Linking nicely with current affairs theme of the third and final Presidential Debate before this year's election, the one about US foreign policy, here comes a film about a pivotal event from 1979 which, according to some, still reverberates in the tensioned relationship between the West and the Middle East. And believe it or not, cinema played a major part in the unravelling of this specific event.
Argo is directed by Ben Affleck and is based on the true story of how six American diplomats were rescued by the C.I.A. during the Iran hostage crisis in 1979 by pretending to be Canadian film-makers, scouting for a location in Iran, in preparation for what was to be a major Hollywood production adaptation of the novel Lord of Light by Roger Zelazny (Hugo Award for Best Novel in 1968), a Hindu-inspired mystical science fiction story which takes place on a colonised planet. Oh, and this imaginary sci-fi film was called Argo, like Jason's vessel which carried him in his voyage to find the Golden Fleece.
And when I say "based on a true story", I actually mean it. The Canadian Caper, as this seemingly unbelievable CIA rescue mission is now called, has been detailed in three books authored by Tony Mendez, a former CIA operative involved in clandestine and covert operations with the CIA during the Cold War.
Tony Mendez, played by Ben Affleck in Argo - the real one, was directly responsible with this daring idea and flew into Iran himself, providing the six American officials with fake Canadian documentation, visas and a prepared back-stories involving the production of Argo - the fake one.
Other members of the cast include Bryan Cranston, playing Mendez's supervisor, Alan Arkin as Hollywood big-shot Lester Siegel and John Goodman as John Chambers, a famous make-up artist who worked on Planet of the Apes and the pointy ears from Star Trek. Both those achievements on their own qualify him as a legend in some social circles, but together..he must be like a God..or something. Chambers was actually decorated by the CIA for his help with undercover ops and was instrumental in setting up the Canadian Caper and making it believable in Hollywood, something only a make-up artist would really know how to achieve.
The trailer itself is loaded with thrillery thrilling moments but mixing sober CIA people with hungover Hollywood people is destined to raise a few smiles on the way as well - queue Siegel actually saying: "If I'm doing a fake movie, it's going to be fake hit!".
IMDb has a user generated rating of 8.4 for this one, while Metascore's aggregated review counting system that no one understands gives it a more than respectable 86 out of 100. So you might not want to miss this one when it comes to a cinema...near you!
Nu e greu de vazut de ce oamenii au impresia ca, atunci cand sonorul a fost introdus in filme in anii ’20, artistii din acea vreme au vazut miscarea ca pe o evolutie naturala pe care o asteptau de mult. Dar adevarul este ca
multi au vazut-o ca pe o moda trecatoare care nu are cum sa contribuie artistic la un film: Charlie Chaplin spre exemplu s-a incapatanat ani buni sa faca filme mute cand nimeni nu le mai facea. Si intr-adevar ar fi mai corect de zis ca filmul mut e un tip diferit de film decat ca este un tip inferior celui sonor. Pe aceeasi idee s-ar putea spune ca musical-ul a fost un alt pas natural in evolutia filmului, caci a canta e mai artistic decat a vorbi, dar cu toate ca exista musical-uri de diverse genuri, filmele ne-cantate nu au disparut. Lucru care, din pacate, nu se poate spune despre filmele mute.
Poate ca publicul de la vremea aceea a fost prea orbit (sau mai bine zis surzit) de noua tehnologie, si producatorii erau interesati doar de a face bani si nu a mai vazut nimeni motiv de a se intoarce la vechiul stil, dar asta nu inseamna ca filmele mute nu au lucruri de oferit care altundeva nu se pot gasi. Iar The Artist e aici sa ne aminteasca exact acest lucru, si sa ne reaminteasca sau sa ne prezinte putin dintr-o magie uitata.
Out with the Old, in with the New
In 1927 George Valentin (interpretat de Jean Dujardin) e unul din cele mai mari staruri din Hollywood, filmele sale mute cu spioni fiind favoritele publicului, singura care ramane neimpresionata fiind sotia sa. Intr-o zi in timpul filmarilor imparte scena de dans cu o figuranta, Peppy Miller (Bérénice Bejo), si dubla dupa dubla, intre ei se formeaza o conexiune. Mai tarziu ii da tinerei niste sfaturi profesionale, iar aceasta paraseste coplesita camera.
Mai tarziu Valentin este invitat de producatorul sau la o prezentare secreta a unei noi tehnologii de film, anume filmul sonor. Actorul pleaca amuzat, anuntand ca este o prostie ce nu va tine. Dar in curand isi va da seama ca “vorbitoarele” nu doar ca au intrat permanent in industrie, dar nici nu au lasat loc pentru filmele mute. In timp ce el se lupta sa isi mentina cariera, finantand, regizand si jucand in filme mute, cariera lui Peppy prinde aripi si in curand e cel mai mare nume din Hollywood, si rivalitatea nu lasa mult loc romantei.
