Recenzii în 5 minute: Los Ojos de Julia (2010) & Killer’s Kiss (1955)

Los Ojos de Julia (Ochii Juliei)

Poate să tot scrie pe poster “Guillermo Del Toro prezintă”, nu îmi plac filmele spaniole de groază, şi nu înţeleg dragostea pe care o arată toată lumea pentru valul de aceste filme care a aparăut de câţiva ani încoace.

“Orfelinatul” m-a lăsat rece, exceptând momente selecte şi finalul, şi am mai văzut unul la TIFF acum vreo doi (sau trei?) ani, nu mai ştiu cum se cheamă, şi puţin mă interesează.

Englezii şi americanii mai ales par sensibili la aceste filme, criticii lăudând ori originalitatea lor, ori prospeţimea în folosirea clişeelor. (cum funcţionează asta, nu ştiu)

Şi aceste filme nu sunt decât nişte pastişe a unor filme americane, amestecate cu un stil spaniol

Filmul de faţă, regizat de Guillem Morales, e plin de situaţii forţate, personaje plictisitoare, un fir narativ previbil şi o lipsă totală de momente de groază.

Filmul e despre o femeie care orbeşte încet, iar după aparenta sinucidere a surorii ei gemene care orbise deja, se vede urmărită de cineva.

Apar nişte personaje episodice şi absolut incidentale care mai dau un ghiont poveştii de câte ori stagnează sau nu au găsit scriitorii un mod mai elegant de a da explicaţii.

Se încearcă formarea unui mister în jurul identităţii criminalului (folosind tehnici precum păstrarea personajului în umbră, sau evitându-le complet feţele, ca să, noh, simţim şi noi cum e să orbeşti şi să avem simpatie pentru protagonista subdezvoltată, toantă şi cam enervantă), dar aceasta nu reuşeşte, deoarece e clar că suspecţii oferiţi sunt red herrings.

Prin momentele episodice filmul parcă e o telenovelă cu tonalităţi horror strivită să încapă într-un film. Da, sunt câteva jump-scares, şi vreo două momente sângeroase care îţi întorc puţin stomacul, dar toate acestea-s destul de ieftine.

L-aş mai vedea din nou?

Dacă ar fi o seară ploioasă, fără conexiune la net, şi ar fi la TV...aş verifica toate celelalte posturi pentru ceva mai interesant, sigur trebuie să fie ceva pe Discovery sau National Geographic.

Killer’s Kiss

Nu e chiar primul film a lui Kubrick, dar considerând că „Fear and Desire” (1953) e autofinanţat, nu e produs de nici o companie, şi că regizorul l-a denunţat de cum a ieşit şi a interzis circulaţia sa, putem spune că e primul lung-metraj din cariera sa ca şi regizor profesionist.

E un film noir în cel mai clasic sens, un erou exagerat de masculin cu o slujbă dubioasă (boxer) care face voice-overul filmului, care e un flash-back, o blondă dură dar sensibilă şi un gangster [insert ethnic sterotype here], slinos, o poveste de dragoste, nişte crimă, şi un final alert cu o secvenţă de alergare şi bătaie.

Filmul e cu mult înainte ca maestrul să decidă că se cam pişă pe norme şi comercialism şi să facă acele filme care au zguduit cinematografia; astfel filmul intră perfect în tiparul filmelor din acea vreme. Recunosc ca nu am văzut foarte multe, dar acesta nu iese în evidenţă nici printre acelea puţine.

Avem în faţă nu mână sigură a expertului care ştie ce face în fiecare cadru, ci mâna unui amator (foarte talentat dealtfel) care deseori nu e sigur de unde vrea să pună camera sau cum să editeze elegant, şi cu excepţia câtorva cadre care sunt întradevăr minunate, filmul nu are o calitate memorabilă.

L-aş vedea din nou?

Probabil că nu. Cel puţin nu fără vreo ocazie anume, un seminar de film, sau o săptămână Kubrick la cinema unde sunt arătate toate filmele sale.

Poster: A Clockwork Orange

Una din cele mai iconice imagini a celei de-a doua jumatati a secolului 20, si a curentului Post-Modern (mai ales perioada Warhol).
Filmul lui Kubrick dupa cartea lui Burgess, un SF despre un viitor cam intunecat, despre o societate in decadere, unde tinerii participa cu mare placere in actiuni de Ultraviolenta. O viziune amenintatoare fara complicatii, redata foarte bine de un poster simplist, in care un Alex de Large distruge puritatea alba a posterului venind dintr-o lume mai inunecata, uitande-se la noi seductiv si amenintator, tinand spre noi un cutit.

