Trailerul zilei: Red Lights

Cillian Murphy (a cărui nume se citeşte ‘Chilian’ nu ‘Siliăn’, căci e gaelic nu englez, la fel ca şi la Ciarán Hinds) joacă un fizician care împreună cu personajul psiholog a lui Sigourney Weaver investighează evenimente paranormale în ‘Red Lights’, noul film al tânărului Rodrigo Cortés, care a regizat ‘Buried’ şi care a produs şi scenariul.

Cei doi ajung să-l studieze pe mediumul faimos jucat de Robert De Niro, care nu este deloc încântat. Din trailer filmul pare să cadă în categoria horrorului psihologic, şi îmi pun speranţele că va tinde mai mult spre psihologic. Dacă va reuşi să se ţină departe de clişee şi fire narative epuizate pelicula s-ar putea dovedi a fi una din surprizele plăcute ale anului, mai ales că pare a fi primul rol mai provocator a lui De Niro de la…ştiu eu...’Jackie Brown’ încoace.

-Aşteptări, pregătiţi-vă să fiţi spulberate!

Monolog: Taxi Driver - You talkin' to me?

O scena complet improvizata de Robert De Niro si pe care a trebuit sa o privim din nou di din nou di din nou in nenumarate parodii, asta in conditia in care multi nu vazuseram originalul:

De Niro vs. De Niro

În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter” și “Raging Bull”.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-i carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă regizorul a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personajul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep (care e logodnica personajului lui Walken, care e cel mai bun prieten al personajului lui De Niro), la mijloc e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, și la final, ca să vezi, e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat bine un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.

Femme Fatale: Jackie Brown & Katalin Varga

Jackie Brown (1997) Este al treilea film a lui Quentin Tarantino (ignorând segmentul din „Four Rooms”). Brown (Pam Grier) este o stewardesă care face trafic de bani din Mexic pentru un traficant de arme, Ordell (Samuel L. Jackson). Dar ea este prinsă de un detectiv (Michael Keaton) care şi-a pus ca ţel arestarea lui Ordell. În pericol de a face puşcărie sau de a fi ucisă de Ordell, Jackie pună la cale un plan complicat din în urma căruia ar trebui să iasă nu doar nevătămată ci şi cu „pensia” asigurată.
Considerat cel mai matur film a lui Tarantino, pelicului îi lipsesc momentele de violenţă extremă (uciderile sunt off-screen sau parţial acoperite, şi în număr mai mic decât în celelalte filme). Povestea e foarte bine scrisă, în binecunoscutui stil al regizorului-autor, cu câteva dialoguri de excepţie, dar implică mai puţin referiri la cultură pop. Punctul forte este actoria: Pam Grier (care se retrăsese din actorie, revine la filmul care e un tribute Blaxploitation, genul în care ea îşi făcuse numele) redă o intensitate surprinzătoare, Michael Keaton e la locul lui, Sam Jackson e la fel de cool ca în Pulp Fiction, dar mai matur, iar Robert de Niro e o surpriză plăcută într-un rol tăcut şi cam de fundal, dar de pe care nu îţi vine să îl ignori.
Filmul e mai lent şi mai lunguieţ decât cu ce ne-am obişnuit din partea domnului Tarantino, şi se vede că nu e chiar genul lui, dar pentru un începător s-a descurcat de minune, şi momentele de plictis sunt puţine şi rapid uitate.


Katalin Varga (2009)
Filmul este bazat vag pe personajul istoric Ecaterina Varga, însă prea vag pentru a fi necesară cunoaşterea istoriei ei. O coproducţie română/maghiară/englezească filmul este o dramă simplă dar intensă. Katalin este o femeie dintr-un sat simplu din Munţii Apuseni a cărei soţ află că fiul lor e doar al ei nu şi al lui. Nesuportând ruşinea acesta o alungă pe ea şi pe fiul ei. Ceea ce el nu ştie că ea e victima unui viol brutal în urma căruia a rămas însărcinată.
Prinsă între dorul de casă şi nevoia de dreptate aceasta porneşte într-o călătorie lungă, în paralel ascunzând fiului de 10 ani adevărul. Când însă ajunge faţă în faţă cu cel care a nenorocit-o, lucrurile nu mai par aşa de simple.
Deşi un film simplu, pelicula este de o intensitate foarte puternică, beneficiind de nişte imagini şi cadre minunate pline de tranchilitate care complementează perfect zbuciumul inimaginabil din interiorul personajelor. Iar scena în care Katalin povesteşte dezinvoltă scena violului violatorului şi soţiei acestuia descriind fiecare detaliu cu minuţiozitate este una din cele mai puternice scene dintr-un film.
Un film despre regăsire, ispăşire, iertare, familie şi răzbunare.

9 ore de Robert De Niro

Novecento (1900)

Regia: Bernardo Bertolucci
Cu: Robert De Niro, Gerard Depardieu, Donald Sutherland, Burt Lancester
An: 1977
Durata: 301 min

Pe scurt: o masturbare pro-socialistă de 5 ore terminată cu o ejaculare mult întârziată și nefertilă.
Mai în detaliu: Filmul prezintă povestea a doi bărbați care s-au născut în aceeași zi a anului 1900 într-o provincie din Italia, unul fiu de familie bogată, celălalt fiul slugei familiei. Cei doi cresc împreună și se împrietensc. Dar pe măsură ce cresc societatea din jurul lor se schimbă, are loc Primul Război Mondial, iar activiști politici încep să tulbure stilul de viață a oamenilor. Țăranii încep să ceară tratament egalitar și se răzvrătesc împotriva stăpânilor lor. Cei doi băieți sunt bărbați acum, cel bogat (Robert De Niro) moștenește moșia părinților și deși nu are el însuși înclinații fasciste, accept fără probleme acest regim. Celălalt (Gerard Depardieu) este tras în mișcări de stânga și devine un activist socialist notoriu. Prietenia celor doi se destramă, dar ambii rămân cu amintirea copilăriei petrecute împreună.
Teoretic nu sună așa de rău, dar practic, filmul nu reușește să se transpună cu succes pe ecran. Are elementele unui film bun. Bertolucci e un regizor foarte bun, iar actoria este excepțională, De Niro își ocupă rolul cu obișnuita măiestrie, Depardieu își face unul din cele mai bune roluri iar Donald Sutherland e periculos și plin de energie. Problema e că filmul se sufocă sub propria greutate. Toate elementele bune se pierd în epicele cinci ore, legătura dintre ele se subțiază. La asta se adaugă faptul că toți actorii secundari și-au filmat rolul în italiană iar apoi au fost dublați în engleză. Filmul amintește de westernurile lui Leone, dar acolo nu era așa de deranjant. Actoria se pierde complet și ai constant o impresie de falsitate și ridicularitate. Partea pro-socialistă a filmului crește pe parcurs, iar dacă la început pare doar o refereință istorică, mai încolo devine pedant, glorificarea comunistului și demonizarea fascistului bate în absurditate, iar ultima jumătate de oră din film pare a fi luată dintr-un film rusesc de propagandă de pe vremea lui Stalin. E așa de ridicule încât vrei să crezi că e o parodie, doar că nu râde nimeni. Iar cele câteva scurte și răsfirate critici ale socialismului nu reușesc nicidecum să dea atmosfera de obiectivitate dorită.
Dacă se face însă abstracție de aceste defecte și te înarmezi cu o doză serioasă de răbdare, filmul îți dă o experiență cinematică destul de completă și satisfăcătoare.


C'era una volta in America (Once upon a time in America)

Regia: Sergio Leone
Cu: Robert De Niro, James Woods, Joe Pesci, Jennifer Connelly
An: 1984
Durata: 229 min
Ultimul film a lui Sergio Leone, regizorul care și-a câștigat faima cu westernurile cu Clint Eastwood, este un epic despre prietenie și remușcare. Pe lângă De Niro și faptul că ambii regizori sunt italieni, filmul pare a avea multe în comun cu “Novecento”, ambele spun povestea a doi prieteni de la copilărie la adulți, ambele studiază societatea în care trăiesc ei și cum se schimbă ea de-alungul deceniilor, diferența principal fiind că filmul lui Leone funcționează.
Robert De Niro îl joacă pe Noodles, un gangster din vremea prohibiției care își trădează prietenii și fuge din oraș înainte să fie ucis. 35 de ani mai târziu se întoarce după ce a primit o scrisoare anonimă și începe să-și reamintească adolescența, cum și-a întâlnit prietenii, și cum s-au desfășurat lucrurile până la punctual trădării lor.
Filmul este un tur de forță atât ca poveste cât și actoricește și este un bun final pentru Leone. Prima versiune avea 6 ore, dar studioul a vurt un film mai scurt, rezultând în final variant de aproape 4 ore, care a câștigat aprecierea criticilor și a publicului laolaltă (locul NR pe IMDb top 250).
Deși e un film în care personajele sunt gangsteri, nu e un film “cu gangsteri”, el având o poveste plină de drama vieții, iar temele adolescenței, sacrificiului, remușcării și a prietenei și a dragostei domină pelicula. Cu toate astea filmul e mai degrabă un film de bărbați, nu doar pentru ca are violență și sex explicit, ci și pentru că personajele principale sunt bărbați pe tot parcursul, iar femeile se pot identifica cu ei la fel de bine cum o fac bărbații cu Bridget Jones.

Am văzut...

Singin’ in the Rain (1952) Trebuie văzut cel puțin o dată în viață! E funny, dar nu e comedie, e puțin kitsch, dar într-un sens bun, e Gene Kelly, e una din cele mai faimoase scene din cinema! E un mic păcat pe care ni-l permitem în secret cu toții. Locul 77 pe IMDb top 250.


Cabinetul Doctorului Caligari (1920) Sinopsis: Un hipnotist are sub puterea sa un somnambul care a dormit constant de 23 de ani, și pe care îl trimite prin orașe să ucidă oameni; poveste e văzută prin ochii unui tânăr a cărui prieten este ucis de somnambul. Printre primele filme horror (chiar primul după unii istorici) și primul film din valul expresionismului german, care ne-au adus și faimosul „Nosferatu”, acest film a inspirat numeroși regizori moderni, atât din cauza decorului suprarealist cât și a tematicii. Tim Burton ar fi un exemplu evident. Dar în ciuda acestor fapte, și că e primul film cu un twist-ending, nu recomand film decât celor cu interes în istorie cinematografică


Fahrenheit 451 (1966) Citiți cartea! Povestea: eterna distopie din viitor, aici televizoarele sunt folosite pentru a menține populația într-o stare de „zombii” inculți(pare cunoscut?), cititul (al cărților sau a orice altceva fiind strict interzis), personajul principal are slujba de a arde cărți, însă când deschide o carte pentru prima dată, începe să aibă îndoieli. Până aici numai bine, dar cu tot talentul lui Truffaut, filmul e un epic fail! Actoria nu iese cu nimic în evidență, regia nici atât! Sentimentul de viitor distopic e foarte puțin explorat, în comparație cu „1984” sau „Portocala Mecanică”! printre primele filme la care chiar aștept remake-ul!


8 ½ (1963) Filmul (autobiografic?) al genialului Fellini despre un regizor care nu reușește să-șî dea seama despre ce e de fapt următorul său film. Agasat de producători, ziariști, actori, soție, amantă el se retrage într-o lume de vis, pierzând limita între fantasie și realitate. Un film foarte personal al regizorului, câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin, nu îl recomand însă unui public modern general. Locul 151 pe IMDb top 250.


Mean Streets (1973) Câteva zile din viața unor gangsteri de rang mic din cartierul italian din New York. Prima colaborare a lui Martin Scorsese cu Robert de Niro, și deși nu e debutul pentru nici unul, e filmul care i-a împins pe amândoi spre succes și recunoaștere. Succes care va fi consolidat de încă 7 filme împreună. În acest film rolul principal îi revine lui Harvey Keitel, care face o treabă excelentă. Merită văzut, de fani Scorsese sau „Nașul”, și nu numai.