Killing Them Softly - grace and murder

Ca şi primele două sale filme, anume „Chopper” filmul biografic despre unul dintre cei mai notorii criminali austalieni, filmul de debut a lui Eric Bana şi „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, al treilea film a lui Andrew Dominick are ca şi subiect lumea criminală, dar în loc de a prezenta pur şi simplu un studiu al unui aspect al universului interlop, cum am găsi în primele filme ale lui Scorsese, regizorul se foloseşte de această rampă pentru a intra într-o diatribă mai mult sau mai puţin subtilă despre economia Americană şi capitalism.

Doi criminali de stradă naivi cred că au în faţă o metodă uşoară de a face o sumă considerabilă de bani când cineva le dă pontul să jefuiască un joc de poker al mafiei locale. Convinşi că nu vor fi prinşi, cei doi trec la treabă fără să realizeze efectul complex pe care îl au asupra „economiei” ilegale locale; jocurile de cărţi sunt închise iar asta blochează fluxul banilor, lucru care afectează afacerilor „şefilor”. Pentru a redresa situaţia, Mafia trimite un asasin pentru a afla cine este responsabil.

Acţiunea filmului are loc în 2008 în mijlocul campaniei electorale Obama vs. McCain, iar discursurile celor doi candidaţi şi a altor politicieni vor deveni un laitmotiv încă din prima scenă, în care unul din personaje se plimbă printr-un peisaj dezolat înconjurat de hârtii plutind în vânt şi vocea lui Obama pe fundal vorbind despre visul american. Plasarea filmul în toiul crizei financiare ar fi făcut ca fragilitatea „economiei” locale ale mafioţilor şi uşurinţa răsturnării acestea să fi funţionat automat ca şi simbol pentru defectele sistemului capitalist, dar insistenţa regizorului de a insera în repetate rânduri monoloage electorale, diegetice sau non-diegetice, devine obositoare şi superfluă. Efectul ar fi fost poate mai puternic dacă s-ar fi rezumat la a păstra monoloagele lui Obama despre puterea poporului american care deschid şi încheie filmul.

Această primă secvenţă, filmată într-un uşor slow-motion, este una din cele două momente care deviază de la estetica minimalistă care domină filmul şi care amintesc de cinematografia şi secvenţele cu tentă poetică din „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”. Cealaltă secvenţă este tot una filmată în slow motion, doar că aici efectul este  mult mai augmentat, şi o găsim în scena asasinării unuia dintre personaje; Peste balada pop clasic „Love Letters” asasinul îşi împuşcă victima pe timp de ploaie. O suită de planuri detaliu ne prezintă un balet al violenţei, în care gloanţele îşi părăsesc pistolul, lovesc şi împrăştie stropi de ploaie, îşi ating ţinta împroşcând aerul cu stropi de sânge şi bucăţi de creier. Combinaţia dintre slow-motion, muzică şi sânge are un efect atât de augmentare cât şi de îmblânzire a violenţei, oximoron ce repetă tema titlului de „a-i ucide cu blândeţe”. Această replică se regăseşte în film spusă de asasinul jucat de Brad Pitt, care nu are probleme cu uciderea unor oameni dar nu îi place să îi vadă suferind înainte. Un cinicism de care personajul dă dovadă în repetate rânduri: când partenerul său, pe care el însuşi l-a ales, nu se comportă după plac, asasinul aranjează ca acesta să fie arestat. Şi tot el este cel care contrazice discursul despre poporul american a lui Obama de la finalul filmului, anunţând că el trăieşte în America, care nu este o ţară ci o afacere în care fiecare luptă pentru sine.

Trailerul zilei: The Raven

Din seria filmelor care iau povesti clasice si le fut brutal pana nu le mai recunosti, vine "The Raven", de regizorul care a facut "V for Vendetta". O corcitura Vidocq, Fratia Lupului, From Hell si poate chiar Guy Ritchie's Sherlock Holmes, filmul il urmareste pe nimeni altul decat Edgar Allan Poe (jucat sec de John Cusack) care face echipa cu un inspector al politiei cand un criminal in serie imita crimele din povestile autorului.
Daca as fi avut 13 ani probabil as fi fost super-hyped de acest film, dar momentan imi pare foarte neinteresant. Vom vedea.



