The Rum Diary – nici pe departe indeajuns rom (recenzie raluk.ro)

Care adolescent cinefil-in-devenire nu a descoperit la un moment dat Fear and Loathing in Las Vegas, ramanand buimac dupa experienta? Eu unul sunt un exemplu clasic cu obsesia de rigoare, Gilliam oricum isi facea deja loc spre a fi regizorul meu favorit, textele lui Hunter S. Thompson le devoram cum reuseam sa le prind si Johnny Depp… e Johnny Depp.

Cum atunci sa reactionez altfel decat cu cel mai mare entuziasm la anuntul ca un al doilea film dupa un roman pseudo-autobiografic al autorului e in productie? Dupa ce am citit romanul nu mi-a ramas decat sa astept ani buni sa apara cate o poza sau o stire pe IMDb, filmul avand o productie destul de tulburata.

Poate ca aveam asteptari prea mari, poate ca nu a fost de la inceput corect sa il compar cu Fear and Loathing in Las Vegas, ceea ce nu am putut evita, dar filmul pe care l-am vazut ieri nu e chiar filmul pe care il asteptam.

Now all this might sound like some crazed hallucination, but it’s all true… I think

Anii ’60, prima dezbatere electorala televizata are loc intre Nixon si Kennedy, iar Paul Kemp (Johnny Depp), un scriitor/jurnalist american, accepta o slujba in Puerto Rico in speranta de a-si gasi vocea auctoriala. Aici se loveste de criza orasului, unde localnicii sunt tratati prost de invadatorii americani care cred ca locul li se cuvine, si distrug peisajul construind hoteluri scumpe pentru turisti grasi americani care nu fac altceva decat sa joace bowling si la casino.

Ziarul la care se angajeaza e pe calea cea buna spre desfiintare, si incercarile lui de a prezenta stiri adevarate in loc de povestioare dragute care lauda afacerile americanilor nu sunt primite cu mare caldura.

Talentul sau e curand observat de coruptul Sanderson (Aaron Eckhart) care ofera bani buni pentru colaborarea lui Kemp intr-o “afacere”, lucrurile insa se complica cand apare in peisaj frumoasa logodnica a afaceristului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Problema principala a lui The Rum Diary e lipsa de focalizare – dupa cum poate ati observat si din rezumat, povestea urmareste diverse fire narative, nereusind sa il duca pe niciunul pana la capat. Nu e nici chiar o poveste de dragoste, nici una despre lupta impotriva coruptiei si nici una despre un scriitor in devenire. E putin din fiecare, dar niciuna de fapt, si intre ele sunt introduse momente de comedie cauzate de alcool, mai precis rom, ca doar trebuie si titlul explicat cumva.

Acest frustrant rezultat cade pe umerii regizorului Bruce Robinson, care si-a facut debutul cu propria contributie in randul filmelor cult, inimitabilul Withnail and I si How to Get Ahead in Advertising, si care dupa un hiatus de 19 ani nu doar a regizat acest film ci a si adaptat scenariul dupa romanul lui Thompson. Pentru textul de baza, ca si pentru Fear and Loathing in Las Vegas, functioneaza stilul narativ fragmentar, caci vocea lui Thompson e una captivanta si puternica, compensand pentru lipsa de liniaritate cu comentarii sociale de la cele profunde la cele ilare, dar in amalgamul de fata acea voce e pierduta, pelicula oferind putine momente veritabile de introspectie sau umor.

Dintre actori, Aaron Eckhart si Amber Heard sunt cam neremarcabili, dar asta e poate din cauza ca personajele lor par destul de fade in comparatie cu toti excentricii care domina restul filmului. In roluri secundare apar Richard Jenkins, care a fost nominalizat la Oscar anul trecut, Michael Rispoli care a mai aparut in Kick-Ass, dar cel care fura spectacolul e Giovanni Ribisi, care e de nerecunoscut in rolul unui jurnalist alcoolic cu tendinte naziste.

Colectia de ciudati e condusa de Johnny Depp, despre care mai trebuie sa zic ceva? Considerand ca tin la viata mea, am hotarat ca trebuie. Paul Kemp e mult mai putin… excentric decat Raoul Duke, celalalt alter-ego al lui Thompson, jucat tot de Depp, dar asta probabil din cauza ca aici sursa e doar alcoolul, nu o colectie formidabila de droguri. Astfel ca performanta actorului nu mai e la fel de exploziva, dar asta nu o face cu nimic mai putin buna, si m-am bucurat foarte mult ca a continuat sa redea vocea groasa si modul de a vorbi pe care le avea si in celalalt film.

Dar implicarea lui Depp in cazul de fata nu e doar pe post de actor; el e cel care l-a convins pe Thompson sa publice romanul in 1999, desi il scrisese cu aproape 40 de ani inainte, el a luptat pentru ecranizare, oferindu-si propria firma de productie, si el l-a scos pe Robinson de la “pensie” pentru regie; o pasiune si dragoste pentru material care se vede si in actorie.

Ce spun criticii despre The Rum Diary? si restul articolului

L-as mai vedea o data?
Poate. La un moment dat. Nu pot sa zic ca e o prioritate.

Avatar (IMAX 3D)

Am văzut trailerul, nu am rămas impresionat. Am auzit că va revoluţiona tehnologia cinematografică, de ce? Motion capture? Hm, numele de Robert Zemeckis spune ceva? Şi am început să aud de el, şi să aud de el şi să tot aud de el. Şi am citit câte ceva despre el. Şi da, se pare că domnul Cameron a investit câte ceva în filmul ăsta (timp şi bani), şi da, imaginile arătau superbe. Dar motivul principal pentru care am mers să-l văd, a fost exact acelaşi motiv pentru care l-aţi văzut şi voi. Pentru că pur şi simplu toată lumea a mers să-l vadă, pentru că de la „Return of the King” încoace nu am mai auzit ca cinematografele să fie ticsite, şi să-ţi trebuiască să-ţi faci rezervare înainte, şi asta în România. Aşa că mi-am rezervat bilete la BFI IMAX Londra, şi m-am îmbarcat şi eu pe călătoria spre Pandora.
Pentru că majoritatea dintre voi probabil l-aţi văzut deja nu am să va plictisesc.
Premiza nu e deloc originală, practic e varianta adultă de la „’Ferngully’, ‚Pochahontas’, ‚Atlantis’”. Oamenii cei răi tehnologizaţi invadează tribul şamanic (vezi amerindieni) în pace cu natura să le fure pământul/minereul/ceva resursă. Personajul principal se îndrăgosteşte de fiica şefului tribului, care este promisă războinicului cel mai de vază, ceva trădări, ceva moarte, momente triste, ceva bătălie, alianţa dintre corporaţia cea rea şi armata cea rea pierde. Final.
Totuşi pentru o premiză deloc nouă, povestea a fost apt construită, personajele au fost ok, să zicem veridice în circumstanţele date. Doar că a fost totul mult prea lung. Mai ales că atunci când eşti la cinema 3D tinde să te doară capul şi ochii, iar dacă eşti la IMAX şi ai un ecran înalt de 22 m şi gâtul. Nu e parte a filmului din care să nu se fi putut tăia un sfert; introducerea e prea lungă, acceptarea lui în trib e prea lungă, bătălia finală e prea lungă etc. (înţeleg că a lucrat 15 ani la el, dar asta nu înseamnă că a trebuit să-l lungească). Finalul însă e cam previzibil, ceea ce însă nu strică experienţa per total.
Să vorbim însă de efecte. Da, să fiu al naibii, sunt minunate. Sunt detaliate, sunt o delectare pentru ochi. Da, chiar te simţi că te plimbi prin junglă sau că zbori alături de personaje. De fapt pentru asta a mers lumea la film, oricât de bine ar fi fost scrisă povestea, oricât de exotică ar fi fost planeta Pandora, lumea a mers să vadă cât de fain se vede totul. (un prieten a văzut filmul la calc şi s-a plictisit teribil, la IMAX m-am plictisit doar puţin). Motiv pentru care ar trebui să faceţi tot ce e posibil să îmbogăţiţi experienţa vizuală, nu toţi avem acces la IMAX, dar cinematografe cu 3D se găsesc în mai multe oraşe, şi chiar dacă nu puteţi, măcar la un cinematograf, ştiu că e mai comod şi mai ieftin să-l luaţi de pe net, dar e şi cam degeaba.
Un film care merită văzut, dar în condiţiile adecvate. Nu cred că a fost filmul anului, dar a ridicat bara pentru tehnologie la fel cum au făcut-o „Citizen Kane”, „Star Wars” şi „Lord Of the Rings”, şi a răspuns în sfârşti la întrebarea pe care o aveam de când Zemeckis se joacă cu motion capture-ul: „De ce e nevoie de o tehnologie de animaţie atât de perfectă încât poate să duplice actorul perfect în film, când aş putea la fel de bine să bag actorul?” (dar arată şi că e nevoie şi de reţinere, 40% e încă filmare pe bune)

Locul 37 pe IMDb top 250 (nu va ieşi de pe listă prea curând, dar va coborî câteva locuri bune; părerea mea)

Inamicii Publici

Gen: acţiune/mafie
Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Marion Cottilard, Christian Bale
Durata: 2h 20min

Robin Hood; Jesse James şi Billy the Kid; Hell’s Angels: Persoane în afara legii, persoane care au comis jafuri şi crime,. Persoane care au devenit personaje romantice, a căror poveşti au supramediatizate şi distorsionate pentru a deveni un fel de eroi naţionali.
Unul din aceşti ‘eroi’ a fost John Dillinger, un jefuitor de bănci notoriu american din anii ’20-’30, care a fost primul cetăţean care a primit titlul oficial de Inamic Public.
Filmul redă ultima parte a vieţii sale de infractor, fără a-l damna sau a-l glorifica, şi explorează efectul tabloidelor asupra felului cum au fost percepuţi de către public nişte oameni care încălcau legea, şi cum au ajuns să se perceapă ei însăşi. Pelicula are un stil rece şi calculat, lucru care nu se poate spune şi despre actorie, pe lânga rolurile principale jucate cu fineţe de Depp (Dillinger), Cottilard (iubita sa) şi Bale (omul legii care vrea să-l prindă), şi rolurile secundare au avut parte de o distribuţie de înaltă clasă.
Un film care merită văzut.