Kiss Kiss Bang Bang (2005)

Nu stiu de ce, dar in ultima vreme, daca caut un film si Robert Downey Jr. joaca in el, ma uit. Cu ocazia asta am vazut si "Zodiac" inainte de "Kiss Kiss Bang Bang", insa nu ma voi obosi sa scriu un review despre ala, a fost un film plictisitor, a mai durat si aproape trei ore.

Revenind, Robert Downey Jr. asta incepe sa ma fascineze si cred ca incet incet a intrat in top 5 actori preferati, isi da coate cu Johnny Depp si altii. Cand am dat de filmul asta si am vazut ca e Val Kilmer in el, am zis ca va fi un buddy cop movie sau ceva de genu, tinand cont ca este scris in parte si regizat de acelasi om care a dat lumii "Arma mortala" ca sa-i zic cum apare la noi la PRO TV. Departe de asa ceva.

Harry Lockhart (Downey) este un pungas la drumul mare care in timp ce fuge de politie ajunge la o auditie de film, ia rolul si asa ajunge la Hollywood unde primeste "training" despre cum sa joaca rolul unui detectiv de la nimeni altul decat Gay Perry ( Kilmer). Si da, numele ii spune si orientarea sexuala. Se intampla cateva crime, ceva inscenari si incepe show-ul.

Eu nu stiu exact ce dumniezo vroia sa fie filmul asta, dar pentru mine a fost o parodie la toate filmele noir si de actiune care se petrec in lumea plastica a Los Angeles-ului. Habar n-am daca asta a vrut Shane Black (regizorul), desi cred ca da, dar eu am ras de m-am spart. Downey si Kilmer au fost pur si simplu fabulosi, unul din cele mai bune, ciudate si hilare duo-uri care le-am vazut pe ecran in probabil unul din cele mai subapreciate filme.

Scene de umor sec (la care Robert Downey Jr exceleaza) amestecate cu actiune in cel mai pur sens, un ritm rapid, replici savuroase intre cei doi protagonisti, nici nu mai stiu ce sa zic, trebuie sa-l vedeti! Downey Jr. este si naratorul povestii, un narator reinterpretat fata de filmele noir,care este constient de prezenta publicului si de greselile care le face in povestire si opreste filmul pentru asta ca sa-si completeze ideile, precum si anumite scene absolut absurde, desi unii poate nu gusta aceste lucruri, eu le-am vazut ca pe o plecaciune dar si o bataie de joc la adresa filmele noir ( Fred MacMurray cred ca se rasuceste in mormant).

La capitolul minus, sincer pe mine nu m-a prea prins tot misterul cu crimele si cine pe cine a omorat, probabil pentru ca eram prea prins de cat de tare au jucat Kilmer si Downey Jr., desigur, fara a uita sa mentionez si restul ansamblului care si-au facut fiecare datoria perfect ( Michelle Monaghan in rolul damsel in distress, Larry Miller in rolul directorului de casting si Rockmond Dunbar in rolul thug-ului negru).

Acum in timp ce scriu, cred ca m-as risca sa fac o comparatie intre acest film si clasicele lui Guy Ritchie, prin faptul ca ambele imbina umorul negru cu actiunea si ca reusesc sa creeze personaje memorabile ( cu un plus pentru filmele lui Guy Ritchie totusi, nimic nu bate atmosfera care o creeaza el ). In concluzie, daca nu l-ati vazut in cei 6 ani de cand a aparut, e timpul! Pentru cei care l-au vazut, astept cate un comment sa vad daca m-a luat pe mine euforia sau chiar e un film bun.

The Third Man (1949)

Cum de l-am văzut?

Dacă pasiunea ta pentru filme nu se rezumă la a urmări cinematografia contemporană şi cunoaşterea câtorva filme mai vechi, la un moment dat sigur vei da peste acest titlu. În cazul meu nu ştiu când s-a întâmplat asta prima dată, dar în ultimele luni tot mai des am dat peste acest film în discuţii cu prieteni, pe net, prin reviste, inclusiv un articol dintr-o revistă prestigioasă care sugera ca în noul top 100 filme a lor acest film să ia locul la „Citizen Kane”. Adaugând faptul că Orson Welles a fost implicat în producţie, am zis că trebuie să-l văd în sfârşit.

Acţiunea are loc în Viena, la scurt timp după Al Doilea Război Mondial. Scriitorul american de romane western de duzină, Holly Martins găseşte un oraş în ruine şi împărţit în patru zone, rusească, americană, engleză şi franceză. A venit la invitaţia prietenului său, Harry Lime, care i-a oferit de lucru, doar că ziua sosirii sale e şi ziua înmormântării prietenului său, despre care află că murise călcat de o maşină. Dar când îşi dă seama că poveştile martorilor (toţi asociaţi cu Lime) nu se chiar suprapun, şi când intră în joc minunata fostă iubită a decedatului, Holly decide să nu ia primul avion înapoi acasă ci să rămână să desluşească misterul.

