Am văzut şi eu "Argo"

Urmărind selecţia filmelor de la Oscarurile acestui an, e greu să nu mă gândesc la refrenul cântecului principal din Team America: World Police şi anume “America! Fuck Yeah!”. Argo, Zero Dark Thirty, Lincoln şi chiar şi Django, Unchained toate ne reamintesc cât de patrioţi sunt americanii şi mai ales Hollywood. Dar, aşa cum a demonstrate The Artist cu un an în urmă Hollywood are şi o tendinţă narcisistă, aşa că nu e de mirare că la final a câştigat situaţie e salvată de film, de filmul american, de filmul american de la Hollywood.

Nu e de mirare că Ben Affleck este adesea comparat cu Clint Eastwood, considerând evoluţia amândurora de la actori de filme comerciale spre regizori lăudaţi de critici, iar al treilea film la cârma căruia se află tânărul artist pare a fi ca o bucată tăiată dintr-o eră mai nostalgică a filmului american, când eroii erau eroi, aveau aghiotanţi amuzanţi, şefi boi care iniţial contribuie problemei şi nu soluţiei, eroi vânaţi de ghinion dar care la final sunt recompensaţi cu o femeie.

Că filmul are un mesaj pro-american nu se poate nega, mergând până în punctul în care implicarea Guvernului Canadian, care în realitate a condus întreaga operaţie, să fie aproape complet ignorată. Dar mesajul este despre micul american, cel ingenious, deştept, chipeş şi bun suflet care îşi ignoră datoria faţă de superiori şi face lucrul corect, căci printre primele lucruri care le face filmul e să explice că guvernul american este direct responsabil pentru situaţia ostaticilor din cauza implicării în lovitura de stat care a pus şahul la putere şi apoi prin oferirea de azil acestuia când este dat jos de la putere; dacă aici este însă vorba de obiectivism sau mesaj politic rămâne deschis pentru dezbateri. Filmul rămâne însă un exerciţiu în manipulare, dacă nu politică atunci măcar emoţională. De la cum sunt construite personajele până la probele la care sunt supuse acestea, totul aduce aminte de un film din anii ’90. De la replicile la foc rapid, inteligent-amuzante şi pline de analogii născătoare de epifanii până la toate conflictele şi tensiunile adaugate scenariului deşi nu s-au întâmplat în realitate, filmul este plin de artificialităţi narative, de clişee şi de momente formulaice. Un exemplu bun este concursul de bullshiting dintre producătorul de film şi preşedintele uniunii scriitorilor, un moment ce arată bine pe foaie, şi este şi pe ecran efectiv în primul moment, dar imediat după parcă zice „Mai ţineţi minte când eroii noştrii din filme erau cool, şi asta ajungea?”. Un alt exemplu este desigur bordingul personajelor în avionul ce îi va duce la libertate care acţionând ca şi Plot Point 2 după sistemul Syd Field, este obligatoriu plină de tensiune; nu era de ajuns că au fost probleme cu biletele şi că trebuia ajuns la însuşi preşedintele americii pentru a rezolva problema, nu era de ajuns că se stabilisi deja că cei doi oameni de la Hollywood a căror prezenţă în birou era esenţială pentru succesul misiunii erau undeva la băute, nu, era necesar să se mai includă o scenă în care cei doi sunt întârziaţi de la a ajunge la birou pentru că ar avea loc o filmare, un truc ieftin devenit clişeu la a doua folosire. Dar nici asta nu a ajuns; în ultimul moment iranienii îi recunosc pe cei urmăriţi şi fug după ei, dând naştere unei curse: reuşeşte avionul să decoleze la timp? Normal că da, asta se ştia de la începutul filmului. Şi aici e problema, toate aceste tensiuni nu funcţionează pentru că lipsa lor de impact este evidentă. Da, în aproape orice film de acest gen happy-endul este garantat, dar asta nu înseamnă că un nou obstacol nu poate avea un efect profund asupra acţiunii, aici însă nu e cazul, şi toate aceste lucruri par o extensie inutilă, până în punctul în care un documentar pe acest subiect, care ar descrie adevăratele tensiuni trăite de personaje pare mult mai promiţător dramatic. Iar pentru a putea aduce aceste momente în existenţă este necesară o amnezie completă în legătură cu gândirea umană; abia după ce avionul a decolat se gândesc militarii iranieni să dea buzna în turnul de control, pentru a rezolva ce? În orice situaţie reală ăla ar fi fost locul spre care s-ar fi îndreptat, nu cu maşinile să fugărească avionul.

La final, după ce au ieşit din spaţiul aeronautic iranian, pentru sărbătorirea victoriei, filmul ne serveşte un alt clişeu vizual-auditiv rizibil, pocul deschiderii unei sticle de şampanie şi scurgerea spumoasă a băuturii pe lângă sticlă, pentru că Ben Affleck vrea să ne facă să credem că un membru profesionist al unul echipaj al unui zbor internaţional al unei companii de zbor elveţiene nu ştie să desfacă corect o şampanie. Şi şampanie nu e nici măcar destinată personajelor, e doar o imagine care trebuie să fie acolo, în caz că e cineva nu a înţeles că totul e bine acum.

Este un film entertaining cu un subiect promiţător, iar Ben Affleck este un regizor care ştie să-şi dozeze tensiunea şi să ofere publicului o paletă variată de emoţii, dar când lucrează prea evident după nişte şabloane demodate rezultatul nu poate fi decât...un premiu Oscar. [aici autorul oftează]

Baz Luhrman's "The Great Gatsby"

Probabil una din cele mai surprinzătoare combinaţii de cuvinte din anul 2012 (cel puţin în domeniul cinematografiei) a fost „Marele Gatsby”, „Baz Luhrman” „3D”; ar fi fost mai credebil dacă se anunţa că Michael Bay adaptează „Bătrânul şi Marea”, acolo măcar sunt câteva scene de acţiune. Iniţial a fost greu de înţeles ce anume a văzut foarte coloratul Luhrman în marele roman american, şi mai ales, de ce a simţit nevoia să-şi transpună viziunea în 3D, dar o dată ce a ieşit trailerul ideea s-a dovedit a fi nu doar fezabilă, ci chiar promiţătoare. O eră cu petreceri colorate, un oraş decadent care serveşte ca şi centru pentru o mişcare culturală, o iubire imposibilă cu final tragic – brusc am ajuns să ne întrebăm de ce nu a apărut acest film mai devreme.

Primul lucru pe care îl face filmul australianului e să stabilească cu certitudine că face parte din pantenoul „marilor poveşti de iubire” pe care regizorul a ales să ni le spună, sau mai bine zis, a marilor spectacole, căci ca şi „Romeo + Juliete” care a înrămat povestea într-o emisiune de ştiri, în care prezentatorul dublează ca şi narator şi apoi „Moulin Rouge!” unde coperţile sunt reprezentate printr-o scenă de teatru/cabaret, dându-ne să înţelegem că ceea ce vom vedea este o reprezentare muzicală a poveştii adevărate, şi unde avem nu unul, ci doi naratori, şi în cazul de faţă filmul începe cu re-plasarea spectatorului într-o sală de cinema, asigurându-ne că ceea ce urmează să vedem este o viziune a poveştii, drept pentru care ar trebui să înţelegem inconsistenţele temporale precum cântece de Jay-Z şi imaginile ultra-stilizate ale cinematografiei fac parte dintr-o convenţie, în caz ca nu ştiam asta dinainte.

Tautologia, de altfel, pare să fie cuvântul cheie al acestui film. Cu ecouri din „Moulin Rouge!” filmul nu doar că este un film în film, ci este un roman într-un film din film, pe când în celălalat era vorba de un roman într-o piesă într-un film. Aşa cum Christian ne prezintă iubirea sa imposibilă cu Satine, la fel şi aici Nick Carraway ne prezintă amintirile sale despre prietenia sa cu Gatsby şi povestea de dragoste a acestuia cu verişoara lui Nick. Încă din prima secvenţă vocea depresivă a scriitorului pare să ne spună cu îndurerare că „Nu, scenaristul acestui film nu a avut destulă creativitate să transpună fineţea şi talentul textului lui Fitzgerald în imagini, aşa că a încălcat una din regulile sacre ale oricărui manual de scenaristică: Fără voice-over.” De parcă nu ar avea încredere în propriile abilităţi regizorul şi scenaristul recurg din nou şi din nou la textul romanului pentru a se asigura că nici o nuanţă a acestuia nu e pierdută în tranziţia pe ecran, astfel avem o abundenţă de scene cu mesajul dublat sau chiar triplat, precum cea în care Nick, scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acela (literalmente în cazul filmului) şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior, şi în acest timp are un monolog interior în care ne explică că scârbit dar extrem de atras de decadenţa New York-ului, el iese pe un balcon să observe lumea din jur şi observând un om pe stradă se vede pe el însuşi în chipul acel şi astfel el se priveşte acum şi din interior şi din exterior. Şi pentru ca publicul să înţeleagă toate astea fără îndoială, monologul său (care are de fapt loc în viitor când el îşi reaminteşte toate astea şi şi le notează în jurnal) apare scris de mână pe cer, lângă el, în timp ce-l spune. Avem nişte imagini, dublate de un voice-over dublate de o imagine a voice-overului şi la finalul filmului nu ne mirăm deloc că ne-am plictisit pe parcurs, considerând că regizorul nu a lăsat nici un centimetru ca spaţiu de gândire liberă pentru creierul nostru.

Considerând acestea, este greu de priceput cum a reuşit filmul să menţină atât de puţin din valorile romanul chiar şi cu textul acestuia literalmente proiectat pe ecran. Povestea este redată cu eficacitatea unui sinopsis bine scris, dar nuanţele sunt în mare parte pierdute fiind înlocuite cu imagini impresionante, făcând din Baz Luhrman un Zack Snyder al filmelor romantice, ştie să pună imagini frumoase pe o bază narativă puternică, dar nu reuşeşte să adauge nimic acesteia. Dialogurile par forţate iar personajele par să-şi fi pierdut viaţa interioară; romanul oferă ambiguitate morală voită şi se joacă cu ideea de erou şi antagonist, Tom Buchanan, soţul lui Daisy, care este un infidel, este reabilitat la final când dovedeşte că în ciuda păcatelor sale o iubeşte pe adevărata Daisy pe care o înţelege, iar Gatsby este ori un idealist incompatibil cu lumea ori un om obsedat de trecut, îndrăgostit de ideea unei fete pe care nu a cunoscut-o; în film însă aceste aspecte sunt prea puţin explorate şi multe din comportamentele personajelor par complet lipsite de motivaţie. Astfel şi finalul pare artificial şi forţat.

Această artificialitate, anunţată de la început, lucrează însă şi în favoarea regizorului când vine vorba de integrarea în poveste a unor elemente ce nu-şi au loc în epoca poveştii. O dată stabilită convenţia, Luhrman reuşeşte fără greş să ne facă să credem că în Parisul secolului 19 se asculta Nirvana şi Madonna, că într-un oraş contemporan italian oamenii vorbesc în engleză Shakespearre-ană, că sabie înseamnă pistol şi sabie lungă înseamnă puşcă, şi, finalmente, că în America aniilor ’20 se asculta Jay-Z, Beyonce şi The White Stripes. Combinate cu cinematografia stilizată şi mişcări de cameră precum planurile ameţitoare din punctul de vedere al ochiului de pasăre ce se aruncă din vârful zgârie-norilor spre străzile New Yorkului ca un broker zece ani mai târziu, fac din film o experienţă audio-vizuală bogată, care justifică absorbirea ei într-o sală de cinema şi mai ales în format 3D. Chiar dacă cele aproape două ore şi jumătate se vor face foarte simţite, mai ales spre final când monologul naratorului pare să refuze să ajungă la vreun final.

Blancanieves

Pentru a putea vorbi despre Blancanieves în mod inevitabil discuţia trebuie să înceapă cu The Artist, film despre care opinia critică şi a publicului a tins în mare parte spre pozitiv, dar care şi-a găsit desigur detractor care au susţinut că filmul se bazează pe un truc, care este şi singurul lucru care-l scoate în evidenţă. Un an mai târziu filmul lui Pablo Berger a folosit acelaşi truc, iar reacţiile au rămas şi ele aceleaşi, doar că în cazul de faţă cele negative par a fi mai justificate.

În The Artist subiectul filmului se învârte în jurul tranziţiei de la filme mute la filme cu sonor, astfel conceptul regizoral este strâns legat de povestea filmului, fiind mai mult decât un truc folosit pentru a da o dimensiune dispensabilă operei; lipsa de sunet este aici la fel de vitală ca şi prezenţa muzicii într-un musical. La filmul spaniol însă această legătură lipseşte, prezentarea filmului ca film mut nu este justificată. Este foarte posibil că povestea nu s-ar fi susţinut singură dacă ar fi fost prezentată într-un format contemporan, dar asta nu este un argument destul de solid de a o transpune într-un alt format. Este probabil că producătorii au început cu ideea de a face un film mut, poate chiar încurajaţi de succesul colegilor francezi, şi din această cauză structura narativă este naiv-simplistă, pentru a evoca filmele ‚mainstream’ mute, dar asta creează un cerc vicios în care simplitatea poveştii cere formatul şi formatul cere o poveste simplă. În plus evocarea acelor filme se opreşte aici, căci nici actoria, nici montajul şi nici imaginea nu se încadrează în stilul acelei ere, defect pe care The Artist îl evită.

Naraţiunea este o adaptare a basmului Albă-ca-Zăpada transpusă în Spania interbelică, în care fiica unui toreador văduv şi paralizat este persecutată de mama ei vitregă, implicând astfel şi elemente din Cenuşăreasa. Moda basmelor adaptate publicului contemporan a prin aripi în ultimii ani, mai ales la Hollywood, unde anul trecut au fost nu una ci două re-ambalajări ale basmului Albă-ca-Zăpada. Doar că aici nu se extinde şi se nu se schimbă fundamental structura originală, povestea şi personajele păstrând claritatea lor morală, mama-vitregă este malefică până la ultima fibră, protagonista este inocenţa întruchipată pe Pământ, iar mama şi bunica ei (inevitabilele personaje de sacrificiu) sunt şi ele bune. Doar două personaje prezintă caractere care nu sunt monocromatice, tatăl şi piticul şef, care prezintă atât calităţi negative cât şi pozitive.

În unele aspecte filmul încearcă să schimbe basmul, poate în ideea de a-l moderniza, deşi nici aspect nu este explorat îndeajuns. Făt-Frumos cel brav lipseşte aici, interesul amoros fiind reprezentat de chiar unul din pitici, alegere care, în ciuda faptului că este vorba de piticul cel mai înalt şi chipeş, ar putea fi numită curajoasă dacă ar fi dusă până la capăt. Dar dragostea nu se împlineşte; piticul este evident îndrăgostit dar filmul nu clarifică dacă ea chiar împărtăşeşte sentimentul, lucru care ne duce spre finalul cel puţin nepotrivit şi chiar aproape tulburător. Basmele au de regulă final fericit, comediile uşoare au de regulă final fericit şi filmele mute de studio aveau de regulă final fericit, de ce atunci au ales producătorii acest final rămâne un mister: după ce a fost otrăvită, Albă-ca-Zăpada nu este trezită de sărutul prinţului, ci este folosită într-un circ ambulant de categoria P. T. Barnum, unde este expusă într-un sicriu de sticlă, pentru ca apoi doritorii (numeroşi de altfel) să poată plăti pentru ocazia de a o săruta. Scenă ce aduce aminte de alt film cu titlu de basm din 2011, Sleeping Beauty al Juliei Leigh, în care o fată este plătită să ia sedative pentru ca apoi bărbaţi în vârstă să o poată săruta şi pipăi, doar că acolo faptul era tratat ca fiind oribil, nu un element de basm. Finalmente, piticul care o iubeşte este îngrijitorul ei şi priveşte acest ‚spectacol’ fără a clinti un deget, pur şi simplu pentru că i se permite ca noaptea să poată dormi alături de corpul inert al tinerei, gest care nu ar avea un aer romantic nici măcar dacă cei doi chiar ar fi un cuplu, lucru care însă a fost stabilit că nu e adevărat. Iar în ultimul cadru, după ce este sărutată de pitic, vedem o lacrimă coborând din ochiul tinerei, semn că ea este la un anumit nivel conştientă de abuzul sexual la care este supusă zilnic, şi că piticul nu este cel ales, căci după cum spune şi basmul şi circarul, sărutul celui iubit de ea ar trebui să o trezească.

