Rise of the Planet of the Apes - Viva la (R)Evulotion!

Primul film Planet of the Apes din 1968 cuCharlton Heston este un clasic al Sf-ului si al cinematografiei in general, despre un pilot din viitor care aterizeaza pe o planeta condusa de maimute, iar finalul in care personajul descopera pe o plaja Statuia Libertatii in ruine e unul din cele mai memorabile si parodiate finaluri din istorie. In anii care au urmat s-au produs o serie de continuari din ce in ce mai putin reusite culminand cu regretabilul re-make al lui Tim Burton din 2001. Initial Rise of the Planet of the Apes, care e un prequel la primul film, nu parea a fi mai mult decat un film sablonard, previzibil pana la cel mai mic punct si un motiv de a arata doar scena de lupta intre oameni si maimute. Dar pe masura ce tot mai multe detalii erau publicate, parea ca ar putea fi primul in stare sa egaleze originalul.

Get your hands off me, you damn dirty ape!

Will Rodman (interpretat de James Franco) e un bio-inginer al carui tata sufera de Alzheimer. Obsedat de gasirea unui leac, experimenteaza, cu succes, pe cimpanzei. Experimentele sale cu substanta ALZ112 nu doar repara creierul cimpanzeilor ci le si creste inteligenta. In urma unei neintelegeri insa, experimentele sale sunt oprite, iar cimpanzeii eutanasiati. El reuseste insa sa salveze si sa furiseze acasa puiul de o zi al unuia din cimpanzeii tratati cu ALZ112. Cand acesta manifesta o inteligenta mult peste medie devine clar ca a mostenit efectele substantei, si este numit Caesar.

In urmatorii opt ani Caesar (interpretat de Andy Serkis) creste in casa lui Will, impreuna cu tatal acestuia (interpretat de John Lithgow), demonstrand inteligenta si calitati umane, devenind un membru al familiei. Dar pe masura ce devine un cimpanzeu matur, natura animalica isi arata dintii, si, combinata cu intrebari existentiale si aflarea originii sale, il face pe Caesar sa isi puna la indoiala natura.

Cand un vecin il abuzeaza fizic si verbal pe tatal lui Will, Caesar sare in apararea sa intr-un mod violent. In urma incidentului este trimis la un adapost pentru maimute. Abuzat de paznici si simtindu-se abandonat de cel care pana in acel moment ocupa rolul de tata, Will, cimpanzeul, reneaga legaturile sale cu oamenii, dezvoltand un plan de eliberare a confratilor sai inchisi.

Recenzia completa pe raluk.ro

24 Hour Pary People (2002)

Cum reuşesc în ultima vreme să dau tot de bio-picuri? Şi mai mult, cum reuşesc să dau de bio-picuri bune? Chiar foarte bune?
Filmul priveşte viaţa lui Tony Wilson din Manchester...de care probabil majoritatea dintre voi nu aţi auzit. El e tipul care a înfiinţat Factory Records...de care din nou cel mai probabil nu aţi auzit.
Hai să o luăm altfel; fiecare perioadă din ultimul secol a avut un curent care a definit-o, şi câteva trupe care au fost fruntaşele acelui curent (şi aici excludem muzica de entertainment, aka Pop-ul, rock comercial, hip-hop (nu şi rap) etc). În anii ’60 i-am avut pe Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Led Zeppelin, hai poate Jefferson Airplane, ani ’70 The Doors, Bee Gees, Pink Floyd, The Clash, The Sex Pistols (poate nu e cea mai bună muzică, dar aceştia reprezintă mişcările culturale şi curentele din acea vreme), anii ’90 Nirvana, Radiohead, Red Hot Chilli Peppers, Metallica chiar. Noh, anii ’80 au fost anii Mtv, o explozie de muzică comercială, kitsch, hair-metal, Madonna, Milli Vanilli, Vanilla Ice etc, dar muzica necomercială, pe care comunitatea artistică a luat-o in brate era alta, şi cel puţin la vest de garda de fier, un rol major în acea muzică l-a jucat Manchester, oraş industrial englezesc, gri şi şters, dar în care un bărbat a decis să creeze un centru renascentis muzical. Acel bărbat a fost Tony Wilson. Şi de la al său Factory Records au pornit Joy Division care apoi au devenit New Order (care rămân cunoscuţi şi azi), plus Happy Mondays, A Certain Ratio şi altele, şi chiar dacă multe nu au rămas la fel de apreciate şi azi ca şi trupe din alte decenii, importanţa şi influenţa lor în istoria muzicii contemporane e de necontestat. Iar în anii ’90 de aici au pornit mişcările de Acid House şi cultura Rave. Da, aici a fost primele Rave-uri, când nu conta artistul care a scris muzica, ci DJ-ul, aceste devenind acum artist.
Filmul nu e atât despre Tony cât despre această întreagă istorie. În rolul principal îl avem pe Steve Coogan, care joacă minunat, iar în roluri secundare actori mai puţin cunoscuţi dar la fel de buni, cu excepţia notabilă a lui Andy Serkis, care joacă producătorul muzical genial dar excentric Martin Hannet.
Evenimentele e drept sunt cam luate cu repeziciune, pentru a le putea acoperi pe toate, dar rămâne feelingul şi atmosfera, şi personajele sunt complet deromanticizate; „Control” a lui Andrei Corbjin pare o lăbăreală poetică pe lângă acest film; nu că acela nu ar fi un film veridic, dar aici ni se reaminteşte că Ian Curtis nu era doar o figură tragică, un poet/profet al unui viitor sumbru, ci era un tip cu umor, dur, şi că Joy Division a început ca şi post-punk inspirat de Sex Pistols, şi că neo-nazişti erau deseori prin public.
Pelicula are un stil alert, colorat, amuzant, care reflectă acele timpuri, actorii se întorc des spre cameră să discute cu publicul, până şi personajele care sunt portretizate în film de actori apar şi ca ele însele în cameo-uri şi comentează evenimentele.
E un film necesar tuturor celor care iubesc muzica cu substrat, şi după ce l-aţi văzut veţi regreta că filmul a ieşit de opt ani şi abia acum aţi aflat de el.

