The Skin I Live In - Almodovar despre frumos si bestial

Cum de l-am vazut?
De Almodovar nu am vazut decat "La Mala Educacion" care mi-a dat o impresie destul de buna. Daca nu ar fi fost de el filmul, nu as fi avut mari sperante, considerand dezamagirile provocate de cinema-ul spaniol in ultima vreme. Dar hype-ul era mare, si desi nu aveam habar ce va urma, stiam ca va fi ceva destul de important.

Chinuit de moartea sotiei sale, care a ars de vie intr-un accident de masina, chirurgul plastic Robert Ledgard (interpretat de Antonio Banderas), e obsedat de a crea o piele perfecta, care e rezistenta la arsuri, intepaturi si alte daune. Dar studiile sale nu pot avansa doar prin utilizarea soarecilor de laborator, astfel, in vila sa luxoasa si izolata, care functioneaza si ca sala de operatii, tine un cobai mult mai folositor, pe frumoasa Vera (Elena Anaya).

Slujnica lui Robert, Marilia (Marisa Paredes), o femeia care a lucrat pentru familia Ledgard de cand era o fetita, si a carei loialitate e impenetrabila, il ajuta pe doctor cu retinerea prizonierei, cu toate ca nu crede ca a fost o miscare inteligenta din partea lui Robert sa muleze fata Verei dupa cea a sotiei decedate.

Acesta neaga orice implicare emotionala, dar cand fiul criminal al Mariliei, Zeca (interpretat de Roberto Álamo) vine intr-o vizita fortata, si nu poate rezista frumusetii Verei, cuvintele doctorului sunt puse sub dubiu, iar lucrurile iau o noua intorsatura. Iar daca aici publicul nu are nici cea mai mica idee incotro o va lua filmul, asta nu se va schimba pana in ultimul minut; motiv pentru care va las sa aflati singuri si mai multe nu va spun.

Sunt facuta la masura pentru tine

Filmul incepe cu niste cadre exterioare ale unei minunate vile, inconjurata de copaci, o imagine placuta ochiului si linistita, dar ceea ce se petrece in interior e in discrepanta completa cu exteriorul, caci orori cu diverse chipuri se petrec intre aceste ziduri. Din primul cadru, Almodóvar ne prezinta  tema principala a filmului: doar pentru ca ceva e frumos la vedere nu inseamna ca acelasi lucru se poate afirma despre intreg, si mai ales sa nu avem incredere ca intelegem ceea ce vedem. Aproape fiecare personaj are ceva de ascuns sub fata care serveste mai mult ca masca, de la chirurgul chipes cu ochi blanzi care ascund un monstru, la servitoarea calculata si rece, a carei loialitate se naste din mai mult decat anii de serviciu.

La prima impresie, titlul, Pielea in care traiesc, se refera la personajul Verei, care este literalmente fortata sa traiasca intr-o alta piele, dar, in ton cu tema anterior mentionata, nici aceasta prima impresie nu trebuie luata ca atare. Vera este exemplul cel mai vizibil, dar filmul se evidentiaza prin faptul ca fiecare element este integrat in tot si e incarcat simbolistic, ca numeroase cadre ne spun mai mult decat ne arata, ca niciun fir narativ, oricat de subtire, scurt sau tangential nu este uitat sau abandonat, totul legandu-se la final fara cusur. Este pur si simplu admirabila eleganta executiei acestui exercitiu cinematografic.

Dar pe langa tema aparentelor inselatoare, pelicula restul aici

L-as mai vedea din nou?
Momentan ma gandesc cu cine sa ma duc la cinema sa-l vad, si cand voi avea timp, deci raspunsul e "Da, cu siguranta"

