Jim Carrey e Scrooge in varianta lui Zemeckis de la „A Christmas Carol” (2009)

Acum că v-am atras atenţia (sau nu) sar direct la concluzie: Atâta potenţial irosit.
Povestea din „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens o ştim cu toţii: Ebenezer Scrooge e un bărbat bătrân, singuratic, extrem de zgârcit şi prost dispus şi care crede că sărbătoarea Crăciunului e o prostie (exprimandu-se prin una din ceale mai elocvente replici faimoase zise vreodata de vreun personaj ficţional: „Bah! Humbug!” - clasic). Şi pentru a-l convinge să-şi schimbe viaţa e vizitat de trei fantome, cea a Crăciunurilor Trecute, cea a Crăciunul Prezent şi cea a Crăciunurilor Viitoare. Este părerea autorului că aceste vizite sunt de fapt rezultatul unui trip prost rezultat dintr-o vizită la unul din numeroasele case de opiu din Anglia victoriană, detaliu care a fost omis de Dickens. Şi aşa de rău a fost tripul că a doua zi îşi pierde complet minţile şi fuge prin oraş urând Crăciun fericit străinilor şi aruncând încoace şi încolo cu bani.
Deşi nu i s-a remunerat pe măsura Dickens a scris una din cele mai durabile şi universale poveşti concepute de mintea umană, şi ca şi consecinţă e şi una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) filmate poveşti din istorie. La nici 25 de ani de la apariţia filmului, în 1901 a apărut prima versiune cinematografică, urmând ca în fiecare deceniu să apară cel puţin o versiune pentru cinema şi încă câteva pentru televiziune, rezultând peste o sută de variante.
Sub aceste condiţii s-a apucat Robert Zemeckis („Back to the Future”, „Forrest Gump”, „Polar Express”, „Beowulf”) să ne pregătească varianta 2009, şi nu oricum ci prin patentata sa metodă de digital motion capture (vezi trailerul mai jos)(adică nu e nici chiar animaţie digitală, dar nici chiar filmare, actorii joacă rolul şi cu ajutorul calculatoarelor se adaugă fundalul şi feţele personajelor, care sunt foarte realiste şi detaliate, deseori arătând exact ca actorul real...ceea ce e cam pleonastic...dar sunt sigur că există un motiv logic pentru a folosi această tehnică). După „Polar Express” şi „Beowulf” domnul Zemeckis (pe care l-am întâlnit vara aceasta în Sibiu când am lucrat la Crama Sibiană, nu pot sublinia acest aspect destul) a decis să reinventeze clasicul lui Dickens (ceea ce nuuuuu s-a mai făcut până acum), şi nu doar atât dar şi în 3D (din aia în care iese mână lu’ ăla din ecran, o modă foarte în vogă mai nou)
În mod plăcut surprinzător s-a ţinut foarte aproape de carte, nu a adăugat sub-poveşti pentru a da realism personajelor şi alte chestii fără folos. După variante catastrofale în care se încerca modernizarea poveştii (cum ar fi „Scrooged” cu Bill Murray, sau nu ştiu ce variantă cu Whoopy Goldberg) oamenii au realizat că uneori a rămâne cu clasicul e ideea cea mai bună.
Problema care o am eu cu variantele clasice pe care le-am văzut până acum, e că sunt aşa de al naibii de plictisitoare (scuze Patrick Steward), adică prezintă povestea 100% ca la carte, fără prea multă creaţie. Doar că ştim deja cu toţii povestea.
Aici e alt plus al filmului, din primele secvenţe îţi dai seama că va fi o variantă colorată, ritmată. Animaţia Londrei victoriene e minunată, detaliată cu părţile bune şi rele, chiar te simţi că te plimbi prin acele locuri. Povestea nu se blochează ca un filmuleţ youtube care nu s-a încărcat ca lumea pentru a asigura că absolut fiecare cuvânt scris de Dickens apare în film, ci se mişcă destul de repede. PREA repede. Greşeala cea mai mare, în timp ce celelalte filme se înghesuie prea mult să prezinte povestea, Zemeckis prea se bazează că noi o ştim deja, ceea ce adevărat, dar totuşi să nu sărim chiar aşa peste tot şi să băgăm cât mai multe efecte speciale posbile în 96 de minute.
M-am bucurat că nu a trebui să stau prin jumătate din film ca să apară fantomele, ceea ce alteori a fost cazul, am ajuns la ele destul de repede, dar am şi trecut de ele în acelaş ritm. De abia petrecem timp cu primele două fantome, scene din carte sunt tăiate, iar cele trei se succed în timpul în care îţi ia să clipeşti. Nu petrecem destul timp în nici o scenă încât să începem să empatizăm cu personajele, şi la plecarea fantomei nu avem nici o secundă de odihnă pentra a absorbi şi a reflecta puţin la ceea ce am văzut (valabil şi pentru Scrooge), şi deja am sărit în următoarea aventură. Ca să nu mai zic ca la ultima fantomă care ar trebui să fie cea mai sobră şi liniştită, suntem brusc transportaţi într-un film Jason Bourne doar că horror şi psihedelic, şi asta doar ca să aibă publicul care beneficiază de ochelari şi proiector 3D o justificare pentru banii în plus pe care i-au plătit.
Dar să vedem şi alte aspecte, după cum am spus estetica e minunată, cu tonalităţi romantice şi gotic-întunecate, iar personajele sunt colorate şi bine detaliate, ceea ce mă aduce la actori. Deşi nu apar fizic pe ecran, actoria nu poate fi ignorată, căci actorii au făcut mult mai mult decât să dubleze vocile.
Dacă acum 12 ani îmi zicea cineva că Jim Carrey îl joacă pe Scrooge, aş fi zis: „Tipul ăla care vorbeşte cu fundul în filmele alea cu animale?”, dar între timp ştim că poate duce cu uşurinţă roluri serioase, iar Ebenezer Scrooge e printre cele mai bune ale sale. Scrooge cel bătrân nu e nici exagerat sau suprajucat, nici nu a devenit brusc simbolul capitalismului fără inimă, e un personaj veridic, pe care chiar îl poţi înţelege (chiar dacă nu îl placi), şi a cărui evoluţie a-i putea-o înţelege la fel dacă filmul ţi-ar lăsa timpul necesar. Dar pe lângă Scrooge Carrey a jucat şi cele 3 fantome, fiecare unică şi diferită, şi şi aici s-a descurcat de minune. Iar în roluri secundare îi avem pe Gary Oldman, Bob Hoskins, Cary Elwes, Colin Firth, ce mai vreţi?
Fiind un film cu Carrey te-ai aştepta totuşi să tindă spre comedie. Ceea ce nu se întâmplă, lucru deloc rău, dar totuşi lipsa de momente umoristice devine chiar apăsătoare, mai ales că unele scene par a fi conducând spre un astfel de moment, dar e ca şi cum poanta bancului a fost uitată, bancul devenind doar o anecdotă bizară. De fapt filmul e foarte greu de categorisit, are destul momente de dramă, dar nu poate fi chiar considerat chiar dramă. Şi deşi sunt numeroase momente magice, încântătoare şi voioase, acestea sunt compensate de momente foarte întunecate, bizare şi chiar înfricoşătoare, nu chiar potrivite pentru copii. Dar totuşi filmul nu e făcut pentru un public strict adult.
Dar ideea de bază e că atunci când am ieşit nu am avut acel sentiment crăciunesc care te ridică şi te înveseleşte, poate pentru că am devenit un ateu cinic fără emoţii, dar sper că e totuşi filmul de vină. Şi „Polar Express” a reuşit asta mai bine.
Este un film de familie, cei mici vor fi încântaţi de animaţie, şi e un mod bun de a le prezenta povestea pentru prima dată, sperând că apoi vor citi cartea (mda); şi are destule momente ce pot fi savurate de un public adult, inclusiv cinematografia minunată, dar pur şi simplu nu e un film prea memorabil, şi dacă ar fi să văd un film bazat pe această poveste să-l văd de Crăciun, probabil aş alege altă variantă (am auzit că cele din anii ’50 sunt chiar bune).

