The Way Back - 2010

“Şapte bărbaţi reuşesc să scape dintr-un gulag Siberian în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, iar pentru a ajunge la libertate trebuie să străbată 4000 km de sălbăticiune. Bazat pe o întâmplare reală.”
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.

The (Un)Lovely Bones (2010)

O adolescentă este violată şi ucisă, după care ajunge în Raiul ei personal (sau mă rog, „the inbetween”, „the place which is neither the that nor the other”, PURGATORY damnit it’s called fucking PURGATORY, what is so fucking hard? It was invented by the catholics, and you are not in any way original) care e o lume multicolorată, pe care o poate modela după cum vrea, plină de peisaje minunate (care uneori seamană izbitor cu Noua Zeelandă), şi unde un copac şi frunzele sale joacă un rol simbolic...ia stai puţin, o lume de apoi pe care o pictezi cum o vrei, paisaje colorate, copacul care îşi pierde frunzele, acceptarea morţii...sună cunoscut...asta e „What Dreams May Come”! Un film de care probabil nu aţi auzit din 1998, cu Robin Williams şi Cuba Gooding Jr (e dramă), un film minunat care în ciuda recepţiei critice foarte bune rămâne cam anonim.
Un bărbat (Williams) moare într-un accident de maşină, la patru ani după ce ambii săi copii au murit la fel. Soţia sa cade într-o depresie severă. Cu ajutorul unui vechi prieten mort, el trebuie să înveţe să-şi accepte moartea, şi ajunge în propriul Rai, care e format din picturile soţiei sale, şi pe care el le poate schimba după nevoile sale. Dar soţia sa se sinucide şi ajunge în Iad, iar el trebuie să accepte că nu o va mai vedea niciodată. Însă nu vrea să renunţe, şi coboară în Iad după ea.
E un film plin de imaginaţie, original, care e drept că uneori e genul de film plin de sentimentalisme, doar că aici în mod ciudat nu sunt enervante şi ieftine, ci chiar funcţionează. Actoria e bună (Williams poate juca foarte bine serios când vrea), povestea e originală, imaginile minunate, doar finalul l-aş fi preferat poate puţin altfel, dar şi acesta funcţionează şi e în ton cu filmul. Dacă aveţi o dată timp, uitaţi-vă la timp (dacă nu vă place mă puteţi înjura), funcţionează foarte bine de văzut cu jumătatea mai bună lângă tine.
De asta cred că „What Dreams May Come” e un film bun...stai puţin...ceva nu e în ordine [se uită la titlu] Pizda Mă-sii!!

Deci da, „The Lovely Bones”...nu mi-a plăcut. Poate pentru că am citit cartea. Aceasta e despre efectul pe care moartea personajului principal îl are asupra părinţilor şi prietenilor şi asupra ei. E o carte despre toate acele mici detalii ale vieţii. Filmul e o corcitură între un thriller despre capturarea criminalului şi o dramă de familie. Parcă nu se stă asupra nici unui moment, mi s-a părut destul de ne-echilibrat emoţional, iar desigur o groază de elemente sunt eliminate. Problema e că pe acele elemente se baza cartea, din cauza lor e aşa bună.
Mă aşteptam la mult mai mult, aştept filmul de când e în pre-producţie, iar mă bucuram de regia lui Peter Jackson. Poate mă aşteptam la prea multe. Acel loc dintre (PURGATORIU) este colorat, şi chiar original, dar e ciudat de dezamăgitor şi chiar superficial. Arată ca varianta digitală a unui trip LSD, nu are motive, sau scop. Iar dacă aşa arată pre-raiul, cum arată Raiul în sine?
Actoria recunosc a fost bună, în mare parte din cazuri, Stanley Tucci e chiar formidabil în rolul ucigaşului, Mark Wahlberg, Rachel Weisz şi Susan Sarandon, snt buni, dar doar la nivelul lor obişnuit, adică nu poţi să zici că aceste performanţe vor fi printre cele mai memorabile ale lor, cât despre Saoirse Ronan (fata aia enervantă din „Atonement”), se descurcă binişor, deşi uneori pare să muşcat mai mult decât poate înghiţi (scuzaţi traducerea din engleză), şi cumva pare să primească roluri de naraţiune.

Recomandarea mea: citiţi cartea, uitaţi-vă la „What Dreams May Come” şi „Tăcerea Mielor”, cele trei elemente pe care filmul parcă încearcă să le atingă dar nu reuşeşte. Sau dacă vă uitaţi la film, nu citiţi cartea înainte.