Prima poza cu Hopkins ca si Hitchcock

Stimati tehnicieni de machiaj ai filmului "J. Edgar", asa ar trebui sa arate schimbarea fetei unui om.

The Birds

Ornitophobia is according to the Merriam-Webster Medical Dictionary “an abnormal and persistent fear of birds. Sufferers from ornithophobia experience undue anxiety about encountering and even being attacked by birds although they may realize their fears are quite irrational”. As I am reading about this I am sitting in my house’ backyard on a beautiful April day, and although I do not suffer from the above named condition, I cannot say I am not a bit more aware of the numerous yet hidden birds twittering in the trees around me, or the large crow which just landed on the fence next to me, than I was a few days ago, before I saw Hitchcock’s famous The Birds.
Hitchcock’s genius lies in the fact that his movies not only have an immediate effect on the viewer, but also a delayed one, which persists in the subconscious for a while after the viewing. As with Steven Spielberg’s Jaws when after seeing it many people developed a fear of water, in a few cases the fear turning into a life-long phobia, The Birds left audiences, even if just for a short while, with a fear of birds. But it is not the sort of fear which gives you nightmares, but a far more subtle one, one you aren’t even completely aware of until one day a crow lands a few feet away from you and you shudder. Only then you realize that since seeing the movie you have avoided birds as much as possible.
The fact that after forty years a movie can still have such a strong effect on an audience is only further proof, if any needed, for Hitchcock’s great talent. I don’t know how people reacted during the viewing of the film at the moment of the release, but I imagine they were much more impressed and frightened by the experience than the modern audience. Due to the evolution of cinema in general and of thriller movies in particular the immediate scaring effect of the film has been lost, but still during the viewing a feeling anxiety surrounds the viewer, slowly creeping in, so that even in the more peaceful moments a visceral lack of comfort is felt. That feeling persists after the movie, slowly fading but never ceasing completely. And that is something no modern thriller can convey, no matter how grotesque The Hostel or frightening The Ring might be, none of them contain any scene which has the power and the effect of the last scene from The Birds where the whole scenery is covered by tens of thousands of real birds, just sitting there and waiting for a next attack.
And that is Hitchcock’s contribution to cinema, whether it is birds attacking people for no apparent reason, or an airplane hunting down a man in a field of corn, as seen in North by Northwest, you can always expect that this director’s films will keep you on the edge of you seat.

Am văzut...

The Gold Rush (Goana după aur) (1925-mut) Filmul după care Chaplin vroia să fie amintit. Deși nu e preferatul meu din filmele genialului tragico-comedian, este un film complet, combinație perfectă între dramă și comedie, rețeta de succes aplicată tuturor filmelor sale. Faimosul ‚erou’, vagabondul decide să plece în Alaska să caute aur. Dar lucrurile nu sunt așa de simple cum par; urși, bandiți, frig, foame și femei frumoase îi îngreunează succesul. Include 2 din cele mai iconice momente din cinematografie: dansul chiflelor și fierberea și consumarea bocancului. Locul 163 pe IMDb 250.

The Birds (Păsările) (1963) Hitchcock este fără dubiu maestrul suspansului, iar păsările este printre cele mai cunoscute filme ale sale. Nu e nici un horror, nici un thriller, cum e clasificat de mulți. Te atinge la o coardă mai adâncă, îți creează un disconfort psihic care nu poate fi așa ușor categorisit. Deși foarte bine făcut, efectul sutelor de păsări fiind foarte eficient, filmul e probabil cam lentuț pentru gustul „atât de elevat” al spectatorilor din ziua de azi.

Am văzut...

The Elephant Man (1980) Filmul alb-negru a lui David Lynch prezinta povestea (semi)ficționalizată a lui Joseph (John în film) Merrick, Omul-Elefant, care a trăit în Marea Britanie la finalul secolului XIX. De când era mic John (jucat magnific de John Hurt [V for Vendetta]) suferă de o deformare extremă a corpului, motiv pentru care este exploatat de un bărbat nemilos care îl torturează și îl expune la un carnaval în fața unui public batjocoritor. Este salvat de doctorul Treves (Anthony Hopkins) care nu îl vrea decât ca și obiect de studiu prin care să-și poată publica numele în ziare. În spatele deformării însă nu vede decât un imbecil, la fel ca asistentele spitalului; însă în curând se dovedește că sub urâțenie se ascunde o minte sclipitoare, sensibilă dar timidă. Dar circarul își vrea atracția principală înapoi, și mai sunt și alții care vor să facă bani de pe așa o raritate a naturii. Conflictele sunt multe, unele mult prea subtile pentru a fi observate din prima, altele evidente care duc acțiunea mai departe. E o dramă uneori emoționantă, alteori grotescă, tipic Lynchiană, dar totuși unul din cele mai bune ale sale. Recomandat (singur sau în cuplu. nu e film de gașcă)! Locul 86 pe IMDb.


Steamboat Bill, Jr. (1928-mut) Ultimul film a lui Buster Keaton înainte să semneze contractul cu MGM prin care își pierde licența artistică și implicit cariera. O comedie adorabilă, cu o poveste de dragoste romeoșijulietenească, puțin mai lungă de o oră. Cascadoriile pe care Keaton le face el însuși sunt nebunești și aproape greu de crezut că nu sunt facute prin efecte de editare. (Amintesc doar mult refolosita și de atunci clișeeatica cascadorie cu zidul casei care cade peste actor, care este salvat deoarece pe el cade fix geamul (jumate din echipaj a parasit platoul la filmarea scenei, deoarece zidul era din caramidă groasă cât se poate de adevarată, și un calcul greșit l-ar fi omorat pe loc pe marele comediant)). Recomandat nu doar amatorilor de filme vechi!


The 39 Steps (1935) Deși îmi plac filmele vechi, de câte ori mă pun să mă uit la unul, îmi frică să nu fie prea lent și plictisitor. 39 Steps nu e nici una nici alta, și pe bună dreptate ar trebui să-mi fie rușine să cred ca marele Hitchcock ar putea face un film care să nu te țină în suspans de la început la final. Acest film e un cocktail de poveste de dragoste, încredere și trădare, amestecat cu un pic de spionaj și o linguriță de bar de poveste detectivă. Așa de bine echilibrat încât nu cade în nici una din categoriile menționate și cade în toate. Recomandat mai ales în cuplu, din moment ce ambii vor avea ce trage din el. Și repet, nu, nu vă veți plictisi, deși e vechi de peste 70 de ani, nu vă va plictisi.