Un poster controversat pentru un film controversat. Nu cred ca azi publicarea unui poster care explica un film ca si: "Being the adventures of a young man whose principal interests are rape, ultra-violence and Beethoven." ar mai fi posibila.

Alaturi de monograma lui Guevara, una din cele mai des intalnite pe tricouri sau parodiate imagini din secolul trecut (si curent)

Poster: 2001: A Space Odyssey, Solaris

daca tot am vorbit de de "Moon" si de faptul ca a fost influentat de clasicii SF-ului sa vedem daca aceasta influenta s-a extins si asupra posterului, voi decideti:

2001: A Space Odyssey (1968)


Filmul a avut mai multe postere, dar acesta mi se pare ca a prins cel mai bine sentimentul filmului. Desi se numeste Odiseea Spatiala, posterul ne prezinta un urias ochi colorat ciudat in a carui pupila se distinge vaf silueta unui embrion. E prima expunere la substratul filozofic al filmului care exploreaza esenta de a fi om. Culoarea psihedelica a fost o miscare de marketing geniala, considerand ca la acea vreme cultura drogurilor era la varf, de tagline-ul "The Ultimate Trip" sa nici nu mai vorbim.


Solaris (1972)

Raspunsul rusilor la epopeea SF a lui Kubrick. Tarkovsky a regizat acest minunat film, drama existentiala, explorare filozofica. "Moon" mi se pare cel mai apropiat de acest film in privinta tensiunii, subtilitatii si a dramei.
Posterul e foarte simplist, seria de cercuri concentrice pe fundal negru, amintindu-ne atat de un element foarte stiintific, logic cat si de irisul uman, care vede lucrurile asa cum le doreste.

Am văzut: Tenacious D, Four Rooms, The Breakfast Club, The Killing

Tenaciuos D in The Pick of Destiny (2006) Pentru cei care nu ştiu, Tenacious D este un proiect a lui Jack Black în colaborare cu HBO. E un serial de fapt în care Jack (pe numele lui adevărat) formează o trupă cu chitaristul/actorul Kyle Gass şi încearcă să ajungă la faimă (premisa e că ei nu sunt deja faimoşi). Serialul de comedie combinat cu melodii marca Jack Black (vezi mai jos) a avut succes şi în 2006 a devenit film de cinematograf.
Filmul prezintă prima întâlnire a celor doi muzicieni şi primul lor concert. Încercând să-şi dea seama de ce trupe precum AC/DC sau Led Zeppelin au avut aşa un succes răsunător cei doi realizează că toţi chitariştii acestor trupe au folosit aceeaşi pană de chitară. După ce află că această pană a fost făcută dintr-un dinte al diavolului, ei decid să o găsească, urmând o serie de momente comice.
Filmul, care are numeroase guest-appearance-uri din partea unor legende a muzicii rock cum ar fi MeatLoaf, Dio şi Dave Grohl şi actori precum Tim Robbins şi Ben Stiller, e destul de drăguţ, având nişte momente cu adevărat amuzante, dar nu sunt excesive, şi deşi merge văzut într-o seară de plictiseală, nu e nimic urgent în a-l vedea.

Four Rooms (1995) În ciuda a ceea ce v-ar spune unii, “Four Rooms” nu este un film de Tarantino; e drept Tarantino că acesta a scris una din cele patru poveşti şi a jucat în ea, dar nici ideea filmului nu a fost a sa şi nici el nu a regizat filmul; deci nu e un film Tarantino.
Pelicula ne prezintă aventurile unui cărăuşi de bagaje dintr-un hotel în patru camere diferite.
În prima o sectă de vrăjitoare încearcă să ducă la capăt un ritual dar le lipseşte un ingredient, unde intră în joc eroul nostru. În al doilea este asaltat de un cuplu cu probleme casnice şi o tendinţă spre violenţă. În al treilea trebuie să aibă grijă de copii obraznici a unui latino (scris şi regizat de Robert Rodriquez), iar în ultimul trebuie să facă treaba murdară într-un pariu făcut de nişte staruri de Hollywood.
Filmul se vrea o comedie, dar nu prea reuşeşte, şi e în mare parte absurd (şi nu în sensul ăla bun în care se vrea absurd). Decât un film de comedie, mai degrabă mă simţeam că mă uit la un sitcom previzibil şi prost scrise (şi nu la modul în care filmul se vroia o parodie subtilă la sitcomuri previzibile şi prost scrise). Au fost desigur şi unele moment strălucite, mai ales în ultimele două segmente, dar acestea nu compensează pentru restul.
Filmul se bucură de prezenţa diverşilor actori/staruri: Madonna, Bruce Willis, Marissa Tomei, Antonio Banderas, cu toate astea Tim Roth fură showul în rolul cărăuşului. Un rol foarte enervant şi antipatic, dar jucat cu mare măiestrie umoristică de actorul pe care îl ştiam doar din roluri serioase. Aproape a făcut să nu regret că am văzut filmul.

