele mai bune SF-uri din ultimii ani, şi chiar dacã nu oferã o profunzime dramaticã sau filozoficã, sau o criticã/satirã a societãţii, e o experienţã alertã fãrã momente de plictisealã.
Întrebarea care rãmãne este dacã peste 28 de ani filmul va pãrea la fel de nostalgic şi cu efecte la fel de penibile şi neconvingãtoare precum pare primul acum?

TRON - 1982

„Tron” e despre Flynn, un hacker care este asimilat într-o lume virtuală unde programele de calculator au formă umană, gândesc şi au sentimente. Flynn este vânat de un program care şi-a mărit puterile asimilând alte programe, dar lucrurile nu sunt chiar debalansate, deoarece eroul nostru are puteri supranaturale şi se poate folosi de lumea virtuală fără restricţii fizice...ia stai puţin, filmul nu e decât o copie ieftină a unui SF obscur care a ieşit 17 ani mai târziu cu Keanu Reeves parcă în rolul principal.

Dar acum serios, plănuiesc diseară să mă duc la TRON LEGACY, şi deşi probabil a fost scris în aşa fel încât să nu fie nevoie să fi văzut originalul (ceea ce sunt sigur că 97% din public nu au făcut), am decis totuşi să văd de unde a pornit totul, mai ales deoarece aparent e un cult-clasic.
Povestea pe scurt: Flynn e un super-programator, dar ideile îi sunt furate de un rival care devine vice-preşedinte al firmei la care lucrau amândoi. Concediat fiind, Flynn deschide o sală de jocuri electronice (elecTRONice, v-ati prins?) şi încearcă mereu să hackuiască calculatorul rivalului pentru a găsi fişierele incriminatoare. Dar este oprit de un program de siguranţă, care e conştient şi vrea să domine lumea. Acesta îl transportă pe Flynn în lumea virtuală (cu lasere, ok? lasere, are legătura cu a treia lege a termodinamicii, e ştiinţific corect, ok?) unde îl supune unor jocuri gladiatoriale. Urmează nişte scene de acţiune, nişte urmăriri şi alte chestii care seamănă vag cu un fir narativ şi la final totul e bine.

Când a ieşit filmul în ’82 criticii se plângeau de lipsa de poveste, de dezvoltare a personajelor, că filmul e cam goluţ aşa, dar că e o experienţă vizuală unică, şi asta compensează pentru lipsuri (un fel de „Avatar”), nouă însă ce ne-a rămas? Imaginile vizuale ale filmului sunt mai degrabă enervante decât uimitoare, pe bune, încep să te doară ochii de la culorile prea agresive şi grafica care o fi fost de cea mai avansată calitate acum 28 de ani, dar acum pare ca primul pas dintr-un proces de animaţie CGI.
Să nu mai zic că mare parte este animat în mod clasic, şi deseori se vede. Arată ca nişte actori trântiţi într-un SF animat ciudat.

Dar nu mă aşteptam la altceva de la partea tehnică, speram totuşi mai mult de la poveste. Filmul suferă grav de sindromul Ştiinţa-e-Magie, prezent în atâtea filme din acea perioadă. Orice e posibil, ORICE, cât timp i se ataşează o explicaţie pseudoştiinţifică. Scriitorii nu au habar despre ce înseamnă programare. Programele în sine nu sunt nişte linii de cod ci personaje complexe care comunică direct cu userul. De ce? Când a avut loc tranziţia asta? Care e controlul userului? Acesta ştie că programele sunt vii? Sau aia era o metaforă?
Iar lumea virtuală arată interesant şi e inteligent conceptualizată dar nu e aprofundată. E doar un bombardament de informaţii. Nu ni se explică nimic. Adesea pesonajele fac ceva obscur care are apoi un efect a cărui logică rămâne neclară. ‚Trebuie să ne batem în stil gladiatorial.’ De ce?
‚Trebuie să ajungem la portul de tranziţie i/o.’ De ce?
‚Nu mai e ca în vremurile bune când userii comunicau mereu cu programele.’ De ceeeeee? Nu înţeleeeeeeeg!!!! Vreau să înţele-ee-ee-eeeg!

Cu toate acestea filmul a reuşit să mă ţine atent. Nu ştiu de ce. Poate e Jeff Bridges. Mă aşteptam ca timp de 40 de minute să mă uit la ceas din minut în minut şi apoi să zic „OK, ajunge, am prins ideea. Doamne!”, în schimb am fost atent până la finalul care a fost puţin tărăgănat.
Deci merită filmul văzut? De un public general, NU. Dar un cinefil, mai ales cu afecţiune pentru SF-uri, se poate delecta cu graficile ce o dată au fost de ultimă oră aplicate unui B-movie parcă scos din anii ’50 despre astronauţii ajunşi pe o planetă ciudată unde trebuie să distrugă un dictator.

Comedy Preview Time: Fratii Coen, Robin Williams, George Clooney

"Old Dogs" fratele mai mic a lui "Wild Hogs", film cu care imparte un regizor si un actor, John Travolta. Ii mai are pe Robin Williams si Seth Green. Si este ultimul film a lui Bernie Mac, care a decedat anul trecut.



"The Man who Stare at Goats": Ewan McGregor, George Clooney, Kevin Spacey si Jeff Bridges prezinta povestea reala a unor barbati cu puteri speciale antrenati de armata americana:



"A Serious Man", noua comedie a fratilor Coen, nu stiu cum va fi, dar cu siguranta originala:

The Big Lebowski

The Big Lebowski (1998) Jeff ‚The Dude’ Lebowski (Jeff Bridges) nu vrea decât să joace bowling și să mai fumeze un joint dar este asaltat în propria casă de doi agresori, care în proces îi distrug un covor; cei doi l-au confundat cu un alt Jeff Lebowski, milionar, de la care vroiau bani, pe care soția acestuia, o starletă porno, îi datorează în urma unor pariuri. The dude nu vrea decât o compensare pentru covor de la bătrânul milionar, dar acesta refuză. Când însă soția sa e răpită acesta îl recontactează pe eroul nostru să ducă banii ceruți de răpitori la locul de întâlnire; dar când intră în joc prietenul dude-ului, un fost soldat obsedat de vietnam care sărbătorește cu sfințenie sabatul deși nu e evreu (John Goodman), o trupă de pop-industrial germană care se cred teroriști, un detectiv inapt, un regizor de filme porno, fiica artistă și bogată a milionarului Lebowski, un adolescent apatic care fură mașini, o marmotă și un deget tăiat, povestea devine puțin mai complicată. Considerat printre cele mai bune filme a fraților Coen, în ciuda poveștii complicate totul e destul de clar pe parcurs. Amuzant peste poate, recomand filmul oricui. Mai joacă: John Torturro, Phillip Seymour Hoffman, Julianne Moore, Steve Buscemi, Peter Stormare, Tare Reid și Flea (de la RedHotCHilliPeppers). Locul 152 pe IMDb top 250.