Aspect al filmului care insa totusi mi-a starnit interesul sunt posterele:

Unul minimalist, fundal rosu cu o pata neagra in forma de corb sangerand pe titlu:

Si un al doilea din scoala Ralph Steadman, desi inca nu am reusit sa determin daca chiar el e autorul sau doar cineva care il imita bine. Oricum ar fi, rezultatul e de apreciat. Din nou o abordare minimalista, cu un titlu scris parca cu disperare in sange, si o pata rosie-neagra care aminteste de o pasare. Posterul se potriveste perfect cu tema de violenta si nebunie macabra.

Chinatown (1974)

Am menţionat în ultima vreme cât de mult iubesc anii ’70 din punct de vedere cinematografic? „Povestea merge mai departe...”
Zilele trecute am avut în sfârşit timp să văd „Chinatown”, ultimul film a lui Roman Polanski făcut în America, înainte să trebuiască să plece...datorită unor evenimente...
Pelicula e un tribut adus film-noir-ului din anii ’40-’50, genericul fiind în stilul acelor filme într-un ton sepia, deja ştiam că va fi un film bun. Plotul este complex şi foarte ingenios şi inteligent construit, nu am să vă spun multe despre el, să zicem doar că include un detectiv, o femme-fatale şi o crimă.
Însă Polanski nu ne dă un clasic noir, cu detectivul decăzut, tipii cei răi clar definiţi, în Chinatown, nimic nu e precum pare, nu şti cine de fapt e antagonistul, iar oricât ai încerca nu reuşeşti să ajungi cu un pas în faţa filmului. Iar finalul e neaşteptat şi puternic.
Cinematografia este clară şi solidă, regizorul pare să fi ştiut exact ce vroia. Actoria este de primă clasă, Jack Nicholson în rolul principal, la fel de cool precum te aştepţi dar de data asta pare să nu aibă totul atât de bine sub control pe cât ar vrea, şi Faye Dunaway în rolul femeii cu sânge rece, care se pare totuşi a nu fi chiar atât de rece.
Ceea ce m-a minunat cel mai mult la el, e că atât din punct de vedere vizual cât şi povestea, filmul ar fi putut fi făcut anul trecut. Dacă nu ai şti, ai crede că ai aplicat şi pe Nicholson o reîntinerire CGI.
Good good good

Locul 59 pe IMDb 250


PS: scoate-ti sampania, postul cu numarul 200

Fargo & Burn After Reading

An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța



În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.


Fargo

An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA

După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.

Femme Fatale: Jackie Brown & Katalin Varga

Jackie Brown (1997) Este al treilea film a lui Quentin Tarantino (ignorând segmentul din „Four Rooms”). Brown (Pam Grier) este o stewardesă care face trafic de bani din Mexic pentru un traficant de arme, Ordell (Samuel L. Jackson). Dar ea este prinsă de un detectiv (Michael Keaton) care şi-a pus ca ţel arestarea lui Ordell. În pericol de a face puşcărie sau de a fi ucisă de Ordell, Jackie pună la cale un plan complicat din în urma căruia ar trebui să iasă nu doar nevătămată ci şi cu „pensia” asigurată.
Considerat cel mai matur film a lui Tarantino, pelicului îi lipsesc momentele de violenţă extremă (uciderile sunt off-screen sau parţial acoperite, şi în număr mai mic decât în celelalte filme). Povestea e foarte bine scrisă, în binecunoscutui stil al regizorului-autor, cu câteva dialoguri de excepţie, dar implică mai puţin referiri la cultură pop. Punctul forte este actoria: Pam Grier (care se retrăsese din actorie, revine la filmul care e un tribute Blaxploitation, genul în care ea îşi făcuse numele) redă o intensitate surprinzătoare, Michael Keaton e la locul lui, Sam Jackson e la fel de cool ca în Pulp Fiction, dar mai matur, iar Robert de Niro e o surpriză plăcută într-un rol tăcut şi cam de fundal, dar de pe care nu îţi vine să îl ignori.
Filmul e mai lent şi mai lunguieţ decât cu ce ne-am obişnuit din partea domnului Tarantino, şi se vede că nu e chiar genul lui, dar pentru un începător s-a descurcat de minune, şi momentele de plictis sunt puţine şi rapid uitate.