Un final complet neadecvat pentru acest tip de film, şi care lungeşte lista de inconsistenţe în alegerile regizorale şi de producţie.

Lore - inocenta intrerupta

„Domnul, Dumnezeu [...] nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!“ Exod 34:7


După înfrângerea Germaniei şi sinuciderea lui Hitler copii unui cadru militar der rang înalt care lucra într-un lagăr se găsesc abandonaţi când ambii părinţi sunt luaţi în arest. Fata cea mare, Lore, care are 14-15 ani, este nevoită să preia rolul de adult pentru ceilalţi copii, o sora cu vreo doi ani mai mică, doi fraţi gemeni de vreo 8 ani şi un bebeluş, şi îi conduce pe aceştia într-o călătorie pe jos până la bunica lor care stă departe în Hamburg.


Filmul funcţionează ca şi Bildungsroman căci Lore, pe care iniţial o întâlnim ca pe un copil în gândire, „fetiţa lui tati”, este nevoită să înfrunte realitatea ororilor comise de nemţi împotriva evreilor. În acest sens ea acţionează şi ca dedublare a poporului german care suferă o trezire abruptă din visul naţionalismului social când vede pentru prima dată pozele din lagărele de concentrare. Iar reacţiile unor grupuri diferite de nemţi, vinovăţie, oripilare, incredulitate sau chiar negare totală, se regăsesc individual în protagonista filmului, al cărei conflict faţă de situaţie este multiplicat când îşi dă seama că tatăl ei era unul din oamenii care supravegheau lagăre. Conflictul este în continuare augmentat de apariţia unui chipeş tânăr evreu care se alătură grupului în călătoria lor; pe de o parte acesta este prietenos şi îi ajută în procurarea mâncării, şi prezintă şi o trezire sexuală a fetei, pe de altă parte împrietenirea cu el reprezintă o încălcare a principiilor părinţilor şi a memoriei lor. Aici filmul pare să sugereze că maturizarea unei persoane poate da naştere unor calităţi negative, căci copii mai mici nu sunt în nici un moment deranjaţi de rasa tânărului chiar revoltându-se împotriva Lorei.


Lore şi fraţii ei par a fi pedepsiţi pentru păcatele părinţilor fiind supuşi unor calvare care oglindesc pe cele ale evreilor din lagăre; sunt înfometaţi, rămân fără posesii, fără părinţi, sunt nevoiţi să fure, şi să vândă tot ce le-a mai rămas pentru un strop de mâncare, iar finalmente unul din băieţii mai mici este chiar ucis. Această ispăşire a păcatelor este, din nou, aplicată tuturor nemţilor întâlniţi, scoţând la suprafaţă natura egoistă umană; acolo unde era prietenie între vecini acum e doar duşmănie. Pierderea valorilor, ideea că lumea lor a fost dată peste cap este semnalată vizual de multe cadre strânse, de prim-planuri şi planuri detaliu pe câte un picior, o mână, mâncarea din faţă, sugerând atât o atmosferă claustrofobică, o lume care în ciuda faptului că e largă este foarte mică, dar şi faptul că personajele nu se mai pot încrede în ceea ce au învăţat şi că singurele lucruri pe care le pot şti cu adevărat este ceea ce se află în faţa lor.


 Finalmente însă Lore demonstrează un efect al corvoadei prin care a trecut, ajunşi la bunica lor, în timpul mesei tânăra refuză să se comporte civilizat şi înfulecă pâinea şi varsă laptele, semnalând că sălbăticia care a avut loc nu poate fi pur şi simplu uitată sau ştearsă dacă toată lumea se preface că nu s-ar fi întâmplat şi că noile generaţii nu vor mai cădea în capcana de a cădea în regulile superiorilor lor fără să gândească.

Shame (recenzie raluk.ro)

In esenta: nerusinat de abjectiile sale

We’re not bad people. We just come from a bad place.

Brandon (Michael Fassbender) este un New York-ez de success, care lucreaza la o firma de advertising. Un burlac cu o slujba de vis, care iese seara in baruri de lux cu seful si colegii, unde agata femei frumoase si inteligente. Se imbraca bine, are stil, e sarmant, amuzant si per total o persoana foarte placuta. O fatada pe care Brandon incearca cu toata puterea sa o pastreze, caci viata sa ar fi compromisa daca adevarata sa fata ar iesi la iveala. Brandon este un dependent sexual. Daca nu agata femei in baruri pentru aventuri de o noapte, isi angajeaza fara jena prostituate, viziteaza site-uri pornografice si chiar si la lucru se duce din cand in cand la baie pentru o masturbare ne-zgomotoasa.

Separand cele doua aspecte ale vietii sale, el mentine un echilibru precar: cat timp in exterior reuseste sa fie Brandon cel chipes, sarmant si de succes, in privat poate fi Brandon cel depravat. Dar acest echilibru e amenintat cand sora mai mica si emotional instabila, Sissy (Carey Mulligan), apare fara veste in apartamentul sau, cautand un loc unde sa stea cateva zile si un sprijin din partea fratelui mai mare.

Acesta insa nu se grabeste sa-i ofere nici una, nici alta, si conflictele si dragostea dintre ei in curand scot la iveala ce-i mai bun si mai rau in amandoi, iar sansele de a se salva reciproc sunt la fel de mari ca si cele de a se distruge unul pe altul.

Steve McQueen a avut unul dintre cele mai rasunatoare debuturi din istoria cinematografica in 2008 cu filmul Hunger, castigand numeroase premii si afirmandu-se ca unul din regizorii vizionari din Marea Britanie. Acel film explora violenta umana, urmarind povestea adevarata a lui Bobby Sands, un conducator al Armatei Republicane Irlandeze, care a facut greva foamei pana a murit in inchisoare pentru a fi recunoscut ca prizonier politic. Filmul nu s-a sfiit sa arate direct violenta, comisa atat de luptatori cat si de gardienii puscariei, si mizeria care ii inconjoara, reusind totodata sa stabileasca o estetica a uratului care l-ar fi incantat pe Arghezi.

Pe aceasta idee de frumusete in abject continua si Shame. In contrast cu alte filme despre dependente distrugatoare cum ar fi Requiem for a Dream, care a fost o scufundare in lumea heroinei, filmul nu adopta vreo pozitie morala in legatura cu dependenta sexuala a protagonistului. Nici nu cade in cliseele clasice de a prezenta o poveste despre cadere si salvare. Nu vedem un barbat care are totul si apoi pierde totul din cauza viciului sau. Brandon e cetatean model, si nevoile sale nu-l determina niciodata sa incalce legea. In afara de el insusi, nu e nimeni ranit de modul lui de a trai. Si, desi viata sa e prinsa intre pastrarea aparentelor si satisfacerea poftelor, nelasand astfel loc unei relatii adevarate sau legaturi emotionale profunde, filmul ne pune in pozitia de a gasi vreun motiv pentru care alegerile sale sunt inferioare celor facute de societate in general. Poate ca omul nu e fericit, dar asta e viata pe care si-a ales-o si pe care o mentine cu tot efortul, putem noi sa-l judecam?

Abia cand apare sora sa in joc si alegerile sale au un efect negativ asupra altcuiva decat asupra sa, e nevoit sa-si reevalueze situatia, dar daca o iesire din groapa pe care si-a facut-o pare iminenta, finalmente ramane neclar daca realizarea naturii auto-distructive a vietii pe care o duce il va determina sa si schimbe ceva.

