Fargo & Burn After Reading

An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța



În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.


Fargo

An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA

După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.