Hugo (2011)

Mafioti, gangsteri, impuscaturi, sange, New York, Leonardo DiCaprio, Robert De Niro – toate elemente tipic “scorsesiene” care lipsesc cu desavarsire din noul film a lui Martin Scorsese, caci da, regizorul care ne-a bucurat cu filme ingropate adanc in violenta realitatii a facut anul acesta un film cu si pentru copii, si inca 3D. Se pot prezenta si adultii la cinema fara a se rusina de lipsa acompaniamentului unui minor? Da, magia aventurii lui Hugo transcende varsta.

Isabelle: We could get into trouble

1931, intr-o gara din Paris un baiat orfan traieste printre zidurile cladirii avand grija de ceasurile enorme. Posesia sa cea mai pretioasa este un automaton stricat, un robot cu un mecanism complicat pe care Hugo (interpretat de Asa Butterfield) si tatal sau, un ceasornicar, incercau sa-l repare inainte de tragica moarte a celui din urma.

Hugo fura jucarioare mecanice de la un vanzator in varsta pentru a gasi parti care se potrivesc in automaton-ul care, in aparenta, are functia de a scrie. Cand batranul il prinde, ii confisca carnetelul plin cu notitele tatalui, unul din cele doua obiecte ramase mostenire orfanului, si refuza sa-l returneze dupa ce vede continutul.

In plina iarna si abia imbracat, Hugo il urmareste pe batran acasa, dar acesta ramane neinduplecat si jura ca va arde carnetelul, dar chiar atunci apare Isabelle (Chloë Grace Moretz), o fata de varsta baiatului, care e nepoata vanzatorului si promite ca va avea grija de carnetel.

Cand a doua zi fata povesteste ca batranul a rasfoit toata noaptea carnetelul si aproape a plans, cei doi isi dau seama ca sunt pe cale sa descopere incalciturile unui mare mister, care doar se adanceste atunci cand ei isi dau seama ca fata poarta la gat cheia speciala, in forma de inima, de care e nevoie pentru a porni automaton-ul. Ea, o avida cititoare in cautarea primei ei aventuri adevarate, el dornic sa primeasca un mesaj de la tatal sau, se grabesc se afle ce mesaj va scrie robotul o data ce cheia va fi intoarsa si cum se leaga toate astea de batranul vanzator.

Hugo: That’s how you know it’s an adventure

In contrast cu alte filme de aventura care au iesit in ultimii ani, de exemplu Race to Witch Mountain, pelicula mentine o atmosfera clasica, lipsind scenele de actiune cu masini, eroi marca The Rock, momente fortate de umor si replici pe masura. Ca si in Oliver Twist sau The Secret Garden, nu sunt elemente magice si nu e vorba nici de soarta lumii. Avem doar doi copii care vad “magia” unei aventuri in lumea lor banala, hraniti cu Jules Verne si Robin Hood si alte romane de aventura. Personajele nu se impart clar in bine si rau, lipsind antagonistii comici, avand in schimbi adulti care le stau in drumul aventurierilor, dar avand motive veridice pentru comportamentul lor. Chiar daca e un film pentru copii, e matur si veridic construit, un omagiu adus clasicelor povesti pentru copii, sau mai bine zis un omagiu celor care spun aceste povesti. Si aici e punctul in care cinefilii adevarati vor fi incantati, cand cei doi copii se vad nevoiti sa gaseasca o istorie a cinematografiei pentru a inainta in rezolvarea misterului, cartea pe care o citesc ducandu-i, si ducandu-ne, prin scene din primele filme facute vreodata, de oameni din categoria fratilor Lumière si a lui Georges Méliès. Incantarea copilareasca a celor doi i se transmite privitorului cand se recapituleaza primele eforturi de a transpune povesti pe ecran.

Stand in sala intunecata si privind alti oameni care stau intr-o sala intunecata si privesc unul din primele filme facute vreodata, se evoca un sentiment de calatorie in timp, à la Midnight in Paris, culminand cu scena din filmul Le voyage dans la lune in care o racheta se apropie spre chipul Lunii si aterizeaza in ochiul ei. Si totusi in acel moment, realizand ca privesc una din cele mai vechi si reprezentate imagini ale cinematografiei intr-un Cineplex, prin tehnologia 3D a secolului XXI, un sentiment murdar de vina m-a cuprins – incercarea de evoca trecutul transformandu-se intr-o dorinta nepotrivita si nereusita de a-l contemporaniza, magia neramanand aceeasi in acest centru rece si comercial.

Despre regie si actori ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
Nu prea.

Daybreakers, Sherlock Holmes, Paranormal Activity, Up in the Air

Daybreakers: În urma unui virus majoritatea omenirii e transformată în vampiri. Ceea ce nu e nici o problemă, societatea îşi reia cursul normal, doar noaptea; în plus se deschide o piaţă nouă pentru firme de sânge. Acestea aprovizionează noua societate cu sânge de porc pentru vampiri cu valori morale, care sunt puţini. Aşa că vânarea puţinilor oameni care nu s-au transformat e o ocupaţie profitabilă. Dar oamenii sunt puţini, sânge abia se găseşte, ceea ce agravează transformarea în vampir, infectaţii înfometaţi devenind nişte mutanţi mai mult lilieci decât oameni.
Ethan Hawke joacă un vampir-de-ştiinţă care încearcă să salveze umanitate şi vampiritatea încercând să gasească un leac, Sam Neill e şeful său, corporatistul cel rău care se gândeşte doar la profit şi vrea să prindă fiecare om viu de pe lume şi Willem Dafoe e un redneck care s-ar putea să aibă leacul căutat.
Filmul e original în combinarea inteligentă a SF-ului cu genul filmelor cu vampiri care au cam fost mulse de tot. Aici vampirii nu sunt mistici, sau romantici, ci doar nişte oameni puţini schimbaţi. Dar aspectul societăţii e puţin explorată pentru a lăsa loc multor scene de acţiune.
Filmul încearcă să facă prea multe pentru proriul bine, astfel nu e nici un film de acţiune desăvârşit şi nici o dramă socială bine aprofundată, e undeva între.
Actoria însă e foarte bună, mai ales Willem Dafoe, pe care ne-am obişnuit să-l vedem în roluri de intelectual, e savuros.