Ce urmează este într-adevăr unul dintre cele mai bune filme care le-am văzut. Undeva între noir, detectiv, romanţă şi dramă de personaje, filmul cred că este mult mai aproape de „Casablanca” decât de „Citizen Kane”, chiar dacă cu cel din urmă îl împarte pe Orson Welles, care aici însă se rezumă la postul de actor şi ocazional scenarist.

Filmul e alb-negru şi actoria e tipică acelei decade, fiind mult mai teatrală decât ceea ce am vedea în filmele de azi, dar exceptând aceste două aspecte, pelicula ar fi putut la fel de bine produsă anul ăsta, căci, din nou, asemenea lui „Casablanca” şi în contrast cu „Citizen Kane”, filmul are calităţile necesare care îi permit să nu învechească în ochiul publicului, şi să nu fie un film despre care doar criticii îţi pot spune de ce e bun.

Personajele par mult mai puţin fictive decât cele din alte filme din acea vreme, adică sunt oameni, cu limitări şi probleme omeneşti. Eroul nu e un tip bun, care e şi chipeş, şi moral, are şi succes la femei, e şi lipsit de vicii, se ştie şi bate şi tot ce mai vrei, e un bărbat destul de obişnuit, care nu vrea să plece până nu ştie ce s-a întâmplat cu prietenul său.

Filmul are şi un ritm alert, care nu îţi dă drumul, ca un roman în care întorci fiecare pagină urgent pentru a afla ce se întâmplă mai departe, doar ca să îţi dai seama că ai ajuns la final mai repede decât credeai că o vei face, şi aici, fiecare scenă îţi dă puţin câte puţin şi face o tranziţie şeherazadică în următoarea scenă, ţinându-ţi atenţie constantă şi nu doar pe bucăţi (lucru care ar părea de bază într-un film, dar nu se observă chiar atât de des). Probabil asta e şi din cauza faptului că filmul a fost scris de Graham Greene, care a scris şi „Brighton Rock” şi care e un maestru al suspansului.

Filmul te ţine aproape de eroul, Martins, dezvăluindu-vă amândurora aceleaş informaţii, astfel încât poţi încerca singur să dezvălui misterul. Dar aici te cam păcăleşte, căci atunci când eşti sigur că ai rezolvat puzzle-ul şi că ai prevăzut ce vine, povestea îţi arată că nu despre asta era vorba, că nu era doar un film detectiv, ci că aici începe de fapt cea mai juicy parte, filmul culminând atât cu o scenă de urmărire plină de suspans prin canalizaţia vieneză, dar şi cu o serie de dileme morale pentru personajul principal, totul ajungând la unul din acele finaluri care nu le poţi băga în nici un fel de tipar, dar care nu putea fi altul (şiiiii iar mă gândesc la „Casablanca”).

Poate că la vremea sa nu a adus o serie de inovaţii tehnice industriei filmului, dar e un film care şi azi pare proaspăt şi care sigur a influenţat generaţii de regizori (ca să nu mai zic de toate referinţele şi parodiile pe care au apărut de-a lungul anilor, şi pe care abia acum le prind)

L-aş vedea din nou?

Probabil. Poate nu iar singur, dar dacă mi-ar cere cineva o recomandare de film, ăsta ar fi pe listă, şi m-aş uita oricând cu nişte prieteni la el.

Recenzii în 5 minute: Los Ojos de Julia (2010) & Killer’s Kiss (1955)

Los Ojos de Julia (Ochii Juliei)

Poate să tot scrie pe poster “Guillermo Del Toro prezintă”, nu îmi plac filmele spaniole de groază, şi nu înţeleg dragostea pe care o arată toată lumea pentru valul de aceste filme care a aparăut de câţiva ani încoace.

“Orfelinatul” m-a lăsat rece, exceptând momente selecte şi finalul, şi am mai văzut unul la TIFF acum vreo doi (sau trei?) ani, nu mai ştiu cum se cheamă, şi puţin mă interesează.

Englezii şi americanii mai ales par sensibili la aceste filme, criticii lăudând ori originalitatea lor, ori prospeţimea în folosirea clişeelor. (cum funcţionează asta, nu ştiu)

Şi aceste filme nu sunt decât nişte pastişe a unor filme americane, amestecate cu un stil spaniol

Filmul de faţă, regizat de Guillem Morales, e plin de situaţii forţate, personaje plictisitoare, un fir narativ previbil şi o lipsă totală de momente de groază.