Despre actori si regie ce se poate spune?
Anul acesta pare a fi un an in care filmele isi aduc aminte si reconstruiesc sentimentele filmelor din alte vremuri: in vara J. J. Abrams il pastisa pe Spielberg cu Super 8, si, dupa cum ziceam in recenzia trecuta, Martin Scorsese a reluat filmele de aventura clasice cu Hugo, si acum avem in fata The Artist, primul film mut care sa aiba o lansare majora din 1979. Regizorul si scriitorul a riscat foarte multe cand a decis sa faca acest film, si faptul ca a primit finantare nu e departe de un miracol. Folosirea de alb-negru in loc de color nu e o noutate, Schindler’s List, Memento, Sin City, The Turin Horse, American History X au aratat ca poate fi o alegere foarte potrivita, dar sa scoti si sunetul si sa-l inlocuiesti cu intertitluri e un pas curajos. Nimic nu ar fi indicat ca piata e deschisa spre asa ceva, DVD-urile cu filme mute nu au avut vanzari coplesitoare, si totusi, iata ca filmul e unul din cele mai bine primite de critica, si chiar de public, din acest an, nominalizat la Palme d’Or la Cannes si un competitor sigur la Oscaruri.
Si toate astea se datoreaza in mare parte regizorului, francezul Michel Hazanavicius, care a mai regizat filmele OSS 117, doua comedii frantuzesti cu spioni, in rest aflandu-se la inceputul carierei. Asta insa nu e evident din film caci regia e destul de uniforma pe tot parcursul si sigura pe sine, si asta nu e putin considerand ca francezul a trebuit sa adopte stilul de regie al filmelor mute, care este diferit de stilul de azi, fara insa a parea ca le imita pur si simplu – adica a trebuit sa-si gaseasca vocea regizorala in stilul unei alte epoci, si in acelasi timp sa nu devieze complet de la stilul modern Hollywood-ian pentru a nu-si aliena publicul. Faptul ca filmul nu plictiseste si nu-si pierde publicul in ciuda lipsei de sunet atesteaza talentul regizorului. Punctul cel mai slab e povestea in sine, scenariul scris de acelasi Hazanavicius. Desi a reusit sa nu abunde in clisee, firul narativ e foarte simplist si previzibil cu linii emotionale destul de evidente, adica filmul nu lasa in mister intentiile si gandurile personajelor. Desigur, aici argumentul ar fi ca filmul revine la stilul filmelor mute, unde actiunile si sentimentele nu erau extraordinar de complexe; si, ca sa fiu sincer, nu e vorba ca nu ar functiona in acest film, dar uneori ai sentimentul ca ar incapea ceva mai mult in poveste.
Poveste ce nu ar putea fi transpusa fara actorii, care si ei au avut misiunea dificila de a juca asemanator actoriei extrem de exagerate si teatrale din filmele mute, dar actiunile lor sa para totusi veridice dupa standardele moderne. Un fir foarte fin de altfel, pe care cam toti actorii il calca cu o aparenta naturalete. In rolul principal il avem pe Jean Dujardin care a mai jucat in filmele OSS 117 a lui Hazanavicius, si anul trecut in filmul francez Les Petits Mouchoirs. Dujardin nu s-ar fi putut potrivi mai bine rolului, avand o asemanare fizica foarte similara cu cea a lui Douglas Fairbanks, mare actor al filmelor mute, amintind insa vag si de Gene Kelly si alti actori din acea vreme. Pentru rolul din acest film a castigat anul trecut Premiul pentru Cel mai Bun Actor la Cannes. In rolul lui Peppy o avem pe Bérénice Bejo, si ea din seria OSS 117. Si aceasta aduce mult cu unele actrite din acea vreme si adopta foarte bine si acea atitudine.
In roluri secundare avem nume mai proeminente ca John Goodman (Red State), James Cromwell, a carui fata o stiti mai bine decat numele, si intr-un rol scurt pe Malcolm McDowell (A Clockwork Orange, Caligula). Actori cu roluri scurte, pe care insa le umplu la maxim.
Dupa cum spuneam filmul nu e neaparat cel mai memorabil, dar memorabil e senzatia de enjoyment de pe parcurs, si timpul care a trecut foarte repede. Nu cred ca l-am mai vedea o data la cinema chiar acum, dar stiu sigur ca il voi mai vedea in viitor.