Am văzut: Tenacious D, Four Rooms, The Breakfast Club, The Killing

Tenaciuos D in The Pick of Destiny (2006) Pentru cei care nu ştiu, Tenacious D este un proiect a lui Jack Black în colaborare cu HBO. E un serial de fapt în care Jack (pe numele lui adevărat) formează o trupă cu chitaristul/actorul Kyle Gass şi încearcă să ajungă la faimă (premisa e că ei nu sunt deja faimoşi). Serialul de comedie combinat cu melodii marca Jack Black (vezi mai jos) a avut succes şi în 2006 a devenit film de cinematograf.
Filmul prezintă prima întâlnire a celor doi muzicieni şi primul lor concert. Încercând să-şi dea seama de ce trupe precum AC/DC sau Led Zeppelin au avut aşa un succes răsunător cei doi realizează că toţi chitariştii acestor trupe au folosit aceeaşi pană de chitară. După ce află că această pană a fost făcută dintr-un dinte al diavolului, ei decid să o găsească, urmând o serie de momente comice.
Filmul, care are numeroase guest-appearance-uri din partea unor legende a muzicii rock cum ar fi MeatLoaf, Dio şi Dave Grohl şi actori precum Tim Robbins şi Ben Stiller, e destul de drăguţ, având nişte momente cu adevărat amuzante, dar nu sunt excesive, şi deşi merge văzut într-o seară de plictiseală, nu e nimic urgent în a-l vedea.

Four Rooms (1995) În ciuda a ceea ce v-ar spune unii, “Four Rooms” nu este un film de Tarantino; e drept Tarantino că acesta a scris una din cele patru poveşti şi a jucat în ea, dar nici ideea filmului nu a fost a sa şi nici el nu a regizat filmul; deci nu e un film Tarantino.
Pelicula ne prezintă aventurile unui cărăuşi de bagaje dintr-un hotel în patru camere diferite.
În prima o sectă de vrăjitoare încearcă să ducă la capăt un ritual dar le lipseşte un ingredient, unde intră în joc eroul nostru. În al doilea este asaltat de un cuplu cu probleme casnice şi o tendinţă spre violenţă. În al treilea trebuie să aibă grijă de copii obraznici a unui latino (scris şi regizat de Robert Rodriquez), iar în ultimul trebuie să facă treaba murdară într-un pariu făcut de nişte staruri de Hollywood.
Filmul se vrea o comedie, dar nu prea reuşeşte, şi e în mare parte absurd (şi nu în sensul ăla bun în care se vrea absurd). Decât un film de comedie, mai degrabă mă simţeam că mă uit la un sitcom previzibil şi prost scrise (şi nu la modul în care filmul se vroia o parodie subtilă la sitcomuri previzibile şi prost scrise). Au fost desigur şi unele moment strălucite, mai ales în ultimele două segmente, dar acestea nu compensează pentru restul.
Filmul se bucură de prezenţa diverşilor actori/staruri: Madonna, Bruce Willis, Marissa Tomei, Antonio Banderas, cu toate astea Tim Roth fură showul în rolul cărăuşului. Un rol foarte enervant şi antipatic, dar jucat cu mare măiestrie umoristică de actorul pe care îl ştiam doar din roluri serioase. Aproape a făcut să nu regret că am văzut filmul.

The Breakfast Club (1985) Cinci adolescenţi sunt pedepsiţi la detenţie de sămbătă, sportivul, prinţesa, tocilarul, rebelul, cuidata. În alea opt ore se descoperă singuri şi unul pe altul, trec prin problem, momente de umor, şi îşi dau seama că în spatele fiecaruia e mai mult decăt credeau. Marea capodoperă în materie de com-dram cu adolescenţi (foarte în vogă în anii ‘80) a lui John Hughes (foarte în vogă în anii ‘80) şi jucată de grupul de tineri actori porecliţi “The Brat Pack”: Molly Ringwald, Emilio Estevez, Anthony Michael Hall, Ally Sheedy (foarte în vogă în anii ‘80). Nu suntem în anii ’80 şi filmul mi s-a părut o tâmpenie. Stereotipic, previzibil, deseori kitschos, inconsistent.

The Killing (1956) Nu este primul lung-metraj a lui Kubrick, mai facuse două dar care au fost finanţate de el însuşi şi care aveau doar puţin peste o oră. “The Killing” poate fi considerat primul lui film de studio, fiind finanţat din exterior şi având o lungime de lungmetraj normal (1 h 25 min).
Filmul prezintă încercarea a unui grup micuţ de criminali care încearcă să jefuiască o casă de pariuri şi soarta acestora. Deşi a fost făcut la aproape zece ani de la apusul filmelor film-noir, este considerat printer cele mai bune din această categorie.
Deşi tânărul regizor se afla la începutul carierei a reuşit deja să lase o amprentă asupra cinematografiei; tehnica sa de a prezenta naraţiunea într-un mod non-linear care se întrerupe singur, a fost la vremea sa ceva complet nou şi a influenţat multe filme mai târziu, din care amintim “Pulp Fiction”.
Un film a cărui vizionare nu va fi regretată.
Locul 168 pe IMDb top 250.