Stilistic filmul aminteste foarte mult de Drive, acelasi culori clare, si aceeasi raceala si distanta a imaginii, regizorul pastrand o detasare liniara care nu urmareste urcusurile si coborasurile calatoriei emotionale a protagonistului, intarind ideea de lipsa de judecata. Singurul element artistic care permite inflexiuni emotionale este muzica, care insa nu e o oglinda evidenta a sentimentelor afisate pe ecran. Impreuna, aceste elemente formeaza o calatorie aproape lirica, prin strazile New York-ului, prin dormitoare si camere de hotel, prin scene de sex destul de explicite.

In rol principal e Michael Fassbender, care a prins ochii criticilor internationali prin interpretarea lui Bobby Sands din mai sus mentionatul Hunger, rol pentru care slabit pana la greutatea de 59 de kilograme. Inainte de asta a avut un rol secundar in 300, dar dupa si-a facut incet-incet loc printre cei mai respectati actori contemporani, prin filme precum X-Men: First Class unde l-a interpretat pe Magneto, Fish Tank, Inglourious Basterds si Jane Eyre. Momentan poate fi vazut in A Dangerous Method, unde il joaca pe Carl Jung, si in Haywire. In viitor va colabora din nou cu McQueen, dar nu inainte de a avea un rol in viitorul film semnat Ridley Scott, Prometheus.

Rolul de fata este unul care se potriveste foarte bine in lista celor mai bune ale sale. Spectrul emotional prin care trece personajul este unul lat, si Fassbender reuseste sa treaca de la furie la tristete, de la vanator in cautare de prada la un barbat pierdut si nesigur pe sine. Din nou, sentimentele cele mai puternice fiind evocate de sora sa pentru care arata ori tandrete, ori ura si furie nestramutata. Aceasta este interpretata de Carey Mulligan, pe care o stiti din An Education, Wall Street: Money Never Sleeps, Never Let Me Go si recentul Drive. Rolul ei cere mai putine inflexiuni sentimentale, dar trece si ea prin momente dificile, si prinde perfect fragilitatea celei ce incearca sa para stapana pe situatie.

L-as mai vedea o data?
Da. Dar inca nici "Hunger" nu l-am revazut, desi am zis ca il revad imediat dupa ce am iesit din sala. Poate ambele impreuna.


[Sursa si articol complet]

The Turin Horse (TakeOne Review)

In 1889 Friedrich Nietzsche left his house in Turin and witnessed a man violently whipping his horse, which would not move. This image caused a mental breakdown in the philosopher, who threw himself at the neck of the creature to protect it, and afterwards fell ill until his death in 1900. What happened to the horse remains unknown, the narrator informs us at the beginning of what is allegedly Hungarian director Béla Tarr’s last film.

Shot in black and white and using only 30 takes, the film shows six days in the life of the peasant who beat the horse. The peasant lives with his daughter in an isolated farm house. As he returns from Turin, a strong wind brews and will not cease until the very end, offering an often hypnotic background sound. We follow the two in their daily mundane activities, but as strict and well rehearsed their routine is, their life seems to untangle minute by minute. The illusion of control doesn’t soothe their unspoken desperation, as the world itself seems to have conspired to tear them apart. As the wind grows stronger, the horse refuses to budge or to eat, and their well dries out. Whether this is a punishment for the beating of the horse, humanity’s last savage act the Universe would suffer, or merely a prolonged storm or maybe even a grim vision in Nietzsche’s delusional mind is for the viewer to decide.


Those familiar with Tarr’s work will know what they are in for, but newcomers might find the long, slow meditative takes, the agonising repetitiveness and the lack of a classical story-line unwatchable; as have the roughly dozen people who have walked out from today’s screening. But for those who can adapt to the rhythm, this will be a mesmerising experience with intense, silent acting and a firm yet agile directorial hand, which reminds one strongly of Tarkovsky or Bergman; the film itself seeming to belong rather to the period of ANDREI RUBLEV and THE SEVENTH SEAL than 2011.

Take One

The Rum Diary – nici pe departe indeajuns rom (recenzie raluk.ro)

Care adolescent cinefil-in-devenire nu a descoperit la un moment dat Fear and Loathing in Las Vegas, ramanand buimac dupa experienta? Eu unul sunt un exemplu clasic cu obsesia de rigoare, Gilliam oricum isi facea deja loc spre a fi regizorul meu favorit, textele lui Hunter S. Thompson le devoram cum reuseam sa le prind si Johnny Depp… e Johnny Depp.

Cum atunci sa reactionez altfel decat cu cel mai mare entuziasm la anuntul ca un al doilea film dupa un roman pseudo-autobiografic al autorului e in productie? Dupa ce am citit romanul nu mi-a ramas decat sa astept ani buni sa apara cate o poza sau o stire pe IMDb, filmul avand o productie destul de tulburata.

Poate ca aveam asteptari prea mari, poate ca nu a fost de la inceput corect sa il compar cu Fear and Loathing in Las Vegas, ceea ce nu am putut evita, dar filmul pe care l-am vazut ieri nu e chiar filmul pe care il asteptam.

Now all this might sound like some crazed hallucination, but it’s all true… I think

Anii ’60, prima dezbatere electorala televizata are loc intre Nixon si Kennedy, iar Paul Kemp (Johnny Depp), un scriitor/jurnalist american, accepta o slujba in Puerto Rico in speranta de a-si gasi vocea auctoriala. Aici se loveste de criza orasului, unde localnicii sunt tratati prost de invadatorii americani care cred ca locul li se cuvine, si distrug peisajul construind hoteluri scumpe pentru turisti grasi americani care nu fac altceva decat sa joace bowling si la casino.

Ziarul la care se angajeaza e pe calea cea buna spre desfiintare, si incercarile lui de a prezenta stiri adevarate in loc de povestioare dragute care lauda afacerile americanilor nu sunt primite cu mare caldura.

Talentul sau e curand observat de coruptul Sanderson (Aaron Eckhart) care ofera bani buni pentru colaborarea lui Kemp intr-o “afacere”, lucrurile insa se complica cand apare in peisaj frumoasa logodnica a afaceristului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Problema principala a lui The Rum Diary e lipsa de focalizare – dupa cum poate ati observat si din rezumat, povestea urmareste diverse fire narative, nereusind sa il duca pe niciunul pana la capat. Nu e nici chiar o poveste de dragoste, nici una despre lupta impotriva coruptiei si nici una despre un scriitor in devenire. E putin din fiecare, dar niciuna de fapt, si intre ele sunt introduse momente de comedie cauzate de alcool, mai precis rom, ca doar trebuie si titlul explicat cumva.

Acest frustrant rezultat cade pe umerii regizorului Bruce Robinson, care si-a facut debutul cu propria contributie in randul filmelor cult, inimitabilul Withnail and I si How to Get Ahead in Advertising, si care dupa un hiatus de 19 ani nu doar a regizat acest film ci a si adaptat scenariul dupa romanul lui Thompson. Pentru textul de baza, ca si pentru Fear and Loathing in Las Vegas, functioneaza stilul narativ fragmentar, caci vocea lui Thompson e una captivanta si puternica, compensand pentru lipsa de liniaritate cu comentarii sociale de la cele profunde la cele ilare, dar in amalgamul de fata acea voce e pierduta, pelicula oferind putine momente veritabile de introspectie sau umor.

Dintre actori, Aaron Eckhart si Amber Heard sunt cam neremarcabili, dar asta e poate din cauza ca personajele lor par destul de fade in comparatie cu toti excentricii care domina restul filmului. In roluri secundare apar Richard Jenkins, care a fost nominalizat la Oscar anul trecut, Michael Rispoli care a mai aparut in Kick-Ass, dar cel care fura spectacolul e Giovanni Ribisi, care e de nerecunoscut in rolul unui jurnalist alcoolic cu tendinte naziste.

Colectia de ciudati e condusa de Johnny Depp, despre care mai trebuie sa zic ceva? Considerand ca tin la viata mea, am hotarat ca trebuie. Paul Kemp e mult mai putin… excentric decat Raoul Duke, celalalt alter-ego al lui Thompson, jucat tot de Depp, dar asta probabil din cauza ca aici sursa e doar alcoolul, nu o colectie formidabila de droguri. Astfel ca performanta actorului nu mai e la fel de exploziva, dar asta nu o face cu nimic mai putin buna, si m-am bucurat foarte mult ca a continuat sa redea vocea groasa si modul de a vorbi pe care le avea si in celalalt film.

Dar implicarea lui Depp in cazul de fata nu e doar pe post de actor; el e cel care l-a convins pe Thompson sa publice romanul in 1999, desi il scrisese cu aproape 40 de ani inainte, el a luptat pentru ecranizare, oferindu-si propria firma de productie, si el l-a scos pe Robinson de la “pensie” pentru regie; o pasiune si dragoste pentru material care se vede si in actorie.

Ce spun criticii despre The Rum Diary? si restul articolului

L-as mai vedea o data?
Poate. La un moment dat. Nu pot sa zic ca e o prioritate.

The Guard - Politist, Agresiv (2011)

In 2008 In Bruges, in ciuda unui succes comercial mediocru, si-a facut loc in inimile criticilor si ale publicului in general, devenind repede un film cult. Si de ce nu? O poveste originala si captivanta, personaje bogate si simpatice, dialog rapid si excelent scris, mult umor veridic, uneori negru, contrapunctat de momente de drama ce nu par niciodata fortate. Cu o cinematografie bogata, o regie sigura pe sine si o actorie de prima clasa, e printre putinele filme la care nu-mi vine nici un defect in minte. Martin McDonagh, care a scris si a regizat, a demonstrat ca se pricepe la fel de bine la filme ca la teatru (era deja la acel moment un dramaturg valoros al Marii Britanii si al Irlandei).

Bucurie mare deci cand s-a anuntat ca McDonagh are un frate mai mic, John Michael McDonagh, care e si el pasionat de filme, si ca anul acesta a facut echipa cu Brendan Gleeson, etern colaborator al fratelui mai mare, pentru a aduce pe ecran un noua comedie irlandeza, The Guard. Este talentul genetic? Aparent da.

I’m Irish. Racism is part of my culture.

Gerry Boyle (interpretat de Brendan Gleeson), un politist pe la 50 de ani dintr-un orasel rural de pe coasta Irlandei primeste un partener nou si tanar din aglomeratul Dublin, lucru care nu il bucura deloc. Din primele minute petrecute impreuna, cei doi sunt trimisi sa investigheze cazul unui tanar impuscat in cap.

Conceptul nu pare deloc original, din contra, filmul pare sa urmareasca o formula veche de decenii, dar scenariul lui McDonagh are cateva surprize pentru public. In curand situatia este schimbata de sosirea unui agent FBI de culoare (Don Cheadle), si de executia sumara a proaspatului partener al lui Boyle. Deci nu va fi un film in care partenerul tanar si ambitios il convinge pe cel batran si plictisit de lume sa riste tot ca sa rezolve cazul vietii lor.

Trecand prin formule de thriller politist, comedie neagra, drama, insa neoprindu-se la nici una, filmul se dovedeste a fi mai degraba un studiu de personaje, urmarind actiunile lui Boyle, ale agentului FBI si ale celor trei traficanti de droguri, care au in cap o schema complicata de a scapa basma curata, pana cand firele narative ale acestora incep sa se lege tot mai strans pana la inevitabilul final antrenant.

Despre actori si regie ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
Da.

The Skin I Live In - Almodovar despre frumos si bestial

Cum de l-am vazut?
De Almodovar nu am vazut decat "La Mala Educacion" care mi-a dat o impresie destul de buna. Daca nu ar fi fost de el filmul, nu as fi avut mari sperante, considerand dezamagirile provocate de cinema-ul spaniol in ultima vreme. Dar hype-ul era mare, si desi nu aveam habar ce va urma, stiam ca va fi ceva destul de important.

Chinuit de moartea sotiei sale, care a ars de vie intr-un accident de masina, chirurgul plastic Robert Ledgard (interpretat de Antonio Banderas), e obsedat de a crea o piele perfecta, care e rezistenta la arsuri, intepaturi si alte daune. Dar studiile sale nu pot avansa doar prin utilizarea soarecilor de laborator, astfel, in vila sa luxoasa si izolata, care functioneaza si ca sala de operatii, tine un cobai mult mai folositor, pe frumoasa Vera (Elena Anaya).

Slujnica lui Robert, Marilia (Marisa Paredes), o femeia care a lucrat pentru familia Ledgard de cand era o fetita, si a carei loialitate e impenetrabila, il ajuta pe doctor cu retinerea prizonierei, cu toate ca nu crede ca a fost o miscare inteligenta din partea lui Robert sa muleze fata Verei dupa cea a sotiei decedate.

Acesta neaga orice implicare emotionala, dar cand fiul criminal al Mariliei, Zeca (interpretat de Roberto Álamo) vine intr-o vizita fortata, si nu poate rezista frumusetii Verei, cuvintele doctorului sunt puse sub dubiu, iar lucrurile iau o noua intorsatura. Iar daca aici publicul nu are nici cea mai mica idee incotro o va lua filmul, asta nu se va schimba pana in ultimul minut; motiv pentru care va las sa aflati singuri si mai multe nu va spun.

Sunt facuta la masura pentru tine

Filmul incepe cu niste cadre exterioare ale unei minunate vile, inconjurata de copaci, o imagine placuta ochiului si linistita, dar ceea ce se petrece in interior e in discrepanta completa cu exteriorul, caci orori cu diverse chipuri se petrec intre aceste ziduri. Din primul cadru, Almodóvar ne prezinta  tema principala a filmului: doar pentru ca ceva e frumos la vedere nu inseamna ca acelasi lucru se poate afirma despre intreg, si mai ales sa nu avem incredere ca intelegem ceea ce vedem. Aproape fiecare personaj are ceva de ascuns sub fata care serveste mai mult ca masca, de la chirurgul chipes cu ochi blanzi care ascund un monstru, la servitoarea calculata si rece, a carei loialitate se naste din mai mult decat anii de serviciu.

La prima impresie, titlul, Pielea in care traiesc, se refera la personajul Verei, care este literalmente fortata sa traiasca intr-o alta piele, dar, in ton cu tema anterior mentionata, nici aceasta prima impresie nu trebuie luata ca atare. Vera este exemplul cel mai vizibil, dar filmul se evidentiaza prin faptul ca fiecare element este integrat in tot si e incarcat simbolistic, ca numeroase cadre ne spun mai mult decat ne arata, ca niciun fir narativ, oricat de subtire, scurt sau tangential nu este uitat sau abandonat, totul legandu-se la final fara cusur. Este pur si simplu admirabila eleganta executiei acestui exercitiu cinematografic.

Dar pe langa tema aparentelor inselatoare, pelicula restul aici

L-as mai vedea din nou?
Momentan ma gandesc cu cine sa ma duc la cinema sa-l vad, si cand voi avea timp, deci raspunsul e "Da, cu siguranta"

Rise of the Planet of the Apes - Viva la (R)Evulotion!

Primul film Planet of the Apes din 1968 cuCharlton Heston este un clasic al Sf-ului si al cinematografiei in general, despre un pilot din viitor care aterizeaza pe o planeta condusa de maimute, iar finalul in care personajul descopera pe o plaja Statuia Libertatii in ruine e unul din cele mai memorabile si parodiate finaluri din istorie. In anii care au urmat s-au produs o serie de continuari din ce in ce mai putin reusite culminand cu regretabilul re-make al lui Tim Burton din 2001. Initial Rise of the Planet of the Apes, care e un prequel la primul film, nu parea a fi mai mult decat un film sablonard, previzibil pana la cel mai mic punct si un motiv de a arata doar scena de lupta intre oameni si maimute. Dar pe masura ce tot mai multe detalii erau publicate, parea ca ar putea fi primul in stare sa egaleze originalul.

Get your hands off me, you damn dirty ape!

Will Rodman (interpretat de James Franco) e un bio-inginer al carui tata sufera de Alzheimer. Obsedat de gasirea unui leac, experimenteaza, cu succes, pe cimpanzei. Experimentele sale cu substanta ALZ112 nu doar repara creierul cimpanzeilor ci le si creste inteligenta. In urma unei neintelegeri insa, experimentele sale sunt oprite, iar cimpanzeii eutanasiati. El reuseste insa sa salveze si sa furiseze acasa puiul de o zi al unuia din cimpanzeii tratati cu ALZ112. Cand acesta manifesta o inteligenta mult peste medie devine clar ca a mostenit efectele substantei, si este numit Caesar.

In urmatorii opt ani Caesar (interpretat de Andy Serkis) creste in casa lui Will, impreuna cu tatal acestuia (interpretat de John Lithgow), demonstrand inteligenta si calitati umane, devenind un membru al familiei. Dar pe masura ce devine un cimpanzeu matur, natura animalica isi arata dintii, si, combinata cu intrebari existentiale si aflarea originii sale, il face pe Caesar sa isi puna la indoiala natura.

Cand un vecin il abuzeaza fizic si verbal pe tatal lui Will, Caesar sare in apararea sa intr-un mod violent. In urma incidentului este trimis la un adapost pentru maimute. Abuzat de paznici si simtindu-se abandonat de cel care pana in acel moment ocupa rolul de tata, Will, cimpanzeul, reneaga legaturile sale cu oamenii, dezvoltand un plan de eliberare a confratilor sai inchisi.

Recenzia completa pe raluk.ro

Senna (2010) – a play in three acts

Yes, it is a documentary about sports. Yes, it is about the elitist world of Formula 1. But boy am I happy that this film was made instead of a 100m $ Hollywood bio-pic with Antonio Banderas playing the part of Ayrton Senna, as was intended one year after his death. And any non-enthusiast of Formula 1 should not be deterred from watching this remarkable piece of real life human story, marvellously assembled from over 15,000 hours (yes, thousand!) of footage.

Senna (2010) - Trailer

WARNING: I am a Formula 1 fan. I was, as my father, a Senna fan. I still have a vivid memory of watching the doctors swarming around his car, with the helicopter painfully waiting on the track, during that fateful San Marino Grand Prix in 1994 even though I was only 5 years old at the time. All this might be a bit subjective.

So, can you squeeze a man’s life story into 105 minutes and make it enjoyable and emotional at the same time? You can’t. But BAFTA winning director Asif Kapadia (mostly preoccupied with human drama in extreme environments) with the help of writer/producer Manish Pandey have managed to create such a rhythmic and fluid story that makes even the most die-hard fans forget the stories that didn’t make it in the film.

The life of Ayrton Senna has all the characteristics of a three act play. And the film applies itself to this template. There are the early years, the ambition and the rise to supremacy followed by the bitter rivalry in the spotlight and the tragic ending.

Ayrton Senna, Brazilian born racing driver starts his career in karting. He moves to Europe to start driving in Formula 1. His parents pray to God for him before he leaves. The adventure begins. The film takes us through his early career, his first races in Formula 1 with Toleman and Lotus. He then takes it to another level in 1988 when he reaches McLaren and is teamed up with the veteran frenchman Alain Prost. These are the glory years, but not ones without struggles. Still relatively innocent, Senna confronts the politics of the sport and although his rivalry on the track with Prost caught the media heat, his behind-the-scenes quarrels with Jean-Marie Balestre (also a frenchman) are equally as interesting. After winning three World Championship titles in 1988, 1990 and 1991 he finally leaves McLaren for the 1994 season. His career and life are abruptly ended at only 34 years old at the San Marino Grand Prix.

On the face of it, you could call Senna a documentary film about a sports personality. But you’d be wrong. Firstly, Kapadia rejects the use of “talking head interviews” and instead, the audio commentary is provided by original broadcasts from the 70’s, 80’s and 90’s with the addition of a few newer recordings. This approach is only natural, considering the amount of film reel accumulated over the years in one of the most watched sports on the planet. (Thank you Bernie Ecclestone for opening the vaults!)

Archive footage from the Senna family is also used, allowing the film to have their blessing as well. It shows Senna on family holidays, in between seasons. Possibly one of the least seen faces of Senna is his care for the Brazilian people. They see him and adore him because he embodies their collective hope for a better future amidst the poverty and the social problems in Brazil. His charitable efforts only match this hope.

Senna was also a devout Christian and he cared immensely for the other drivers. Kapadia’s flair for drama shows how, when one other driver has an accident and Senna sees the doctors performing resuscitation manoeuvres, he cannot stand to watch it and leaves his garage. While watching such a stirring scene, one of many, it can be difficult to realise that these are real events captured on film. Not reconstructions. Not acting. And upon having this realisation, the quality of the film becomes truly apparent.

For fans, this film is truly not to be missed also because of the never before seen footage of drivers briefings before races and the feud between Senna and Balestre. The latter is actually the villain in this story, not Senna’s direct rival, Prost. He is portrayed as pompous and ruthless – “The best decision is my decision”.

We come, of course, to the actual racing. Seeing the in-board shot of Senna’s fire-breathing 1,200 hp turbo-charged McLaren going one-handed (they did have manual gearboxes then) on the twisting streets of Monaco in a cinema is truly visceral. His genius and maverick character behind the wheel are shown extensively, especially in the first part of the film.

The third act covers the weekend preceding his death. Friday. Rubens Barrichello, a young Brazilian driver and Senna’s protégé has a terrifying accident. Saturday. Roland Ratzenberger, an Austrian driver, is killed after a 300 km/h crash. Sunday.

This final piece of film is very emotional and dignified. The commentary is kept to a minimum with images from the crash, the medics, the people involved in Senna’s life and the funeral in Brazil, attended by millions of people, all combined in telling the sad story of a tragic and untimely death.

There is much more I could say, both about Ayrton and about the film, but unfortunately, I am not as talented or capable as Kapadia in condensing information. I urge you all to go see this film, in a cinema if possible. It tells a great story, about a larger-than-life character, about passion, about ambition, about kindness and about death. After all, it did leave most of the grown men in the theatre sobbing at the end.

Would I see it again?

I said I am a fan! Do you even have to ask?

TopGear - A touching tribute to Ayrton Senna's career. I recommend watching this as well for a bit more racing action.

http://www.youtube.com/watch?v=5p2NDfgfQCw

http://www.youtube.com/watch?v=4T3RcDz3AVY&feature=related

rutzky, sa te puna dracu' sa comentezi ca iar scriu in engleza :)

Submarine

In 1951 Holden Caulfield a devenit vocea a nenumarator adolescenti, portretizandu-le ca nimeni altul alienarea, frustrarile, descoperirea ineficientelor lumii adultilor si prezentand realitatea prin viziunea lor mult mai matura decat cea a unui copil, dar totusi prea idealizata pentru a functiona. 50 de ani mai tarziu, adolescenti nesiguri din lumea intreaga si-au gasit noi voci in protagonistii filmelor indie care au iesit constant in ultimii ani, de la Ellen Page in Juno la Paul Dano in Little Miss Sunshine, aceste personaje au fost scrise sa fie instant iubite cu excentricitatile lor, dialogul rapid si neprententios, umorul matur si plin de referinte pop, viziunea cinica si nihilista, exagerata si neiertatoare. Desi un adolescent care sa aiba farmecul lui Juno nu ar fi usor de gasit in aceasta realitate, aceste personaje le-au oferit adolescentilor ceea ce aveau nevoie mai mult, mesajul ca e ok sa fii diferit.
Prin debutul sau Submarine, regizorul Richard Ayoade a reusit o lovitura de maestru, creand un personaj care combina cele doua elemente, veridicitatea din romanul lui Salinger si farmecul excentric al filmelor indie.

Most people think of themselves as individuals

Unchiul Boonmee Care Isi Aminteste Vietile Anterioare - Palme d'Or 2010

Boonmee este un barbat pe la vreo 50 de ani care sufera de o boala a rinichilor. El se retrage la ferma sa de la tara pentru o cura linistita, ajutat de un imigrant ilegal pe post de asistent. Filmul incepe cand cumnata sa impreuna cu fiul ei vin in vizita. Seara, cand toti sunt la masa, li se alatura pe neasteptate fantoma sotiei decedate a lui Boonmee si fiul lor care a disparut cu ani in urma si s-a intors in forma de spirit al padurii.

In progresia sa negrabita si meandrica, filmul se prezinta cu imagini ale naturii si ale omului si cu discutii nedramatizate despre fragmentele zilnice ale vietii. La final Boonmee si grupul fac o calatorie in padurea intunecata din apropiere, ajungand la o pestera unde inceputul unei vieti anterioare ne e prezentat intr-o scena intunecata, onirica si incarcata cu simbolism, ca apoi sa ajungem la finalul vietii curente.

[tot articolul aici]

Black Swan

De două săptămâni tot vreau să mă apuc de recenzia asta. Şi în momentul de faţă ştiu la fel de bine cum să încep ca imediat după vizionarea filmului (prima sau a doua): DELOC.

Arronofsky, of Arronofsky.
După ce am văzut The Fountain am urmărit fiecare ştire despre ce face el, la ce lucrează etc. Am fost puţin dezamăgit când am văzut că ia o cale ceva mai comercială. Asta era pe vremea când pe IMDb „The Wrestler” era în pre-production, remake-ul „Robocop” era şi el pe listă, iar filmul cunoscut azi ca şi „Untitled Darren Aronofsky Project”.
Nu sunt mare fan al filmelor sportive şi pseudo-biografice. Despre underdog-ul care se luptă cu şansele să iasă primul, sau veteranul care trece printr-o criză şi încearcă o glorioasă întoarcere. (încă mă gândesc dacă să mă duc la „The Fighter”). Câtă fericire pe mine atunci când am văzut că unul din cei mai fresh regizori a-i momentului făcea filme despre: a) un fost wrestler care e într-o criză a vieţii şi îşi plănuieşte glorioasa întoarcere şi reunirea cu fiica sa înstrăinată şi b) un film despre o balerină care se luptă cu o rivală pentru titlul de primă-balerină.
„The Wrestler” a fost mult mai bun decât aşteptat, dar nu a devenit unul din favoriţii mei, şi filmul cu balet tot nu mă prea invita. Până la primul trailer. „Ok, fuck, chestia asta are potenţial să fie dură, întunecată şi minunată!”.
Problema e că în ultima vreme, de câte ori un trailer mă încântă, am dubii mari în privinţa filmului; prea des trailerul era construit în aşa fel încât să prezinte un stil şi o idee complet diferită de produsul final. (ex: trailerul „The Road” promitea un clişeu de acţiune post-apocaliptic, motiv pentru care am jurat că voi evita filmul cu orice preţ, dar apoi...) (e trist că mai nou trebuie să ai talent să discerni un film cu potenţial din trailerele făcute pentru a atrage publicul idiot)

Deci, „Black Swan”. Fraaaaaate! E mai dur, mai dark, mai intim, mai minunat decât aş fi putut spera.
Natalie Portman e Nina, o balerină ambiţioasă care e aleasă de către un regizor talentat dar dur (Vincent Cassel) să fie noua faţă a unei companii de balet în producţia „Swan Lake”, în care trebuie să interpreteze atât Lebăda Albă cea inocentă cât şi cea Neagră, seducătoare, malefică, sexuală. Virginala Nina neputând admite că rolul îi este poate peste măsură, e forţată să-şi exploreze părţile întunecate, dar preţul...?
Filmul începe destul de cuminte, o dramă de familie, o dramă despre ambiţie şi competiţie, dar încetul cu încetul cade într-o psihoză profundă care nu iartă nici personajul principal nici publicul, şi ne trece prin horror, thriller, dramă şi toate emoţiile aferente. Camera pare a fi un apendice a Ninei, puţine fiind cadrele care nu o includ, iar asta doar pentru că acelea sunt din punctul ei de vedere. Precum în „Buried” sau în „127 Hours” suntem prizonierii Ninei, legaţi de ea într-o intimitate care nu ascunde nimic. Şi împreună cu ea cădem şi noi în psihoza ei. Filmul ne păcăleşte să credem uneori că mintea noastră ar fi mai lucidă decât a ei, deseori ne lasă cu impresia că „Da, ştiu ce se întâmplă aici, ştiu ce urmează.”, dar apoi ne întreabă „Eşti sigur?”, şi ne arată că suntem într-o lume fără claritate, fără vreun răspuns logic şi previzibil.
Prospeţime pe care filmul şi-0 păstrează şi în privinţa personajelor. Sunt uşor de recunoscut tipologiile din spatele personajelor secundare, rivala care se preface prietenoasă, mama prea protectoare şi ambiţioasă, regizorul seducător dar dur. E aproape frustrant la început de cât simplu e să identifici antagoniştii. Dar desigur, nici aceste personaje nu sunt atât de monocrome precum par iniţial, iar statutul lor de „villain” este serios pus sub dubiu când profunzimea psihozei Ninei devine clară, iar unii asupritori par a fi de fapt asupriţii.
O cădere intimă dar violentă în părţile ascunse al eului şi a sacrificiului artistic, cu un final eliberator în cel mai minunat întunecat mod posibil, Aronofsky a demonstrat că încă mai are multe să ne arate.

...

Înainte să-mi placă filmul m-am îndrăgostit de posterele sale. Nu chiar de toate, dar de patru dintre ele. Nici unul cu poze cu actori pe el, ci nişte schiţe care amintesc de vremurile demult apuse, de posterele art-deco, sau de cele sovietice. Toate reprezentând în stilul lor minimalist un rezumat minunat al temei filmului.

Biutiful – frumosul mizerabil

Javier Bardem; Barcelona, un oras colorat plin de viata si de peisaje si cladiri minunate; doua turiste tinere si frumoase in cautare de aventura; toate adunate intr-o drama romantica plina de umor: asta e esenta filmului Vicky Cristina Barcelona care parca are loc intr-o lume complet diferita de filmul pe care tocmai l-am vazut.

Javier Bardem, Barcelona, un oras gri, urat si dur, plin de coruptie, crima si saracie sub fatada minunata pe care o vad turistii; tatal unei familii sarace compusa din doi copii si o mama bipolara se zbate sa faca cate un mic castig lucrand cu imigranti ilegali, produse de contrabanda si politisti corupti. Afland ca e pe moarte incearca sa-si incheie afacerile lumesti, sa le asigure copiilor un viitor si sa se impace cu sotia. Acesta e Biutiful noul film a lui Alejandro Gonzalez Inarritu (21 Grams, Babel).

Sometimes Fate is like a small sandstorm that keeps changing direction

The Way Back - 2010

“Şapte bărbaţi reuşesc să scape dintr-un gulag Siberian în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, iar pentru a ajunge la libertate trebuie să străbată 4000 km de sălbăticiune. Bazat pe o întâmplare reală.”
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.

Sunrise: A Song of Two Humans (1927)

Nu sunt irealist, şi nu mă aştept să vă conving că filmele mute merită văzute în general, dar mie îmi plac, şi unele chiar merită văzute de oricine. „Sunrise” e unul din aceste filme, fiind considerat printre cele mai bune filme dinainte de apariţia sunetului (chiar dacă a apărut la două luni după primul film cu sunet). Povestea e a unui ţăran care e sedus de o orăşeancă şi împreună complotează spre uciderea soţiei acestuia, prin înec. Poate însă să o ducă la capăt?
Poate că povestea nu e extrem de puternică, dar în simplitatea ei te atinge. Filmul însă iese în evidentă prin regia minunată a lui F.W. Murnau (tipul care făcuse cu cinci ani în urmă „Nosferatu”, primul film cu vampiri şi primul film horror din istorie). Talentul sublim al acestuia de a spune o poveste doar prin imagini nu a fost atins de prea mulţi regizori până în ziua de azi. Nevoia de carduri de dialog fiind foarte mică, acestea disparând complet spre final. Iar fiind unul din copii al expresionismului cinematografic german, aceste carduri nu sunt doar text alb pe fundal negru cu acelaşi font, ci se schimbă de la personaj la personaj şi de la situaţie la sitiuaţie, ele însele fiind o artă aparte a filmului. Dar mai ales de notat e faptul ca daca in alte filme esti constient de lipsa de dialog, aici atat de mult tras in poveste, si e facut cu atata eleganta incat nu observi.
Alt exemplu de regie sunt numeroasele suprapuneri de imagini maiestruos executate, desigur în ziua de azi nimeni nu mai foloseşte suprapunerea de imagini, dar la vremea aia era o tehnică destul de obişnuită, însă rar folosită cu talentul lui Murnau.
Un film frumos de 94 de minute.
187 pe IMDb 250