Crăciun Fericit!

Povestea de pe partea de vest, câini împăiaţi, stări alterate, zile de 25 de ore, şi iepuri animaţi acuzaţi pe nedrept

West Side Story (1961) Cristoase cât de gay poate fi filmul ăsta (şi nu mă refer “Brokeback Mountain” gay, filmul ăla avea doi tipi care se sodomizau reciproc, dar în afară de asta nu era deloc gay). Filmul ăsta e aşa de gay încât un tip pe nume Betty îmbrăcat în ciorapi, pantofi cu toc înalt şi un şal roz bon-bon ar zice: “God, this is gay! Whom are you trying to fool honey?”.
Da, eternul şi clasicul “West Side Story”, mama (sau tatăl travestit mai degrabă) a tuturor musicalurilor kitchoase, şi sursa a unui număr aşa de mare de parodii că probabil a putea încât ai putea probabil să refaci tot filmul numai din parodiile sale.
Pe scurt, Romeo şi Julieta sunt acum un american şi o portoricană în New York. Mă gândesc că cele două neamuri nu prea se înţeleg, iar băieţii adolescenţi din ambele grupe formează găşti care dansează balet şi cânta la unison, şi încearcă să intimideze gaşca opusă cu aceste talente. Urmează o serie de numere muzicale performate de personaje stereotipice slab creionate, o scurtă luptă cu cuţite în care cineva moare, mai mult dans şi muzică şi un final oarecum dezamăgitor.
OK, recunosc au fost vreo 2 momente amuzante, oarecum, dar în rest, umorul nu m-a făcut să zâmbesc, drama nu m-a mişcat şi acţiunea m-a plictisit.
Filmul ne-a dat nişte numere muzicale care le-am tot auzit („Tonight”, dacă îl auziţi îl ştiţi) printre care desigur „I feel pretty” (varianta Adam Sandler/Jack Nicholson pe care o ştiţi cu toţii e mult mai bună).
Dacă aveţi cumva curiozitatea să aflaţi de unde au pornit aceste faimoase cântece, ţineţi minte că aşa a murit pisica, adică şi-a spart singură timpanele şi şi-a scos ochii.

Straw Dogs (1971) Întotdeauna am zis că anii ’70 au fost o perioadă minunată pentru cinematografie, îl avem pe Tarkovsky, Kubrick, Coppola, Scorsese, şi nişte tineri Al Pacino, De Niro, Jack Nicholson, Meryl Streep, Dustin Hoffman, John Cazale era încă în viaţă, tocmai ieşisem din supra-artismul anilor ’50-’60, kitschul anilor ’80-’90 era departe, filmele erau realiste dar artisitice, fără cenzuri inutile de la comisia pentru corectitudine politică.
A fost o perioadă bună, mai puţin pentru filmele britanice. Ok, exceptând cele două filme Monty Python. De ce toate filmele astea par a fi făcute de studenţi în primul an care încă nu au deprins bine meseria? La „Whicker Man” am înţeles oarecum, adică acolo funcţiona, dar la „Straw Dogs” de ce am impresia că ma uit la un film care ar fi putut fi genial, dar nu reuşeşte nici cum. Cinematografia e slabă, scenele care ar trebui să crească tensiunea sunt anoste, personajele neveridice, nimeni nu se comportă cum s-ar comporta un om normal în situaţia dată, iar actoria, pui mei, e Dustin Hoffman în rolul principal (deşi a recunoscut că a luat rolul doar pentru bani), nu e o actorie proastă, dar nu are loc nicicum să se dezvolte. Actoria ca şi toate elementele din film par a se sugruma reciproc.
Povestea pe scurt: un profesor de matematică american faca o vacanţă în satul natal englezesc al soţiei sale, pentru a putea munci în linişte. Dar nu sunt prea bine primiţi, doarece el e o mămâie, şi ea e probabil cea mai atractivă femeie din Anglia (ceea ce nu e greu) şi toţi sătenii vor să io tragă (ceea ce unii vor şi face), considerând că partea feminină a satului pare a fi formată din preadolescente şi femei trecute de 50 de ani. Urmează nişte dispute între toată lumea, ceva ce se vrea tensiune, personajul lui Hoffman umilindu-se mai departe singur fără vreun motiv, o scenă de nuditate aleatorie şi la final mor mulţi în mod sângeros.
Filmul a fost foarte controversat la lansare pentru violenţa extremă şi o scenă de viol ambiguuă. Povestea e bună, şi ar fi putut ieşi ceva excelent, dar nu e cazul. Printre puţinele ocazii în care chiar îmi doresc ca Hollywood să fi făcut un remake.