Katalin Varga (2009)
Filmul este bazat vag pe personajul istoric Ecaterina Varga, însă prea vag pentru a fi necesară cunoaşterea istoriei ei. O coproducţie română/maghiară/englezească filmul este o dramă simplă dar intensă. Katalin este o femeie dintr-un sat simplu din Munţii Apuseni a cărei soţ află că fiul lor e doar al ei nu şi al lui. Nesuportând ruşinea acesta o alungă pe ea şi pe fiul ei. Ceea ce el nu ştie că ea e victima unui viol brutal în urma căruia a rămas însărcinată.
Prinsă între dorul de casă şi nevoia de dreptate aceasta porneşte într-o călătorie lungă, în paralel ascunzând fiului de 10 ani adevărul. Când însă ajunge faţă în faţă cu cel care a nenorocit-o, lucrurile nu mai par aşa de simple.
Deşi un film simplu, pelicula este de o intensitate foarte puternică, beneficiind de nişte imagini şi cadre minunate pline de tranchilitate care complementează perfect zbuciumul inimaginabil din interiorul personajelor. Iar scena în care Katalin povesteşte dezinvoltă scena violului violatorului şi soţiei acestuia descriind fiecare detaliu cu minuţiozitate este una din cele mai puternice scene dintr-un film.
Un film despre regăsire, ispăşire, iertare, familie şi răzbunare.

Am văzut: Tenacious D, Four Rooms, The Breakfast Club, The Killing

Tenaciuos D in The Pick of Destiny (2006) Pentru cei care nu ştiu, Tenacious D este un proiect a lui Jack Black în colaborare cu HBO. E un serial de fapt în care Jack (pe numele lui adevărat) formează o trupă cu chitaristul/actorul Kyle Gass şi încearcă să ajungă la faimă (premisa e că ei nu sunt deja faimoşi). Serialul de comedie combinat cu melodii marca Jack Black (vezi mai jos) a avut succes şi în 2006 a devenit film de cinematograf.
Filmul prezintă prima întâlnire a celor doi muzicieni şi primul lor concert. Încercând să-şi dea seama de ce trupe precum AC/DC sau Led Zeppelin au avut aşa un succes răsunător cei doi realizează că toţi chitariştii acestor trupe au folosit aceeaşi pană de chitară. După ce află că această pană a fost făcută dintr-un dinte al diavolului, ei decid să o găsească, urmând o serie de momente comice.
Filmul, care are numeroase guest-appearance-uri din partea unor legende a muzicii rock cum ar fi MeatLoaf, Dio şi Dave Grohl şi actori precum Tim Robbins şi Ben Stiller, e destul de drăguţ, având nişte momente cu adevărat amuzante, dar nu sunt excesive, şi deşi merge văzut într-o seară de plictiseală, nu e nimic urgent în a-l vedea.

Four Rooms (1995) În ciuda a ceea ce v-ar spune unii, “Four Rooms” nu este un film de Tarantino; e drept Tarantino că acesta a scris una din cele patru poveşti şi a jucat în ea, dar nici ideea filmului nu a fost a sa şi nici el nu a regizat filmul; deci nu e un film Tarantino.
Pelicula ne prezintă aventurile unui cărăuşi de bagaje dintr-un hotel în patru camere diferite.
În prima o sectă de vrăjitoare încearcă să ducă la capăt un ritual dar le lipseşte un ingredient, unde intră în joc eroul nostru. În al doilea este asaltat de un cuplu cu probleme casnice şi o tendinţă spre violenţă. În al treilea trebuie să aibă grijă de copii obraznici a unui latino (scris şi regizat de Robert Rodriquez), iar în ultimul trebuie să facă treaba murdară într-un pariu făcut de nişte staruri de Hollywood.
Filmul se vrea o comedie, dar nu prea reuşeşte, şi e în mare parte absurd (şi nu în sensul ăla bun în care se vrea absurd). Decât un film de comedie, mai degrabă mă simţeam că mă uit la un sitcom previzibil şi prost scrise (şi nu la modul în care filmul se vroia o parodie subtilă la sitcomuri previzibile şi prost scrise). Au fost desigur şi unele moment strălucite, mai ales în ultimele două segmente, dar acestea nu compensează pentru restul.
Filmul se bucură de prezenţa diverşilor actori/staruri: Madonna, Bruce Willis, Marissa Tomei, Antonio Banderas, cu toate astea Tim Roth fură showul în rolul cărăuşului. Un rol foarte enervant şi antipatic, dar jucat cu mare măiestrie umoristică de actorul pe care îl ştiam doar din roluri serioase. Aproape a făcut să nu regret că am văzut filmul.

The Breakfast Club (1985) Cinci adolescenţi sunt pedepsiţi la detenţie de sămbătă, sportivul, prinţesa, tocilarul, rebelul, cuidata. În alea opt ore se descoperă singuri şi unul pe altul, trec prin problem, momente de umor, şi îşi dau seama că în spatele fiecaruia e mai mult decăt credeau. Marea capodoperă în materie de com-dram cu adolescenţi (foarte în vogă în anii ‘80) a lui John Hughes (foarte în vogă în anii ‘80) şi jucată de grupul de tineri actori porecliţi “The Brat Pack”: Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, Ally Sheedy (foarte în vogă în anii ‘80). Nu suntem în anii ’80 şi filmul mi s-a părut o tâmpenie. Stereotipic, previzibil, deseori kitschos, inconsistent.

The Killing (1956) Nu este primul lung-metraj a lui Kubrick, mai facuse două dar care au fost finanţate de el însuşi şi care aveau doar puţin peste o oră. “The Killing” poate fi considerat primul lui film de studio, fiind finanţat din exterior şi având o lungime de lungmetraj normal (1 h 25 min).
Filmul prezintă încercarea a unui grup micuţ de criminali care încearcă să jefuiască o casă de pariuri şi soarta acestora. Deşi a fost făcut la aproape zece ani de la apusul filmelor film-noir, este considerat printer cele mai bune din această categorie.
Deşi tânărul regizor se afla la începutul carierei a reuşit deja să lase o amprentă asupra cinematografiei; tehnica sa de a prezenta naraţiunea într-un mod non-linear care se întrerupe singur, a fost la vremea sa ceva complet nou şi a influenţat multe filme mai târziu, din care amintim “Pulp Fiction”.
Un film a cărui vizionare nu va fi regretată.
Locul 168 pe IMDb top 250.

Inamicii Publici

Gen: acţiune/mafie
Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Marion Cottilard, Christian Bale
Durata: 2h 20min

Robin Hood; Jesse James şi Billy the Kid; Hell’s Angels: Persoane în afara legii, persoane care au comis jafuri şi crime,. Persoane care au devenit personaje romantice, a căror poveşti au supramediatizate şi distorsionate pentru a deveni un fel de eroi naţionali.
Unul din aceşti ‘eroi’ a fost John Dillinger, un jefuitor de bănci notoriu american din anii ’20-’30, care a fost primul cetăţean care a primit titlul oficial de Inamic Public.
Filmul redă ultima parte a vieţii sale de infractor, fără a-l damna sau a-l glorifica, şi explorează efectul tabloidelor asupra felului cum au fost percepuţi de către public nişte oameni care încălcau legea, şi cum au ajuns să se perceapă ei însăşi. Pelicula are un stil rece şi calculat, lucru care nu se poate spune şi despre actorie, pe lânga rolurile principale jucate cu fineţe de Depp (Dillinger), Cottilard (iubita sa) şi Bale (omul legii care vrea să-l prindă), şi rolurile secundare au avut parte de o distribuţie de înaltă clasă.
Un film care merită văzut.

In Bruges

Regie: Martin McDonagh
Cu: Colin Farrel, Brendan Gleeson, Ralph Fiennes
Gen: Comedie neagră/Dramă/Crimă/
Durată: 1h 47min
Doi asasini plătiţi din Londra primesc ordine de la şef să se ascundă în Bruges, un orăşel medieval din Belgia, după “slujbă” ce a mers prost. În timp ce Ken (Brendan Gleeson), cel mai în vârstă, se bucură de peisajele şi cultura bogată a oraşului, cel mai tânăr, Ray (Colin Farrel) nu vrea decât să se îmbete. Într-una din seri întâlneşte o frumoasă localnică care îi mai înviorează şederea, dar o umbră încă adestă asupra gândurilor sale; aceasta şi un bilet misterios şi furios de la şef ne indică că cei doi nu se află acolo în vacanţă ci pentru o misiune de natură întunecată.
Acest savuros film independent irlandez este foarte greu de categorisit, povestea făcând un slalom ameţitor între momente pline de umor curat, dramatice fără a fi exagerate sau kitschoase, romantice veridice, şi împuşcături realiste demne de filmele lui Tarantino. Dar o face într-un mod aşa de elegant încât iese un cocktail perfect şi nu o amestecătură ce nu se leagă. La asta se adaugă o regie originală, o actorie impecabilă şi desigur oraşul Bruges care este o entitate în sine, rezultatul fiind un film savuros şi înviorător.