23:00: Red State - Kevin Smith's surprising turn as a non-comedy non-View Askew director, with no cameos by himself or Ben Affleck or Jason Mewes or the rest of the crew. Starting of with a classic teenagers torture by redneck community exploitation flick, the film turns into a violent shootout film with unsure political messages. A bit of a mess, fucking entertaining though
Şi nu, asta nu rezultă în patru filme, ci în două filme regizate şi scrise de cei doi fraţi Coen, pe care i-am preaslăvit într-un post anterior, deci voi sări peste acea parte de data asta.
Miller’s Crossign (1990) e primul din cele două filme despre care voi scrie. Bazat în vremea Prohibiţiei, este un film cu gangsteri dintr-un oraş ceva mai mic decât locul de joacă a lui Al Capone, dar nu destul de mic pentru a elimina posibilitatea de a susţine mai multe grupe rivale. Personajul principal este Tom Reagen (Gabriel Byrne) un irlandez alcoolic care este mâna dreapta a tipului care conduce de fapt oraşul, gangsterul şef Leo (Albert Finney). Filmul începe cu un gangster mai mic italian care a fost înşelat de un angajat evreu, Bernie (John Torturro), şi care cere permisiune de la Leo pentru a ucide acest angajat. Leo nu îi dă permisiunea deoarece are o relaţie cu sora lui Bernie, Verna (Marcia Gay Harden, pe care o ştim din „Pollock” şi „Mystic River”). Doar că Verna îl are ca amant pe...pampampam...Tom, personajul nostru principal. Gangsterul italian menţionat mai sus puţin pe care deja l-aţi uitat pentru că v-am bombardat cu o groază de personaje şi relaţiile lor, se simte jignit la refuzul lui Leo şi decide să pornească un război împotriva sa. Şi cam ăsta e începutul filmului. Să începem cu părţile negative, şi anume una, faptul că fraţii Coen tind să construiască o reţea complicată între personaje, dar mai ales faptul că în primul şi primul rând, înaintea să înceapă acţiunea propriu-zisă a filmului, încearcă să bage pe gât publicului acea reţea, în loc să combine cele două elemente. Defect care s-a observat şi în „The Big Lebowski”, dar ca şi în acel film a doua parte a filmului compensează pentru prima, şi chiar dacă o vreme eşti cam derutat, nu eşti lăsat în ceaţă prea multă vreme, şi o dată ce te-ai prins ce şi cum, vei aprecia cu atât mai mult filmul. Părţile bune: probabil primul film care a redefinit major genul filmelor gangster a fost „The Godfather”, care a avut o cu totul altă abordare, a păstrat realismul violenţei, dar nu a făcut din aceasta personajul principal, şi a prezentat drama personajelor. Şi, foarte important, a eliminat poliţiştii şi civilii din poveste, fără eroi şi victime, şi astfel a asigurat că filmul nu va fi o joacă de-a mâţa şi pisica între tipii buni şi ăia răi; în momentul în care toate personajele sunt criminali cine mai e tipul bun şi cine ăla rău? „Miller’s Crossing” nu a avut o influenţă chiar atât de majoră asupra genului, dar a contribuit şi el. Ca şi în filmul lui Coppola filmul se bazează pe dramă şi personaje, nu acţiune, şi elementul inocent este eliminat, personajele sunt iarăşi criminali vs. criminali. Filmul are însă o abordare mai realistă, lăsând la o parte acele ierarhii şi ritualism aproape sacrosanct din „The Godfather”, înlocuind-ul cu personaje veridice, oameni simpli care sunt prinşi în acest joc, şi vor să îl joace. Actoria este cu siguranţă un mare plus al filmului, Gabriel Byrne duce foarte bine în spate întreaga acţiune şi poveste, înţelegând tipul prins între dragoste şi loialitate. Iar personajele secundare au şi ele parte de actori foarte buni, Albert Finney pendulează credibil între putere ridicularizare, iar Steve Buscemi, Jon Polito şi John Torturro, actori a căror nume au devenit asociate cu cel al fraţilor Coen, au roluri scurte dar care sunt sarea şi piperul unei ciorbe foarte bune, mai ales Torturro care în unele scene fură spectacolul. Povestea, în ciuda la defectele enumerate, e foarte ingenios construită şi cu dialog foarte bine scris. Şi deşi drama e puternică, fiind un film cu gangsteri nu pot lipsi câteva scene de acţiune, din care şi Tarantino s-a inspirat (o scenă din Kill Bill Vol. 1 fiind un omagiu adus uneia din acest film). Şi fiind un film Coen se regăseşte şi un pib de umor.
