The (Un)Lovely Bones (2010)

O adolescentă este violată şi ucisă, după care ajunge în Raiul ei personal (sau mă rog, „the inbetween”, „the place which is neither the that nor the other”, PURGATORY damnit it’s called fucking PURGATORY, what is so fucking hard? It was invented by the catholics, and you are not in any way original) care e o lume multicolorată, pe care o poate modela după cum vrea, plină de peisaje minunate (care uneori seamană izbitor cu Noua Zeelandă), şi unde un copac şi frunzele sale joacă un rol simbolic...ia stai puţin, o lume de apoi pe care o pictezi cum o vrei, paisaje colorate, copacul care îşi pierde frunzele, acceptarea morţii...sună cunoscut...asta e „What Dreams May Come”! Un film de care probabil nu aţi auzit din 1998, cu Robin Williams şi Cuba Gooding Jr (e dramă), un film minunat care în ciuda recepţiei critice foarte bune rămâne cam anonim.
Un bărbat (Williams) moare într-un accident de maşină, la patru ani după ce ambii săi copii au murit la fel. Soţia sa cade într-o depresie severă. Cu ajutorul unui vechi prieten mort, el trebuie să înveţe să-şi accepte moartea, şi ajunge în propriul Rai, care e format din picturile soţiei sale, şi pe care el le poate schimba după nevoile sale. Dar soţia sa se sinucide şi ajunge în Iad, iar el trebuie să accepte că nu o va mai vedea niciodată. Însă nu vrea să renunţe, şi coboară în Iad după ea.
E un film plin de imaginaţie, original, care e drept că uneori e genul de film plin de sentimentalisme, doar că aici în mod ciudat nu sunt enervante şi ieftine, ci chiar funcţionează. Actoria e bună (Williams poate juca foarte bine serios când vrea), povestea e originală, imaginile minunate, doar finalul l-aş fi preferat poate puţin altfel, dar şi acesta funcţionează şi e în ton cu filmul. Dacă aveţi o dată timp, uitaţi-vă la timp (dacă nu vă place mă puteţi înjura), funcţionează foarte bine de văzut cu jumătatea mai bună lângă tine.
De asta cred că „What Dreams May Come” e un film bun...stai puţin...ceva nu e în ordine [se uită la titlu] Pizda Mă-sii!!

Deci da, „The Lovely Bones”...nu mi-a plăcut. Poate pentru că am citit cartea. Aceasta e despre efectul pe care moartea personajului principal îl are asupra părinţilor şi prietenilor şi asupra ei. E o carte despre toate acele mici detalii ale vieţii. Filmul e o corcitură între un thriller despre capturarea criminalului şi o dramă de familie. Parcă nu se stă asupra nici unui moment, mi s-a părut destul de ne-echilibrat emoţional, iar desigur o groază de elemente sunt eliminate. Problema e că pe acele elemente se baza cartea, din cauza lor e aşa bună.
Mă aşteptam la mult mai mult, aştept filmul de când e în pre-producţie, iar mă bucuram de regia lui Peter Jackson. Poate mă aşteptam la prea multe. Acel loc dintre (PURGATORIU) este colorat, şi chiar original, dar e ciudat de dezamăgitor şi chiar superficial. Arată ca varianta digitală a unui trip LSD, nu are motive, sau scop. Iar dacă aşa arată pre-raiul, cum arată Raiul în sine?
Actoria recunosc a fost bună, în mare parte din cazuri, Stanley Tucci e chiar formidabil în rolul ucigaşului, Mark Wahlberg, Rachel Weisz şi Susan Sarandon, snt buni, dar doar la nivelul lor obişnuit, adică nu poţi să zici că aceste performanţe vor fi printre cele mai memorabile ale lor, cât despre Saoirse Ronan (fata aia enervantă din „Atonement”), se descurcă binişor, deşi uneori pare să muşcat mai mult decât poate înghiţi (scuzaţi traducerea din engleză), şi cumva pare să primească roluri de naraţiune.

Recomandarea mea: citiţi cartea, uitaţi-vă la „What Dreams May Come” şi „Tăcerea Mielor”, cele trei elemente pe care filmul parcă încearcă să le atingă dar nu reuşeşte. Sau dacă vă uitaţi la film, nu citiţi cartea înainte.

Maybe, Definitely Zombieland

Zombieland (2009) Pentru a nu ştiu câta oară un Pământ alternativ este invadat de zombie, iar o mână de supravieţuitori trebuie să se descurce în lumea post-apocaliptică. Doar că de data asta este al naibii de amuzant. Comediile cu zombie nu sunt neapărat o noutate, mai ales după succesul britanicului „Shaun of the Dead” de acum câţiva ani. Ce are „Zombieland” original e faptul că nu e o parodie, şi nu ia în derâdere genul zombie. Filmul oferă numeroase momente de sperietură, iar cu siguranţă nu duce lipsă de sânge, organe şi violenţă. Ceea ce nu dăunează umorului, care este veridic şi nu doar de dragul de a fi (gen fraţii Wayans). Pentru a putea intra în ambele categorii (horror şi comedie) filmul şi-a autoimpus un echilibru între cele două, care funcţionează de minune, umorul nu este ieftin (altfel partea de horror nu s-ar fi susţinut prea bine), şi fiindcă personajele sunt de comedie filmul nu avea ca scop uciderea lor unul câte unul ca în majoritatea cu zombie. A vorbi despre realism într-un film în care lumea e distrusă de zombie poate părea cam absurd, dar în limitele genului filmul a încercat să păstreze realismul şi veridicitatea. Ceea ce se poate observa cel mai bine la personaje, care evită clişeele. Personajul principal este un tocilar, care nu a supravieţuit datorită muşchilor ci pentru că şi-a impus o serie de reguli, iar personajele secundare au şi ele partea lor bine stabilită. Şi faptul că aceste personaje sunt construite aşa, lasă loc unei note de dramatism care nu ar fi avut loc nici în horror nici în comedie. Actoria nu e punctul forte, dar nici cel slab. Woody Harrelson se împarte foarte bine între umor, dramă, violenţă, Abigail Breslin demonstrează din nou că e o tânără cu un viitor în industrie, şi Bill Murray face ce face el mai bine, te face să râzi.
Locul 180 pe IMDb 250.


Definitely, Maybe (2008) Că genul comediilor-romantice nu e chiar genul meu nu ar trebui să fie o surpriză (sunt totuşi un membru heterosexual al genului masculin), dar se mai întâmplă să mă plictisesc şi să fie una la TV sau să fie movie-night cu colegii de casă şi după un horror prost să avem de ales între alt horror prost şi o comedie romantică. În cazul de faţă a fost a doua situaţia. Ce pot spune despre film? Păi o dată şi o dată că îi are pe Ryan Reynolds, Elizabeth Banks, Rachel Weisz şi Abigail Breslin (da, din nou). În al doilea rând că are o notă de originalitate, că nu e kitsch, că nici comedie nici romantismul nu sunt trase la maxim până devin enervante, ba chiar filmul se poate numi o dramă amuzantă despre relaţii. Iar faptul că filmul are happy-end rămâne inevitabil, dar pentru prima dată într-un film de genul habar nu ai care va fi acel final, pentru că ai multe opţiuni, şi culmea, nici una nu e dulcegăreală sau previzibilă. Nu zic că e comedia-romantică care va încânta băieţii (aia ar fi „Zack and Miri make a porno”), dar fetelor, dacă tot aveţi voi alegerea filmului şi vreţi un film de genul, luaţi-l pe ăsta, îi va plăcea.