Altered States (1980) Un film bizar, despre un subiect bizar. Un psiholog face experimente despre conştiinţa umană folosind camere de depravare senzorială (izolate fonic şi vizual) şi droguri halucinogene (vezi LSD). După de descoperă un trip indian care au un ritual în care consumă o ciupercă cu efecte foarte puternice, el ia o probă şi o experimentează pe el însuşi. În timpul tripului, simte că ajunge într-o stare originară, iar după experiment observă că tripul l-a afectat atât fizic cât şi psihic. Obsedat de experiment, el se alienează de prieteni şi familie, şi se afundă în străfundurile necunoscute ale conştiinţei.
Filmul e debutul actoricesc a lui William Hurt şi Drew Barrymore. Deşi e puţin New Age, filmul reuşeşte să se menţină la un nivel serios în ciuda unor momente destul de absurde. Personajele sunt bine jucate, şi destul de aprofundate, iar relaţia lor şi subiectul filmului sunt destul de bine echilibrate. Efectele sunt uneori penibile, dar putem trece peste asta, iar scenele din tripuri sunt minunat psihedelice.

25th Hour (2002) Deşi am tot văzut bucăţi din acest film, şi încă de pe atunci ştiam că îl voi iubi, abia de curând l-am văzut cap-coadă.
Un dealer de droguri este arestat şi condamnat la 7 ani de puşcărie, filmul îl urmăreşte în ultimele 24 de ore pe care le are de petrecut în libertate, şi pe care şi le împarte între iubită, tată, prieteni şi mafioţii pentru care a lucrat. O dramă dură, deloc kitchoasă, veridică, cu personaje bine aprofundate, regizat de Spike Lee şi un cast de vis: Edward Norton în rolul principal, şi Brian Cox, Rosario Dawson, Philip Seymour Hoffman, Anna Paquin în roluri secundare.
Nu zic mai multe. Urăsc să folosesc acest clişeu, dar: TREBUIE VĂZUT!
Filmul are două din cele mai bune monologuri din toate filmele pe care le-am văzut, unul îl postez aici:


Who framed Roger Rabbit (1988) Alt film pe care nu şti cum să îl iei. Într-o lume alternativă în care desenele animate trăiesc pe viu şi comunică cu oamenii, Roger Rabbit e un star al filmelor animate. Când cineva îi înscenează o crimă, el cere ajutorul unui detectiv ca să-şi cureţe numele şi să nu fie executat. Ai avea tendinţa să zici că e un film pentru copii, şi sunt cu siguranţă numeroase scene care i-ar încânta pe cei mici (cum ar fi singurele scene din istorie în care Bugs Bunny şi Mickey Mouse, respectiv Daffy Duck şi Donald Duck apar în acelaş cadru), dar filmul are şi numeroase scene care sunt potrivite mai degrabă pentru adulţi, aluzii sexuale, crime (de fapt filmul era interzis minorilor sub 13 ani la lansare). Filmul pendulează între seriosul unui film detectiv, chiar film noir, şi absurdul complet a la Looney Tunes. E un film destul de amuzant, şi care va încânta şi adulţii cu cameo-uri din partea lui Tweety, Elmer Fudd, mare parte din desenele din Fantasia şi alte desene Disney etc.
Filmul a fost produs de Spielberg şi regizat de Robert Zemeckis (pe care l-am întâlnit (aka servit) astă vară în Sibiu, ceea ce a fost ciudat), iar în rolurile principale îl avem pe Bob Hoskins şi pe Christopher Lloyd în rolul antagonistului.
Anecdotă irelevantă: după vizionarea filmului fiul cel mic a lui Hoskins nu a vorbit două săptămâni cu tatăl său deoarece nu i-a venit să creadă că acesta a lucrat cu Bugs Bunny si nu a venit o data cu el acasa sa-l prezinte fiului.