RockNRolla

Scenariu, regie: Guy Ritchie
Cu: Gerard Butler, Tom Wilkinson
Gen: Crime/Comedie/Acţiune
Durata: 1h 54min


În primal minut al filmului Archie ne explică ca un „Rock’N’Rolla” este cineva care nu se mulţumeşte doar cu banii, sau puterea sau femeile, ci le vrea pe toate.
Urmează un generic animat rapid şi cu împuşcături după care aflăm ca Archie este mână dreapta a lui Lenny, un gangster care învârte majoritatea afacerilor imobiliare importante din Londra, mai ales pe cele care nu sunt chiar legale. El face o afacere cu un rus bogat care îi lasă pictura sa favorită ca şi garanţie până la încheierea afacerii. Aici intră în joc şapte milioane de euro, o contabilă plictisită, trei gangsteri mici dar cu datorii mari şi un fiu vitreg care este un star rock drogat presupus mort...
Toate astea adunate poată sună complicat, dar cel mai nou film a lui Guy Ritchie demonstrează că regizorul britanic încă mai are ceva de spus în ciuda ultimelor eşecuri, mai ales de când s-a întors la formula sa de succes de filme cu gangsteri simpatici, cu actori de clasă, dialog simplu dar inteligent scris şi multe situaţii de umor ce nu par neveridice. Astfel filmul nu e doar „de băieţi”, ci poate fi savurat de oricine.

Sursa: Sibiu 100%

M.& M by Fritz Lang

Fritz Lang este unul din cei mai influenti regizori al cinematografiei timpurii. Filmele sale au infleuntat expresionismul german, film noir-ul si cinematografia in general.

Metropolis (1927) SF-ul mut a lui Lang este și va rămâne unul din cele mai influente filme din istoria cinematografiei. Deși variant originală s-a pierdut și varianta de azi a fostr recompusă cu migală și nu este chiar completă viziunea epică a regizorului nu s-a pierdut. A fost cel mai scump film de pe vremea sa și decorurile minunate ne demonstrează de ce. Filmul spune povestea luptei dintre clasa muncitoare și cea conducătoare, fără însă a intra în pedantism socialist sau fascist, ci declarând nevoia de unitate dintre cele două: “Mintea și mâinile au nevoie de un mediator, iar acela este inima”. Pentru fiecare din cele două clase, s-au construit câte un oraș separate, iar viziunea arhitecturală încă nu a fost ajunsă din urmă de realitate. Actorie minunată din partea tuturor actorilor (în limita posibilităților tehnice), iar regia sublimă. Un clasic. Un monument al cinematografiei. Locul 82 pe IMDb top 250.

M (1931) Thrillerul lui Lang ne prezintă ce se întâmplă cu oamenii unui oraș când un ucigaș în serie le distruge pacea. Ucigașul de copii creează paranoia și lipsă de încredere, oamenii se acuză reciproc, poliția este neajutorată, până și crima organizată se implică în căutarea ucigașului care le dă lor un nume prost. Iar la final te întrebi dacă între ucigaș și restul oamenilor e vreo diferență adevarată. Peter Lorre (Casablanca) joaca rolul criminalului tormentat de psihoză cu o naturalete care iti da fiori. Lang a creat încă un clasic, iar deși e primul sau film cu sunet maestrul de cinematografiei demonstrează o înțelegere naturala a noi tehnici. Locul 45 pe IMDb top 250.

9 ore de Robert De Niro

Novecento (1900)

Regia: Bernardo Bertolucci
Cu: Robert De Niro, Gerard Depardieu, Donald Sutherland, Burt Lancester
An: 1977
Durata: 301 min

Pe scurt: o masturbare pro-socialistă de 5 ore terminată cu o ejaculare mult întârziată și nefertilă.
Mai în detaliu: Filmul prezintă povestea a doi bărbați care s-au născut în aceeași zi a anului 1900 într-o provincie din Italia, unul fiu de familie bogată, celălalt fiul slugei familiei. Cei doi cresc împreună și se împrietensc. Dar pe măsură ce cresc societatea din jurul lor se schimbă, are loc Primul Război Mondial, iar activiști politici încep să tulbure stilul de viață a oamenilor. Țăranii încep să ceară tratament egalitar și se răzvrătesc împotriva stăpânilor lor. Cei doi băieți sunt bărbați acum, cel bogat (Robert De Niro) moștenește moșia părinților și deși nu are el însuși înclinații fasciste, accept fără probleme acest regim. Celălalt (Gerard Depardieu) este tras în mișcări de stânga și devine un activist socialist notoriu. Prietenia celor doi se destramă, dar ambii rămân cu amintirea copilăriei petrecute împreună.
Teoretic nu sună așa de rău, dar practic, filmul nu reușește să se transpună cu succes pe ecran. Are elementele unui film bun. Bertolucci e un regizor foarte bun, iar actoria este excepțională, De Niro își ocupă rolul cu obișnuita măiestrie, Depardieu își face unul din cele mai bune roluri iar Donald Sutherland e periculos și plin de energie. Problema e că filmul se sufocă sub propria greutate. Toate elementele bune se pierd în epicele cinci ore, legătura dintre ele se subțiază. La asta se adaugă faptul că toți actorii secundari și-au filmat rolul în italiană iar apoi au fost dublați în engleză. Filmul amintește de westernurile lui Leone, dar acolo nu era așa de deranjant. Actoria se pierde complet și ai constant o impresie de falsitate și ridicularitate. Partea pro-socialistă a filmului crește pe parcurs, iar dacă la început pare doar o refereință istorică, mai încolo devine pedant, glorificarea comunistului și demonizarea fascistului bate în absurditate, iar ultima jumătate de oră din film pare a fi luată dintr-un film rusesc de propagandă de pe vremea lui Stalin. E așa de ridicule încât vrei să crezi că e o parodie, doar că nu râde nimeni. Iar cele câteva scurte și răsfirate critici ale socialismului nu reușesc nicidecum să dea atmosfera de obiectivitate dorită.
Dacă se face însă abstracție de aceste defecte și te înarmezi cu o doză serioasă de răbdare, filmul îți dă o experiență cinematică destul de completă și satisfăcătoare.


C'era una volta in America (Once upon a time in America)

Regia: Sergio Leone
Cu: Robert De Niro, James Woods, Joe Pesci, Jennifer Connelly
An: 1984
Durata: 229 min
Ultimul film a lui Sergio Leone, regizorul care și-a câștigat faima cu westernurile cu Clint Eastwood, este un epic despre prietenie și remușcare. Pe lângă De Niro și faptul că ambii regizori sunt italieni, filmul pare a avea multe în comun cu “Novecento”, ambele spun povestea a doi prieteni de la copilărie la adulți, ambele studiază societatea în care trăiesc ei și cum se schimbă ea de-alungul deceniilor, diferența principal fiind că filmul lui Leone funcționează.
Robert De Niro îl joacă pe Noodles, un gangster din vremea prohibiției care își trădează prietenii și fuge din oraș înainte să fie ucis. 35 de ani mai târziu se întoarce după ce a primit o scrisoare anonimă și începe să-și reamintească adolescența, cum și-a întâlnit prietenii, și cum s-au desfășurat lucrurile până la punctual trădării lor.
Filmul este un tur de forță atât ca poveste cât și actoricește și este un bun final pentru Leone. Prima versiune avea 6 ore, dar studioul a vurt un film mai scurt, rezultând în final variant de aproape 4 ore, care a câștigat aprecierea criticilor și a publicului laolaltă (locul NR pe IMDb top 250).
Deși e un film în care personajele sunt gangsteri, nu e un film “cu gangsteri”, el având o poveste plină de drama vieții, iar temele adolescenței, sacrificiului, remușcării și a prietenei și a dragostei domină pelicula. Cu toate astea filmul e mai degrabă un film de bărbați, nu doar pentru ca are violență și sex explicit, ci și pentru că personajele principale sunt bărbați pe tot parcursul, iar femeile se pot identifica cu ei la fel de bine cum o fac bărbații cu Bridget Jones.