PS: imi cer scuze pentru omisia multor trupe din diverse decenii. nu zic ca cele insiruite de mine fac lista batuta in cuie, era doar de idee

Sex & Drugs & Rock & Roll (2010)

Am mai menţionat displăcerea mea faţă de bio-picuri, adică pentru o categorie de bio-picuri, care face o selecţie din momentele dramatice din viaţa personajelor, le dramatizează şi mai mult, şi ne învaţă că acele momente au făcut din acele persoane ce au fost, sau în cazul lui Oliver Stone nu ne învaţă nimic. Dacă vreţi să vedeţi modul esenţial de a face un bio-pic, uitaţi-vă la „I’m Not There”, personajul a cărui viaţă o povesteşte nici măcar nu e menţionată iar nimic din ce e prezentat nu s-a întâmplat vreodată, şi totuşi au prins esenţa mai bine decât ar fi putut o relatare narativă a vieţii sale.
În ce categorie intră acest film? Păi mi se pare evident că un film independent european fără buget prea mare nu o va da în bară. Combină mult talent cu un buget redus şi vei avea un rezultat bun.
Drept este că şi acest film e o selecţie din momentele vieţii personajului principal, Ian Dury, dar nu sunt supradramatizată şi teatralizate, iar personajele nu sunt zeificate, ca şi cum nu s-ar căca ca şi restul populaţiei. Ca şi „Control”, filmul despre Ian Curtis de la Joy Division, avem nişte personaje cât se poate de banale, excentrice desigur, talentate şi cu o viziune diferită asupra lumii decât restul populaţiei, dar touşi oameni de zi cu zi.
Pentru că nu ştiţi, cum nici eu nu ştiam, Ian Dury alături de trupa sa The Blockhead se unul din personajele care au contribuit în anii ’70 la dezvoltarea punk-ului, alături de The Clash şi Sex Pistols. Se considera mai degrabă un entertainer decât un cântăreţ, şi avea un stil mai excentric decât cei din celelalte trupe, dar influenţa sa nu poate tăgăduită. (printre altele fiind omul care a menţionat pentru prima dată, cel puţin într-o formă oficială, vorba: „Sex and drugs and rock and roll”, de unde şi titlul, de altfel e unul din cele mai citabile filme/personaje din ultimul an pe care l-am văzut)
Filmul începe cu o sală de concert goală, iar pe scenă apare Dury cântâd una din melodiile sale iar apoi trecând la povestirea foarte esteticizate a vieţii sale. Urmează o relatare a diverselor momente din perioada anilor ’60, ’70 în mare parte şi ’80, relaţia cu soţia, copii, fiul mai ales, iubita, membrii echipei, combinate cu momente din copilărie, când în urma infecţiei cu poliomelită i-a fost paralizat piciorul stâng.
„Oh nu” veţi spune! „Încă un film despre roackeri drogaţi, şi cum şi-au alineat apropiaţii din cauza drogurilor?” Nu, Dury nu a abuzat atât de mult de droguri, şi deşi nu a fost o persoană întotdeauna amiabilă, relaţiile sale nu au fost un tumult continuu. În plus el nu a fost niciodată un star aşa de mare în lumina reflectoarelor, şi nici chiar aşa de bogat încât să-i altereze complet personalitatea, care oricât de tulburată ar fi, rămâne realistă şi plină de umor.
Filmul e foarte bine regizat, combinâd momente de nebunie colorată care reflectă personalitatea personajului cu momente de realism, iar actoria e foarte bună, despre Andy Serkis mai ales, în rolul principal nu pot spune destule. E genial.
Dacă vă plac filmele de genul, sau punk-ul nu-l pierdeţi, a fost o experienţă foarte plăcută şi am descoperit câteva melodii noi.

PS: pt toţi ăştia care ascultaţi Green Day şi de genul, uitaţi-vă la The Blockheads, la Sex Pistols etc, la perioada aia, la origini şi fundal, şi acceptaţi o dată că Punk IS Dead!


Trailer:




O melodie: