The (Un)Lovely Bones (2010)

O adolescentă este violată şi ucisă, după care ajunge în Raiul ei personal (sau mă rog, „the inbetween”, „the place which is neither the that nor the other”, PURGATORY damnit it’s called fucking PURGATORY, what is so fucking hard? It was invented by the catholics, and you are not in any way original) care e o lume multicolorată, pe care o poate modela după cum vrea, plină de peisaje minunate (care uneori seamană izbitor cu Noua Zeelandă), şi unde un copac şi frunzele sale joacă un rol simbolic...ia stai puţin, o lume de apoi pe care o pictezi cum o vrei, paisaje colorate, copacul care îşi pierde frunzele, acceptarea morţii...sună cunoscut...asta e „What Dreams May Come”! Un film de care probabil nu aţi auzit din 1998, cu Robin Williams şi Cuba Gooding Jr (e dramă), un film minunat care în ciuda recepţiei critice foarte bune rămâne cam anonim.
Un bărbat (Williams) moare într-un accident de maşină, la patru ani după ce ambii săi copii au murit la fel. Soţia sa cade într-o depresie severă. Cu ajutorul unui vechi prieten mort, el trebuie să înveţe să-şi accepte moartea, şi ajunge în propriul Rai, care e format din picturile soţiei sale, şi pe care el le poate schimba după nevoile sale. Dar soţia sa se sinucide şi ajunge în Iad, iar el trebuie să accepte că nu o va mai vedea niciodată. Însă nu vrea să renunţe, şi coboară în Iad după ea.
E un film plin de imaginaţie, original, care e drept că uneori e genul de film plin de sentimentalisme, doar că aici în mod ciudat nu sunt enervante şi ieftine, ci chiar funcţionează. Actoria e bună (Williams poate juca foarte bine serios când vrea), povestea e originală, imaginile minunate, doar finalul l-aş fi preferat poate puţin altfel, dar şi acesta funcţionează şi e în ton cu filmul. Dacă aveţi o dată timp, uitaţi-vă la timp (dacă nu vă place mă puteţi înjura), funcţionează foarte bine de văzut cu jumătatea mai bună lângă tine.
De asta cred că „What Dreams May Come” e un film bun...stai puţin...ceva nu e în ordine [se uită la titlu] Pizda Mă-sii!!

Deci da, „The Lovely Bones”...nu mi-a plăcut. Poate pentru că am citit cartea. Aceasta e despre efectul pe care moartea personajului principal îl are asupra părinţilor şi prietenilor şi asupra ei. E o carte despre toate acele mici detalii ale vieţii. Filmul e o corcitură între un thriller despre capturarea criminalului şi o dramă de familie. Parcă nu se stă asupra nici unui moment, mi s-a părut destul de ne-echilibrat emoţional, iar desigur o groază de elemente sunt eliminate. Problema e că pe acele elemente se baza cartea, din cauza lor e aşa bună.
Mă aşteptam la mult mai mult, aştept filmul de când e în pre-producţie, iar mă bucuram de regia lui Peter Jackson. Poate mă aşteptam la prea multe. Acel loc dintre (PURGATORIU) este colorat, şi chiar original, dar e ciudat de dezamăgitor şi chiar superficial. Arată ca varianta digitală a unui trip LSD, nu are motive, sau scop. Iar dacă aşa arată pre-raiul, cum arată Raiul în sine?
Actoria recunosc a fost bună, în mare parte din cazuri, Stanley Tucci e chiar formidabil în rolul ucigaşului, Mark Wahlberg, Rachel Weisz şi Susan Sarandon, snt buni, dar doar la nivelul lor obişnuit, adică nu poţi să zici că aceste performanţe vor fi printre cele mai memorabile ale lor, cât despre Saoirse Ronan (fata aia enervantă din „Atonement”), se descurcă binişor, deşi uneori pare să muşcat mai mult decât poate înghiţi (scuzaţi traducerea din engleză), şi cumva pare să primească roluri de naraţiune.

Recomandarea mea: citiţi cartea, uitaţi-vă la „What Dreams May Come” şi „Tăcerea Mielor”, cele trei elemente pe care filmul parcă încearcă să le atingă dar nu reuşeşte. Sau dacă vă uitaţi la film, nu citiţi cartea înainte.

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.