De 3x Jean-Pierre Jeunet

Deși în 15 ani de activitate a făcut doar cinci filme, al șaselea fiind momentan în producție, Jean-Pierre Jeunet este cu siguranță printre cei mai originali și mai vizionari regizori contemporani. Cunoscut pentru tematica întunecată a filmelor dar și pentru coloratura bogată a lor. Acest Terry Gilliam francez a debutat în lumea cinematografică cu comedia-neagră “Delicatessen” despre un viitor apropiat distopic, post-nuclear în care oamenii recurg la canibalism pentru a supraviețui. Al doilea său lung-metraj, „La cité des enfants perdus” a păstrat tematica semi-distopică dar de data asta ne-a prezentat o dramă cu momente de comedie. O serie de secvențe din acest film au determinat producătorii de la 20th Century Fox să îi ofere șansa de a regiza al patrulea film din franciza „Alien” („Ressurection”), care a fost primit cu succes de public și critici comparat cu a treia parte. Întors în Franța, faima Hollywoodiană i-a deschis drumul să primească destule investiții și libertate creativă pentru următorul său film. Astfel a ieșit cel mai cunoscut și mai apreciat film al său, „Amelie”, pentru care a renunțat la atmosfera întunecată. După acest succes și-a reunit forțele cu Audrey Tautou și finanțat parțial de Warner Brothers a filmat „A very long engagement”, un film francez dar colaborare francezo-americană. Anul acesta noul său film „Micmacs à tire-larigot” va ieși, și vom putea vedea dacă și-a mențiut talentul.

Delicatessen (1991): într-un viitor apropiat Franța se chinuie să supraviețuiască în urma unui atac nuclear. Plantele nu prea cresc, carne nu e și oamenii se luptă cu sărăcia și foametea. Locuitorii unui bloc dintr-o suburbie au găsit însă o soluție, angajează săptămânal un bărbat care să îngrijească de clădire, după care măcelarul a cărui magazin se află sub bloc, se ocupă de el și împarte (pentru un profit) carnea la locuitori. Noul îngrijitor, Louison (Dominique Pinon, un actor care a jucat în toate filmele lui Jeunet), este însă diferit de cei dinaintea sa, iar între el și fiica măcelarului se înfiripă o poveste de dragoste; lucru care nu îl determină pe măcelar să renunțe la ideea de a-și face rost de proviziile săptămânale. Motiv pentru care fiica caută ajutor la un grup terorist de vegetarieni care trăiesc în canale. Iar în tot acest timp Louison își face liniștit treburile prin bloc, complet naiv la ce se întâmplă în jur. O colaborare cu Marc Caro, filmul este o comedie franceză savuroasă, momentele de umor derivă nu doar din numeroasele situații amuzante ci și din locuitorii blocului. Acțiune nu se concentrează doar pe personajele principale ci și pe toate personajele, care sunt diverse și bogat colorate, de la femeia care aude voci și încearcă din nou și din nou să se sinucidă în moduri cât mai complicate la poștașul transformat în soldat care își duce fiecare misiune la îndeplinire indiferent de costuri. O comedie savuroasă care merită văzută.




La cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți/The City of Lost Children) (1995): Al doilea film co-regizat de Marc Caro. Într-o altă Franță alternativă un om de știință trăiește pe o insulă forajeră unde duce copii răpiți, pentru a le fura visele, căci el nu poate visa și asta îl tormentează. Unul din copii răpiți este frățiorul mâncăcios al unui circar, „un bărbat puternic”, jucat de Ron Perlman. Acesta pornește în căutarea fratelui său și pe drum întâlnește o serie de personaje ciudate și interesante, până ajunge să colaboreze cu o orfană de 12 ani care știe unde e insula. După diverse aventuri între cei doi se formează o relație parentală-fraternală-romantică, el nefiind cel mai deștept erou pe care ți l-ai putea imagina, dar pentru asta plin de compasiune pentru cei mai nevoiași, ea fiind în mare nevoie de afecțiune. Cei doi ajung într-un final pe insulă unde se confruntă cu omul de știință care este ajutat de șase clone identice (jucate de Dominique Pinon), o femeie pitic și un creier într-un acvariu.
Filmul este un fantasy minunat, cu o atmosferă întunecată, plin însă de momente de emoție și momente pline de umor. Un film care catalizează imaginația și visele.