Chinatown (1974)

Am menţionat în ultima vreme cât de mult iubesc anii ’70 din punct de vedere cinematografic? „Povestea merge mai departe...”
Zilele trecute am avut în sfârşit timp să văd „Chinatown”, ultimul film a lui Roman Polanski făcut în America, înainte să trebuiască să plece...datorită unor evenimente...
Pelicula e un tribut adus film-noir-ului din anii ’40-’50, genericul fiind în stilul acelor filme într-un ton sepia, deja ştiam că va fi un film bun. Plotul este complex şi foarte ingenios şi inteligent construit, nu am să vă spun multe despre el, să zicem doar că include un detectiv, o femme-fatale şi o crimă.
Însă Polanski nu ne dă un clasic noir, cu detectivul decăzut, tipii cei răi clar definiţi, în Chinatown, nimic nu e precum pare, nu şti cine de fapt e antagonistul, iar oricât ai încerca nu reuşeşti să ajungi cu un pas în faţa filmului. Iar finalul e neaşteptat şi puternic.
Cinematografia este clară şi solidă, regizorul pare să fi ştiut exact ce vroia. Actoria este de primă clasă, Jack Nicholson în rolul principal, la fel de cool precum te aştepţi dar de data asta pare să nu aibă totul atât de bine sub control pe cât ar vrea, şi Faye Dunaway în rolul femeii cu sânge rece, care se pare totuşi a nu fi chiar atât de rece.
Ceea ce m-a minunat cel mai mult la el, e că atât din punct de vedere vizual cât şi povestea, filmul ar fi putut fi făcut anul trecut. Dacă nu ai şti, ai crede că ai aplicat şi pe Nicholson o reîntinerire CGI.
Good good good

Locul 59 pe IMDb 250


PS: scoate-ti sampania, postul cu numarul 200

The Last Station (2010)

1910, Lev Tolstoy (Christopher Plummer) e cel mai apreciat scriitor contemporan din lumea întreagă, iar scrierile sale au pornit mişcarea umanitară tolstoiană. Tânărul idealist Valentin Bulgakov (James McAvoy, “Atonement”) este ales ca şi secretar pentru marele scriitor. Ceea ce încă nu ştie e că între liderul tolstoienilor, Chertkov (Paul Giamatti) şi soţia lui Tolstoy, contesa Sofia (Hellen Mirren), e un război pentru moştenirea drepturilor de autor.
Tânărul naiv este prins între loialitatea pentru Chertkov (un despre care se spunea că era mai Tolstoy decât Tolstoy însuşi) şi afecţiunea crescătoare pentru excentrica şi melodramatica contesă.
Tolstoy, care la vârsta sa e încă plin de viaţă şi energie, încearcă să păstreze un echilibru între soţia care nu înţelege că el nu mai doar un soţ şi tată, ci, că munca şi viaţa sa afectează întreaga omenire, şi ucenicul care nu înţelege că el nu e doar un profet al unui nou curent şi mod de viaţă, că este şi el un om, care are o familie şi o soţie pe care după atâţia ani încă o iubeşte.
O dramă intensă, fără sentimentalisme, cu momente de umor, lipsit de clişee (nu e tipul bun, sau cel rău, sunt conflicte adevărate între oameni adevăraţi), şi un final minunat şi neprevizibil.
Te simţi la film ca la o piesă de Checkov bine pusă în scenă, pentru o secundă ţi se pare demodat şi fără mare valoare, dar eşti imediat prins de scenariul minunat şi actoria excepţională, fiecare personaj având momentele sale care permit actorilor din spatele lor să-şi demonstreze întreaga capacitate. Şi pe bună dreptate nominalizările pentru Mirren şi Plummer (deşi ar fi meritat şi ceilalţi, mult mai mulţi decât ceilalţi de pe listele oficiale)

The (Un)Lovely Bones (2010)

O adolescentă este violată şi ucisă, după care ajunge în Raiul ei personal (sau mă rog, „the inbetween”, „the place which is neither the that nor the other”, PURGATORY damnit it’s called fucking PURGATORY, what is so fucking hard? It was invented by the catholics, and you are not in any way original) care e o lume multicolorată, pe care o poate modela după cum vrea, plină de peisaje minunate (care uneori seamană izbitor cu Noua Zeelandă), şi unde un copac şi frunzele sale joacă un rol simbolic...ia stai puţin, o lume de apoi pe care o pictezi cum o vrei, paisaje colorate, copacul care îşi pierde frunzele, acceptarea morţii...sună cunoscut...asta e „What Dreams May Come”! Un film de care probabil nu aţi auzit din 1998, cu Robin Williams şi Cuba Gooding Jr (e dramă), un film minunat care în ciuda recepţiei critice foarte bune rămâne cam anonim.
Un bărbat (Williams) moare într-un accident de maşină, la patru ani după ce ambii săi copii au murit la fel. Soţia sa cade într-o depresie severă. Cu ajutorul unui vechi prieten mort, el trebuie să înveţe să-şi accepte moartea, şi ajunge în propriul Rai, care e format din picturile soţiei sale, şi pe care el le poate schimba după nevoile sale. Dar soţia sa se sinucide şi ajunge în Iad, iar el trebuie să accepte că nu o va mai vedea niciodată. Însă nu vrea să renunţe, şi coboară în Iad după ea.
E un film plin de imaginaţie, original, care e drept că uneori e genul de film plin de sentimentalisme, doar că aici în mod ciudat nu sunt enervante şi ieftine, ci chiar funcţionează. Actoria e bună (Williams poate juca foarte bine serios când vrea), povestea e originală, imaginile minunate, doar finalul l-aş fi preferat poate puţin altfel, dar şi acesta funcţionează şi e în ton cu filmul. Dacă aveţi o dată timp, uitaţi-vă la timp (dacă nu vă place mă puteţi înjura), funcţionează foarte bine de văzut cu jumătatea mai bună lângă tine.
De asta cred că „What Dreams May Come” e un film bun...stai puţin...ceva nu e în ordine [se uită la titlu] Pizda Mă-sii!!

Deci da, „The Lovely Bones”...nu mi-a plăcut. Poate pentru că am citit cartea. Aceasta e despre efectul pe care moartea personajului principal îl are asupra părinţilor şi prietenilor şi asupra ei. E o carte despre toate acele mici detalii ale vieţii. Filmul e o corcitură între un thriller despre capturarea criminalului şi o dramă de familie. Parcă nu se stă asupra nici unui moment, mi s-a părut destul de ne-echilibrat emoţional, iar desigur o groază de elemente sunt eliminate. Problema e că pe acele elemente se baza cartea, din cauza lor e aşa bună.
Mă aşteptam la mult mai mult, aştept filmul de când e în pre-producţie, iar mă bucuram de regia lui Peter Jackson. Poate mă aşteptam la prea multe. Acel loc dintre (PURGATORIU) este colorat, şi chiar original, dar e ciudat de dezamăgitor şi chiar superficial. Arată ca varianta digitală a unui trip LSD, nu are motive, sau scop. Iar dacă aşa arată pre-raiul, cum arată Raiul în sine?
Actoria recunosc a fost bună, în mare parte din cazuri, Stanley Tucci e chiar formidabil în rolul ucigaşului, Mark Wahlberg, Rachel Weisz şi Susan Sarandon, snt buni, dar doar la nivelul lor obişnuit, adică nu poţi să zici că aceste performanţe vor fi printre cele mai memorabile ale lor, cât despre Saoirse Ronan (fata aia enervantă din „Atonement”), se descurcă binişor, deşi uneori pare să muşcat mai mult decât poate înghiţi (scuzaţi traducerea din engleză), şi cumva pare să primească roluri de naraţiune.

Recomandarea mea: citiţi cartea, uitaţi-vă la „What Dreams May Come” şi „Tăcerea Mielor”, cele trei elemente pe care filmul parcă încearcă să le atingă dar nu reuşeşte. Sau dacă vă uitaţi la film, nu citiţi cartea înainte.