We Need to Talk about Kevin (recenzie raluk.ro)

I am the Context

Filmul incepe cu o mare de oameni acoperiti intr-un lichid rosu cu vascozitate mare – e Festivalul Tomatina din Spania unde oameni se bat cu rosii, iar aici vedem o Eva (Tilda Swinton) tanara si fericita, dar aceasta imagine de bucurie e rapid distorsionata de vagi tipete de groaza, ce par sa rasune dintr-un loc indepartat. Impactul actiunilor lui Kevin se furiseaza in fiecare coltisor al vietii Evei, deformand pana si trecutul. Aici e prima data cand o vedem pe Eva inconjurata de rosu, culoare care o va domina pe tot parcursul filmului, neputand scapa de el atata timp cat nu poate intelege rolul ei in aceasta tragedie.

Mai tarziu o prindem la cumparaturi, in fata unui unui raft cu rosii la cutie, oglindind imaginea de la inceput si contrastand-o; daca la inceput rosiile erau simbol de libertate, aventura, distractie, aici ele sunt inchise, amintind de cusca rutinei. Filmul evita in mare parte dialogurile elaborate, si momentele fortat dramatice, bazandu-se mai mult pe reactii, gesturi, si imagini mondene cu potential simbolic, lasand publicul sa-si aleaga cat vrea si cat poate din ceea ce i se arata.


Despre actori si regie ce se poate spune?


La regie o avem Lynne Ramsay, o regizoare britanica, care a luptat pentru a sansa de a pune pe ecran bestseller-ul lui Lionel Shriver. Fiind la al treilea lungmetraj, niciunul film de box-office, numele ei nu va spune prea multe, dar e de notat ca a castigat un premiu BAFTA pentru cel mai bun debut, si e cunoscuta in industrie ca regizorul care ar fi trebuit sa faca The Lovely Bones, alta adaptare pentru care a luptat si pe care a pierdut-o cand studiourile l-au ales pe Peter Jackson – sensibilitatea ei si pasiunea pentru text ar fi dat probabil un rezultat mai bun decat cel plin de imagini marca WETA.
Si aici a demonstrat o intelegere profunda a textului, reusind sa adapteze, ca regizor si co-scenarist totodata, un text format din monologurile interioare ale Evei intr-un film cu putine cuvinte, fara a pierde elementele centrale.
In rolul principal o avem pe Tilda Swinton pe care o puteti recunoaste dintr-o bogata lista de filme de succes cum ar fi The Beach, I Am Love, The Chronicles of Narnia, Burn After Reading, Michael Clayton, pentru care a castigat un Oscar, s.a.m.d. Actrita se foloseste mai mult de mimica decat de orice altceva, ea singura descriindu-se ca “o actrita muta”, reusind sa o redea pe Eva in diverse momente ale vietii, dar mai ales de a-i arata conflictele interioare dupa masacru.

Celalalt rol major e cel a lui Kevin care e jucat de patru actori, la diverse varste, ultimele doua fiind cele mai provocatoare, Kevin la vreo 10 ani si Kevin la 16 ani. Ultimul e jucat de Ezra Miller pe care poate l-ati vazut in Californication, si a carui interpretare intr-un alt film ar fi fost baza unuivillain de prima clasa. Chip angelic, ochi demonici, o inteligenta ascutita, cuvinte bine alese, un actor de prima clasa si zero empatie, astea sunt calitatile pe care Miller i le da lui Kevin.
In rolul sotului lui Eva il avem pe John C. Reilly, cunoscut pentru talentul de a balansa rolurile de comedie cu cele serioase. Aici joaca un barbat cu inima mare dar cam naiv, care nu vede prin mastile fiului sau. Joaca bine dar rolul nu ii ofera prea multe. L-ati mai vazut in filme precum Magnolia, Anger Management, Chicago,The Hours, The Aviator etc.

Recenzia completa aici

Fargo & Burn After Reading

An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța



În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.


Fargo

An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA

După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.

Ce ne pregătește 2009? Tarantino vs. Nazi, the Unborn Undead and Bill Murray’s Limits

M-am uitat peste câteva din trailerele filmelor ce vor ieși anul ăsta și pe moment am ales 3 mai interesante:
Inglorious Basterds, noul film a lui Quentin Tarantino despre un detașament al armatei americane în Franța în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a cărui unic scop e să omoare soldați naziști. Brad Pitt în rolul principal.



Cam 80% din trailerele pe care le-am văzut au fost filme horror, nu știu dacă din cauza că alea mi le-a pus youtube în față, sau pentru că vor fi multe filme horror anul ăsta. Cam toate sunt aceleași căcaturi pe care le-am văzut: case bântuite, adolescenți torturați de nebuni în cabane, spirite cu trecuturi obscure care vor răzbunare etc etc. Unul singur a ieșit în evidență pentru că pare să se detașeze complet de stilul hollywoodian inspirit de cel japonez care ne bombardează de câțiva ani, “Grace”; o mamă își pierde sarcina în luna a opta, totuși vrea să o ducă la capăt, când se naște copilul prinde iar viață. Asta îi dă speranță și bucurie mamei care va face orice sacrificiu pentru copilul ei, ceea ce e bine pentru că acest bebe drăgălaș nu se hrănește cu lăptic.


La ultimul film nu voi face multă reclamă. Atâta spun: Jim Jarmusch la regie și Bill Murray, Tilda Swinton, John Hurt și Gael Garcia Bernal la actorie. Dacă asta nu te-a convins dă te rog click pe x-ul din colțul dreapta-sus a ecranului și nu mai intra pe blogul ăsta.

The Curious Case of Benjamin Button

Brad Pitt’s sexification

Released: February 6
Certificate: 12A
Director: David Fincher
Cast: Brad Pitt, Tilda Swinton, Cate Blanchett, Taraji P. Henson
Screenwriter: Erich Roth
Running time: 166 mins.
Plot: at the end of the First World War Benjamin Button is born with the looks and health of an 80 year old man, but as time passes he grows younger. Yet his strange situation does not prevent him from having a full and adventurous life, travel the world and find love…

Watch out Burton and Depp, because there is another cinematic couple whose collaborations make great movies with smashing success. If Seven was a thriller that kept you on the edge of your seat, and Fight Club was a violent attack on society with quite a twist, the David Fincher/Brad Pitt team’s new film, The Curious Case of Benjamin Button, brings the tone down a notch, being drama about a man’s journey through life.
Imagine Benjamin Button as a Forrest Gump, just more intelligent, less naïve and…aging backwards. Sure, he doesn’t meet famous people, and the funny element is not as present, but Button’s journey is deeper, exploring the meaning of being human, the worth of a life. And if Gump was looking for his Jenny, Button is looking for his Daisy, but also for a place for himself in the world.
The movie does not only reunite Brad Pitt with Fincher, but also with his Babel co-star Cate Blanchett, who does an excellent job playing a woman whom we first meet in her twenties and we follow up to her eighties. Pitt himself has proven once more that he is not just a pretty face, but can take on a serious role, and he manages to handle with ease the contradiction of a man who looks younger every day, but becomes wiser in the process.

Verdict:
Love, war, fantasy, emotion; a movie for everyone to enjoy. And I promise you won’t notice it lasts for almost three hours.

LOOKCLOSER

-Cate Blanchett did all the ballet dancing herself
-The seven year old Benjamin was played by the dwarf-actor Peter Donald Badalamenti II, over who’s face Pitt’s was digitally superimposed
-The second Hollywood feature film to film in New Orleans after Hurricane Katrina.