Un long dimanche de fiançailles (O logodnă foarte lungă/A very long Engagement) (2004): Mathilde avea 17 ani când primește notificare că logodnicul ei, Manech, a murit pe front. Mathilde însă nu crede ce scrie pe hârtie, dacă el ar fi murit ea ar fi știut. Doi ani mai târziu, în 1919 ea încă crede în faptul că el trăiește și își folosește toate resursele pentru a afla ce s-a întâmlat pe front și pentru a-l găsi. Deși un comandant îi spune să renunțe căci l-a văzut pe iubitul eu murind în țara nimănui, între două fronturi, împreună cu alți patru condamnați la moarte pentru autovătămare, ea nu își pierde speranța și continuă cautarea imposibilă.
Un film de reconstrucție, un road-movie aproape, pelicula unește cele două stiluri ale lui Jeunet, întunecatul din primele filme prin care prezintă mizeria războiului și a omului, și coloratura vie din „Amelie” în scenele în care dragostea Mathildei acoperă restul. Cele două stiluri însă nu se exclud, ci se complementează perfect, creeând în ansamblu o călătorie vizuală memorabilă. Tautou este intensă în rolul Mathildei, o femeie ruptă între speranță și eșec, care nu vrea să renunțe în ciuda faptului că totul pare a fi împotriva ei. Actorii secundari nu sunt nici eu de ignorat, Dominique Pinon făcând poate cel mai serios rol din filmele lui Jeunet, iar Dreyfus și Holgado sunt și ei de reținut. Atenția zboară însă spre Jodie Foster și Marion Cottilard (ambele laureate ale premiului Oscar) care au roluri scurte dar pe atât de concentrate și puternice.
Filmul pornește bursc și brutal, iar pe parcurs o ia ori mai încet ori mai rapid, dându-ți sau luându-ți orice speranță pentru un finalul fericit. Finalul nu este cel care contează cel mai mult, ci călătoria, păstrarea speranței în ciuda obstacolelor. Filmul a fost una dintre cele mai remarcabile, intense și frumoase călătorii cinematografice ale acestui an.



in engleza:

Sunshine & Amelie

Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (2001) Da, mi-a luat opt ani să mă pun în sfârșit să văd și eu “Amelie”, deși mi s-a zis de el de…aproape toată lumea, chiar și persoane care efectiv nu se uită la filme. Problema e că de obicei evit filmele care creează hype-uri, sau cel puțin aștept câțiva anis ă văd dacă rezistă; ah, și reacția “Ceeee? Nu ai văzut <>? TREBUIE să-l vezi!” nu prea mă încălzea. Dar uite că au trecut opt ani și lumea încă mi-l recomand, plus că e Jean-Pierre Jeunet la regie și încântătoarea Audrey Tautou, și desigur Yann Tiersen, a cărui “Comptine d’un autre eté” l-am descoperit abia la finele anului trecut și care a fost destul să mă facă să vreau să văd filmul.
A fost ca un rollercoaster, a intrat in viteză după prima secundă și m-a dat pe spate, după care a luat-o mai încet și m-a dezamăgit puțin, dar chiar când credeam că știu cum va continua și se va termina, a intrat din nou în forță, și m-a uluit. Nu o să vă bat la cap despre estetica culorilor, scrierea ingenioasă, actoria frumoasă, atât mai spun: de mult nu am văzut un film care efectiv m-a făcut să mă simt bine, m-a lăsat cu o căldură interioară, ca atunci când ai 14 ani și ești pe punctual de a realize că ești îndrăgostit, sau imediat după. Merită văzut…Trebuie văzut!
44 pe Imdb 250 (probabil ar fi avut mai mult dacă nu era în franceză)

Sunshine (2007) Deci nu e SF…adică noh, e un SF, dar nu e SF SF. Ok, e vorba despre viitorul apropiat (ca să vezi) Soarele este pe punctual de a se stinge și o echipă de astronauți a fost trimisă cu o bombă atomic de mărimea Manhattanului să-l reaprindă. Aici ar fi putut merge cu ideea de eroisme și apocalipsă apropiată de genul “Deep Impact ” sau “Armagheddon” , spre marea mea bucurie au decis în schimb să exploreze conștiința umană pusă sub condiții de stress, claustrofobie și responsabilitate mare; nu e doar un SF e o dramă-psihologică cu tentă filozofică îmbrăcată în SF.
Regia e a lui Danny Boyle, pe care l-am iubit după “Trainspotting” dar pe care m-am supărat rău după “Slumdog Millionaire”; acest film mi-a demonstrat că în ciuda unor dezamăgiri relația merită să continue. Influențat de “2001: A Space Odissey”, “Solaris” (ambele), “Alien”, “Apocalypse Now” poate chiar și “The Fountain” puțin el a reușit să facă un blend omogen și să aducă multă originalitate, nu doar o adunătură de influențe care nu se amestecă bine. A trecut peste clișee, a creat o atmosferă sufocantă atât pentru actori cât și pentru public, a păstrat tensiunea din prima până în ultima clipă, făcând filmul realist (exceptând ideea de bază) cu personaje veridice fără excese de dramatism, virtuți dau vicii.
Deși toate personajele au contribuiție cât de cât egală, personajul cel mai influent e Capa, jucat de minunatul Cillian Murphy, pe care l-am văzut pentru prima dată în “28 days later” tot a lui Boyle, și apoi l-am savurat ca și Scarecrow în Batman Begins, dar acesta e cu siguranță rolul său cel mai subtil și reușit.
Deși unora poate le va părea lentuț recomand filmul cu mare căldură.