The Breakfast Club (1985) Cinci adolescenţi sunt pedepsiţi la detenţie de sămbătă, sportivul, prinţesa, tocilarul, rebelul, cuidata. În alea opt ore se descoperă singuri şi unul pe altul, trec prin problem, momente de umor, şi îşi dau seama că în spatele fiecaruia e mai mult decăt credeau. Marea capodoperă în materie de com-dram cu adolescenţi (foarte în vogă în anii ‘80) a lui John Hughes (foarte în vogă în anii ‘80) şi jucată de grupul de tineri actori porecliţi “The Brat Pack”: Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, Ally Sheedy (foarte în vogă în anii ‘80). Nu suntem în anii ’80 şi filmul mi s-a părut o tâmpenie. Stereotipic, previzibil, deseori kitschos, inconsistent.

The Killing (1956) Nu este primul lung-metraj a lui Kubrick, mai facuse două dar care au fost finanţate de el însuşi şi care aveau doar puţin peste o oră. “The Killing” poate fi considerat primul lui film de studio, fiind finanţat din exterior şi având o lungime de lungmetraj normal (1 h 25 min).
Filmul prezintă încercarea a unui grup micuţ de criminali care încearcă să jefuiască o casă de pariuri şi soarta acestora. Deşi a fost făcut la aproape zece ani de la apusul filmelor film-noir, este considerat printer cele mai bune din această categorie.
Deşi tânărul regizor se afla la începutul carierei a reuşit deja să lase o amprentă asupra cinematografiei; tehnica sa de a prezenta naraţiunea într-un mod non-linear care se întrerupe singur, a fost la vremea sa ceva complet nou şi a influenţat multe filme mai târziu, din care amintim “Pulp Fiction”.
Un film a cărui vizionare nu va fi regretată.
Locul 168 pe IMDb top 250.

Paths of Glory

An: 1957
Regia: Stanley Kubrick
Cu: Kirk Douglas
Durata: 87 minute
Culoare: Alb-negru

Al doilea lung-metraj al unuia din cei mai buni regizori al tuturor timpurilor, filmul prezintă povestea unui Colonel al armatei franceze din timpul Primului Război Mondial, jucat de mirificul Kirk Douglas, care trebuie să conducă un atac imposibil împotriva unei baze inamice. Când atacul eşuază el trebuie să-şi apare trei din soldaţii regimentului său care sunt judecaţi pentru laşitate şi urmează să fie executaţi.
Filmul se remarcă prin faptul că este printre filmele pionere care au criticat războiul în general şi autorităţile militare şi guvernamentale care le conduc, asta cu 22 de ani înainte ca Coppola să facă “Apocalypse Now”. Fără să facă compromisuri el ne prezintă ororile luptelor, stresul la care sunt supuşi soldaţii şi lipsa de înţelegere şi cruzimea superiorilor, demitizând imaginea eroică a soldatului care luptă brav prin tranşee pentru ţara sa.
Douglas joacă foarte bine rolul colonelului caruia îi pasă mai mult de vieţi decât de ordinele superiorilor, iar ceilalţi actori neprezintă un stil de actorie realist şi antiteatral.

Deşi nu are multe straturi, filmul destul de scurt explorează ideea de valori morale, onoare şi zel, şi merită văzut, chiar şi dacă doar pentru a vedea un actor şi un regizor de mare calibru lucrând împreună pentru prima dată.
Filmul ocupă locul 43 pe IMDb top 250.