Filmul e despre o femeie care orbeşte încet, iar după aparenta sinucidere a surorii ei gemene care orbise deja, se vede urmărită de cineva.

Apar nişte personaje episodice şi absolut incidentale care mai dau un ghiont poveştii de câte ori stagnează sau nu au găsit scriitorii un mod mai elegant de a da explicaţii.

Se încearcă formarea unui mister în jurul identităţii criminalului (folosind tehnici precum păstrarea personajului în umbră, sau evitându-le complet feţele, ca să, noh, simţim şi noi cum e să orbeşti şi să avem simpatie pentru protagonista subdezvoltată, toantă şi cam enervantă), dar aceasta nu reuşeşte, deoarece e clar că suspecţii oferiţi sunt red herrings.

Prin momentele episodice filmul parcă e o telenovelă cu tonalităţi horror strivită să încapă într-un film. Da, sunt câteva jump-scares, şi vreo două momente sângeroase care îţi întorc puţin stomacul, dar toate acestea-s destul de ieftine.

L-aş mai vedea din nou?

Dacă ar fi o seară ploioasă, fără conexiune la net, şi ar fi la TV...aş verifica toate celelalte posturi pentru ceva mai interesant, sigur trebuie să fie ceva pe Discovery sau National Geographic.

Killer’s Kiss

Nu e chiar primul film a lui Kubrick, dar considerând că „Fear and Desire” (1953) e autofinanţat, nu e produs de nici o companie, şi că regizorul l-a denunţat de cum a ieşit şi a interzis circulaţia sa, putem spune că e primul lung-metraj din cariera sa ca şi regizor profesionist.

E un film noir în cel mai clasic sens, un erou exagerat de masculin cu o slujbă dubioasă (boxer) care face voice-overul filmului, care e un flash-back, o blondă dură dar sensibilă şi un gangster [insert ethnic sterotype here], slinos, o poveste de dragoste, nişte crimă, şi un final alert cu o secvenţă de alergare şi bătaie.

Filmul e cu mult înainte ca maestrul să decidă că se cam pişă pe norme şi comercialism şi să facă acele filme care au zguduit cinematografia; astfel filmul intră perfect în tiparul filmelor din acea vreme. Recunosc ca nu am văzut foarte multe, dar acesta nu iese în evidenţă nici printre acelea puţine.

Avem în faţă nu mână sigură a expertului care ştie ce face în fiecare cadru, ci mâna unui amator (foarte talentat dealtfel) care deseori nu e sigur de unde vrea să pună camera sau cum să editeze elegant, şi cu excepţia câtorva cadre care sunt întradevăr minunate, filmul nu are o calitate memorabilă.

L-aş vedea din nou?

Probabil că nu. Cel puţin nu fără vreo ocazie anume, un seminar de film, sau o săptămână Kubrick la cinema unde sunt arătate toate filmele sale.

Chinatown (1974)

Am menţionat în ultima vreme cât de mult iubesc anii ’70 din punct de vedere cinematografic? „Povestea merge mai departe...”
Zilele trecute am avut în sfârşit timp să văd „Chinatown”, ultimul film a lui Roman Polanski făcut în America, înainte să trebuiască să plece...datorită unor evenimente...
Pelicula e un tribut adus film-noir-ului din anii ’40-’50, genericul fiind în stilul acelor filme într-un ton sepia, deja ştiam că va fi un film bun. Plotul este complex şi foarte ingenios şi inteligent construit, nu am să vă spun multe despre el, să zicem doar că include un detectiv, o femme-fatale şi o crimă.
Însă Polanski nu ne dă un clasic noir, cu detectivul decăzut, tipii cei răi clar definiţi, în Chinatown, nimic nu e precum pare, nu şti cine de fapt e antagonistul, iar oricât ai încerca nu reuşeşti să ajungi cu un pas în faţa filmului. Iar finalul e neaşteptat şi puternic.
Cinematografia este clară şi solidă, regizorul pare să fi ştiut exact ce vroia. Actoria este de primă clasă, Jack Nicholson în rolul principal, la fel de cool precum te aştepţi dar de data asta pare să nu aibă totul atât de bine sub control pe cât ar vrea, şi Faye Dunaway în rolul femeii cu sânge rece, care se pare totuşi a nu fi chiar atât de rece.
Ceea ce m-a minunat cel mai mult la el, e că atât din punct de vedere vizual cât şi povestea, filmul ar fi putut fi făcut anul trecut. Dacă nu ai şti, ai crede că ai aplicat şi pe Nicholson o reîntinerire CGI.
Good good good

Locul 59 pe IMDb 250


PS: scoate-ti sampania, postul cu numarul 200