The Dark Knight Rises (recenzie raluk.ro)

Am sa revin saptamana viitoare cu un alt fel de articol despre noul film Christopher Nolan, asa ca momentan va las cu recenzia de pe raluk.ro

In 2005 Christopher Nolan ne-a pus in fata inceputul viziunii sale aupra posibilitatiilor unui film cu super-eroi. Batman Begins a schimbat regulile filmelor bazate pe benzi desenate; eroul este umanizat si coborat de pe piedestalul moralitatii absolute, calatoria sa prin viata fiind impanata cu decizii mai complexe decat decizia intre bine si rau, iar implicatiile actiunilor sale au reverberatii mai profunde asupra societatii in care traieste, si nu se rezuma la a salva situatia-cu-placere-noapte buna. Vechile arhetipuri au fost abandonate si un realism fara precedent a fost cusut intr-un gen de film care pana atunci era doar un fundal pentru scene de actiune extravagante si conflicte de suprafata.

Dar, in ciuda impactului primului film, lumea nu a fost pregatita pentru The Dark Knight, care, in ciuda defectelor sale, a devenit aproape instant unul din cele mai apreciate filme facute vreodata, atat critic cat si comercial. Un film de actiune desavarsit, o drama intensa si un adevarat studiu de caz asupra nuantelor moralitatii umane si asupra ideii de erou. Un film care l-a pus pe Nolan definitiv pe harta marilor regizori si a dat lumii unul din cele mai talentate exemple de joc actoricesc prin Joker-ul lui Heath Ledger, un villain a carui adorare este depasita poate doar de cea a lui Darth Vader.

Iar acum, dupa patru ani, viziunea lui Nolan a ajuns la capat de linie, momentul in care sunt aruncate in joc toate cartile, in care nicio idee sau valoare nu mai e in siguranta si in care eroii nostri sunt pusi la incercari ale caror solutii le vor schimba viata. The Dark Knight a fost probabil apogeul cinematic al trilogiei, dar inThe Dark Knight Rises ni se da concluzia epica la toate drumurile deschise pana acum.

The Batman must come back

In general, cand un film bun primeste una sau mai multe continuari, acestea tind sa repete aceleasi formule de dinainte, doar sub alta forma la suprafata, oferind rezultate dezamagitoare. Dar, chiar si atunci cand producatorii reusesc sa faca continuari originale care se sustin singure, istoria ne arata ca de obicei partea a treia este cea mai slaba dintr-o trilogie, sau, daca nu cea mai slaba ca film, cel putin finalul oferit nu are rezonanta emotionala pe care ne-au promis-o episoadele precedente – fie ca este o singura poveste mai lunga, fie ca sunt trei povesti individuale. Seriile Godfather, Star Wars, Back to the Future si chiar si Lord of the Rings ne-au oferit, argumentabil, concluzii care nu ne-au lasat complet impliniti cu referire la destinul eroilor nostri.

In cazul de fata, dupa cum am mentionat in introducere, pelicula nu ofera aceeasi satisfactie ca experienta cinematografica in sine, dar tematic si emotional filmul mi s-a parut cel mai complex din serie. Motivul principal din cauza caruia filmul are un impact imediat mai redus decat precedentul este lipsa numeroaselor momente unice de forta pe care celalalt le avea – fie ca e scena de la inceput cu banca, fie ca e un monolog de-a lui Alfred sau al Joker-ului, fie ca e moartea vreunui personaj major, The Dark Knight avea numeroase scene care aveau, singure, un puternic impact emotional sau de actiune. In The Dark Knight Rises insa, abordarea este mai subtila, chiar daca nu mai putin intensa, iar punctele principale de conflict, de poveste sau emotional, sunt intinse pe perioade mai lungi. Oricum, la cele doua ore patruzeci si cinci ce minute si la complexitatea firului narativ, uneori ai impresia ca te uiti la mai multe episoade a unei miniserii puse laolalta, in loc de un film.

Ceea ce face din filmul de fata o concluzie reusita la trilogia lui Nolan, este faptul ca filmul nu este doar o simpla continuare la filmele precedente, ci reia si leaga elegant firele tematice si narative din primele doua parti, care pana acum pareau a avea putina legatura intre ele. Astfel, scriitorii s-au asigurat ca cele trei filme nu reprezinta doar momente selecte din aventurile nesfarsite lui Batman, ci ele formeaza o poveste de mare amploare, in care eroul, antagonistii si personajele secundare joaca roluri precise si importante, facand din trilogie un cerc etans.

Desigur, nu vreau sa para ca filmul nu ar avea defectele sale. Ca si celelalte filme din serie, intamplarile sunt pline de situatii fortate, bazate pe niste coincidente foarte improbabile. Nu am sa dezvalui aici prea multe detalii despre intamplari, dar situatii de genul celor in care un personaj se afla intr-un anumit loc si la un anumit moment, fara ca prezenta acestuia sa aiba vreo justificare sau logica. Ca si planurile lui Joker din filmul anterior, care pentru a functiona necesitau ca un numar mare de alte personaje sa se comporte intr-un fel foarte precis, comportament pe care Joker-ul nu avea cum sa-l stie de la inceput, si aici exista situatii destul de implauzibile. Mai departe, la nivel de scenariu, unele dialoguri par cam nenaturale, iar unele momente de expozitie sunt aruncate cam bont in fata publicului.

[restul recenziei aici]

Alice in Burtonland (2010)

Probabil cel mai aşteptat film din ultimul an după “Avatar”, “Alice in Wonderland” este noul blockbuster a lui Tim Burton. Iar ieri în sfârşit am apucat să-l văd, frumos la cinema cu ochelari 3D. Nu pot să spun că m-a dezamăgit, dar mă aşteptam totuşi parcă la ceva mai mult.
Povestea e că Alice este fiica unui om de afaceri cam aventurier care o învaţă să fie ea însăşi şi puţin nebună, acesta moare, după cum au tendinţa taţii eroinelor din filmele Disney (am uitat cumva să menţionez că filmul a fost produs sub aripa Disney, deci e mult mai inocent şi mai puţin Burton?), iar 13 ani mai târziu Alice este o tânără non-conformistă de 19 ani, care are mereu acelaşi vis despre o lume cu creaturi ciudate, şi care trebuie să se căsătorească cu un lord cam tâmpit şi plictisitor. Dar uite că ajunge din nou în Ţara Minunilor, despre care crede că e un nou vis, şi unde trebuie să învingă Regina Roşie care a cucerit lumea şi o conduce cu tiranie.
Ce a încercat Burton să facă e să dea un fir narativ cărţii lui Carol, să nu fie doar o serie de întâmplări scurte şi ciudate fără legătură una cu altele. Să fie legate de o poveste mai largă, ca să fie o conecţiune emoţională. Well, fail. Eu unul nu am simţit că povestea originală ar duce lipsa unui context mai larg, o fată la începutul adolescenţei care e puţin speriate de gândul de a creşte, şi care printr-o serie de aventuri se găseşte pe sine, cât despre aleatorismul întâmplărilor, o reflecţie perfectă a lumii din jur. Viaţa este aleatorie şi derutantă. Unde nu reuşeşti să faci o conexiuna la asta?
Varianta lui Burton a dus asta puţin mai departe, ieşind din adolescenţă Alice se luptă cu responsabilităţile vieţii de adult, cu toate compromisurile pe care trebuie să le faci, cu faptul că trebuie să fi omul pe care cei din jur aşteaptă de la tine să fi. Doar că şi în lumea cealaltă Alice se luptă cu acelaşi lucru, toate acele creaturi se aşteaptă de la ea să fie o altă Alice şi să îndeplinească o profeţie. Doar că aici la final alege să fie exact ce vor ei de la ea. Deci cum? E ok să fi ce vor ceilalţi de la tine, cât timp e decizia ta? Şi cum exact a învăţat-o asta să îi înfrunte pe cei din lumea noastră?
Iar personajele...The White Queen, care ar trebui să fie cea bună, e doar ciudată (ca toată lumea de altfel) şi nu arată nici un semn de bunătate, The Mad Hatter (care sunt sigur că a fost introdus doar ca să aiba Johnny Depp un rol) se vrea a fi profund nu doar ţicnit, dar nu am înţeles de ce ar trebui să-l cred profund (plus, ce naiba e cu breakdance-ul? Nu îmi pasă dacă e Ţara Minunilor, nici un personaj din epoca victoriană nu ar trebui să facă breakdance pe muzică de breakdance, şi apoi să îi zici Fatwa sau cum dracu se numea, şi să zici că e ok. E Breakdance! Şi care e faza cu schimbatul accentelor? Am înţeles, e nebun, trebuie să devină scoţian o dată la 5 minute pentru asta? sigh). Cât despre Alice, nu te simţi emoţional conectat la experienţele ei, în mare parte pentru că e aşa al naibii de blazată (tu stai în scaunul tău şi eşti minunat de lumea din faţa ta, ea e „meh”). Plus inconsistenţă, mare parte din film: „Eu nu vreau să mă bat. Eu nu sunt Alice, eu nu pot să omor nimic nici dacă ar depinde viaţa mea de asta” Omida: „Uite nişte amintiri de când erai mică şi ai venit aici şi ai uitat totul!” Alice: „Ok atunci, mori spurcăciune de dragon!” Ce?
Personajele cele mai bune au fost The Red Queen, the Knave of Hearts şi The Cheshire Cat.
Actorii în schimb...mamă, mamă. Un vis doar să îi enumeri. Peste Johnny Depp şi Helen Bonham sărim, nu pentru că nu ar fi foarte buni, dar e un film Burton, e deja ceva tipic. Crispin Glover (probabil nu vă spune nimic, dar e un actor foarte bun şi mie îmi place) ca şi the Knave, Stephen Fry (posibil să nu vă spună nimic, dar asta doar pentru că sunteţi inculţi) ca şi the Cheshire Cat, Michael Sheen ca şi Iepurele Alb, trio-ul Harry Potter Alan Rickman ca şi Omida, Imelda Staunton şi Timothy Spall, Matt Lucas ca şi fraţii Tweedle (tipul din „Littel Britain”), Anne Hathaway ca şi The White Queen şi Christopher Lee ca şi Dragonul Jabberwocky (are o replică, dar merită).
Dar să fim sinceri, nu poveştile şi personajele sunt punctul forte a lui Burton. (aţi revăzut „Edward Scissorhands” de curând? Concept fain, dar mamă ce stupid e.) Pentru imagini mergem. Şi deşi a trebuit să renunţe la viziunea sa întunecată deoarece e un film Disney pentru copii, filmul e plin de imagini minunate, detaliate, ciudate, pline de imaginaţie. E o tonă de CGI, dar arată minunat. Şi în sfârşit un om care ştie să folosească 3D-ul. Ori avem filme unde 3D-ul e un truc ieftin şi mai sunt aruncate câteva scene care arată tare, ori filme care sunt bazate efectiv pe 3D şi să te uiţi la film pe calculator ar fi o pierdere de timp (da, mă refer la „Avatar”). Aici 3D complementează foarte bine fiecare scenă, nu e doar un gimmick de spectacularitate, şi mai ales, m-aş uita cu mare drag la film pe calculator. Pentru că în final, în ciuda defectelor menţionate, filmul e o experienţă vizuală extraordinară care te suge în lumea sa din primul minut, şi nu îţi dă drumul decât târziu după ce rulează genericul (şi abia atunci începi să realizezi lacunele). Şi chiar dacă viziunea lui Burton a fost compromisă, e totuşi viziunea sa, şi aceasta va fi întotdeauna originală. E o plăcere să-l vezi.