Barton Fink (1991) este un film pe care cei doi fraţi l-au scris în două săptămâni când făceau pauză de la a scrie „Miller’s Crossing”, şi o dată ce acela a avut o premieră de succes, s-au şi apucat să filmeze. Filmul are loc în 1941 unde Barton Fink (John Torturro), un scriitor cu inclinaţii politice spre stânga, se bucură de succesul primei sale piese de teatru. Imediat îi este oferită şansa de a scrie scenarii la Hollywood, ofertă pe care este reticent să o accepte, deoarece cred că în lumea starletelor nu va avea contact cu omul de rând, dar având nevoie de bani se complace. Se cazează la un hotel puţin ciudat unde face cunoştiinţă cu vecinul său prietenos şi guraliv, Charlie (John Goodman). Fink primeşte imediat slujba de a scrie scenariul pentru un B-movie despre wrestling, doar că necunoscând genul şi nescriind până acum pentru film, el îşi dă seama că suferă de writer’s block. Aşa că încearcă să intre un contact cu un scriitor pe care îl admiră, dar care şi-a prostituat talentul demult Hollywood-ului (personaj bazat deloc subtil pe William Faulkner). Când însă acesta se dovedeşte a fi un alcoolic nesuferit, Barton dezvoltă o relaţie intimă cu iubita acestuia. Aici lucrurile iau o întorsătură proastă. Filmul a avut premiera la Cannes, unde a avut o recepţie neaşteptat de bună, fiind singurul film care a luat premiul pentru regizor, actor şi Palme d’Or-ul (unanim) (va rămâne şi ultimul film cu aceasta performanţă, căci din următorul an s-a decretat ca nici un film să nu poate lua mai mult de 2 premii). Filmul este mult mai bine ritmat şi linear decât „Miller’s Crossing”, fiind de data asta bazat mai mult pe personaj decât acţiune. Pe lângă prezentarea sistemului Hollywood-an, filmul explorează o varietate de teme, de la cele politice, istorice la cele religioase, filozofice, morale. Imaginile şi cinematografia joacă şi ele un rol important, redând detaliat aerul anilor ’40 dar şi un sentiment claustrofobic paralel cu cel al personajelor. Actoria e şi ea din nou la un înalt nivel. Filmul nu l-a lansat pe Torturro, dar i-a propulsat cariera cu siguranţă, iar John Goodman, care a avut parte de roluri bune sau mai puţin bune, a primit aici unul din cele mai bune din cariera sa, prinzând atât umorul care îi este specific dar lăsându-i loc pentru dezvoltare dramatică. Un film puţin bizar, cu influenţe kafkaeşti-lynchiene, greu de categorisit, dar care şi-a lăsat amprenta în istoria cinematografică.
The Big Lebowski (1998) Jeff ‚The Dude’ Lebowski (Jeff Bridges) nu vrea decât să joace bowling și să mai fumeze un joint dar este asaltat în propria casă de doi agresori, care în proces îi distrug un covor; cei doi l-au confundat cu un alt Jeff Lebowski, milionar, de la care vroiau bani, pe care soția acestuia, o starletă porno, îi datorează în urma unor pariuri. The dude nu vrea decât o compensare pentru covor de la bătrânul milionar, dar acesta refuză. Când însă soția sa e răpită acesta îl recontactează pe eroul nostru să ducă banii ceruți de răpitori la locul de întâlnire; dar când intră în joc prietenul dude-ului, un fost soldat obsedat de vietnam care sărbătorește cu sfințenie sabatul deși nu e evreu (John Goodman), o trupă de pop-industrial germană care se cred teroriști, un detectiv inapt, un regizor de filme porno, fiica artistă și bogată a milionarului Lebowski, un adolescent apatic care fură mașini, o marmotă și un deget tăiat, povestea devine puțin mai complicată. Considerat printre cele mai bune filme a fraților Coen, în ciuda poveștii complicate totul e destul de clar pe parcurs. Amuzant peste poate, recomand filmul oricui. Mai joacă: John Torturro, Phillip Seymour Hoffman, Julianne Moore, Steve Buscemi, Peter Stormare, Tare Reid și Flea (de la RedHotCHilliPeppers). Locul 152 pe IMDb top 250.
Linking nicely with current affairs theme of the third and final Presidential Debate before this year's election, the one about US foreign policy, here comes a film about a pivotal event from 1979 which, according to some, still reverberates in the tensioned relationship between the West and the Middle East. And believe it or not, cinema played a major part in the unravelling of this specific event.