SPOILER ALERT:





toata faza cu sociatatea vampirica dureaza zece ani, ma intreb cum ar scrie in cartile de istorie: "Intre 2009 si 2019 95% din populatia umana au fost vampiri, dupa care au disparut toti" Ar fi genial sa citesti asa ceva intr-o carte de istorie.






Sherlock Holmes

E un film Guy Ritchie. Însă nu cel mai bun. E un crowd-pleaser. Are romanţă, are acţiune, are un plot cât-de-cât în regulă şi are destulă comedie. Dar deşi pentru aproape două ore ai fost cât se poate de întreţinut, parcă uiţi filmul în secunda în care ai ieşit.
Da Robert Downey Jr, e minunat; dar filmul îl ia pe Tony Stark din Iron Man, îl pune în Anglia victoriană, îi dă o minte analitică (pe care o foloseşte o singură dată într-o scenă care nu are legătură cu misterul cel mare) şi îl numeşte Holmes. Scuze, dar acela nu e Sherlock Holmes (nu, nu sunt fan înrăit), dar nu la acel om te gândeşti când îl ai în cap pe marele detectiv.
E un film chiar ok, şi nu îl regreţi că l-ai văzut (e chiar ideal pt o seară leneşă când vrei ceva pur entertainment complet nesolicitant mental), dar nu pierzi nimic dacă nu îl vezi. (ok, poate pe Robert Downey) (şi pe Rachel McAdams în nişte momente sexy). Părerea mea e că d-l Ritchie mai bine făcea RockNRolla 2, şi îl lăsa pe Sherlock altui regizor/scriitor.
PS: e un întreg sub-plot despre care ţi se dă impresia că e foarte important pentru ce se întâmplă în film, dar în ultimul moment ţi se dă de înţeles că de fapt e complet irelevant pentru acest film şi a fost introdus pentru a lăsa loc pentru partea a doua, ceea ce mi s-a părut un truc ieftin, de doi bani (nu-mi pasă dacă am făcut pleonasm).

Paranormal Activity
NEXT!
Cică ar trebui să fie noul „Blair Witch Project”, păi da a fost super ieftin şi personajele folosesc maram camerele lor, şi finalul e cică fucked-up. Dar „Blair Witch” a fost chiar înfricoşător. Acest film e boring. Ştiţi trailerul ăla când e filmat publicul uitându-se la film şi toţi se cacă pe ei? Nu ştiu la ce film se uitau ăia (poate noul „Sex and the City 2”, nişte close-upuri cu faţa lui Sarah Jessica Parker), dar nu era ăsta; da sunt vreo 2-3 scene destul de înfricoşătoare, dar nu salvează acest SNOOZE-fest. Ca să nu mai zic că personajele sunt atât de extrem de idioate (nu încep, că nu am să mă pot opri) încât le doreşti o moarte lentă şi dureroasă. Un snuff film cu ei doi ar fi fost mult mai binevenit.

Up in the Air

Filmul care salvează lista. George Clooney (nu-mi pasă dacă îl urâţi, tipul se descurcă foarte bine în roluri când vrea) joacă un tip care zboară din oraş în oraş prin State pentru a concedia oameni. Petrece 330 de zile pe an pe avioane sau prin hotele (celelalte 30 fiind un chin), astfel reuşind să se izoleze de familie şi prieteni, lucruri pe care le consideră greutăţi care îl trag în jos. Viaţa i se schimbă însă când apar în joc două femei, o tânără angajată la firma sa, care a găsit o metodă de a concedia oameni fără ca el să mai fie nevoit să zboare din oraş în oraş, şi pe care trebuie să o care după el în ultimul său tur. Cealaltă femeia e varianta sa feminină, o persoană ca el, mereu pe drumuri, care însă îl face pentru prima dată să se gândească că stabilirea nu ar fi un lucri rău. Dar lucrurile nu sunt niciodată simple, iar mai mult nu vă zic.
Un film original, rar previzibil, ieşid de sub regia tipului care a făcut „Juno” şi „Thank you for Smoking”. Un ritm alert, care însă lasă loc dezvoltării personajelor. Deloc politically correct, filmul e o dramă amuzantă (sau o comedie serioasă, cum vreţi), şi este considerat printre cele mai bune ale anului. (nominalizat la Golden Globes, la BAFTA, şi nominalizarea la Oscar urmează sigur).

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.

Parnassus is close

Inca doua saptamani pana la premiera!

David Cronenberg mi-a zburat creierii

David Cronenberg a reușit ceea ce puțini regizori au reușit, a reușit să mențină un echilibru stabil între independent și hollywoodian. Filmele lui nu se țin de normele impuse de Hollywood, de aceleași clișee și construcțiile care determină majoritatea filmelor ce ies annual, dar cu toate astea succesul irefutabil în fața unui public larg au determinat producătorii și studiourile să îi finanțeze proiectele în continuare.
Un stil visceral, organic, carnal, cu o puternică tentă sexual, filmele sale nu iartă publicul, ele putând fi puse în diverse categorii de la David Lynch la Quentin Tarantino de la semi-SF-uri precum “Gattaca” la filme horror cu mult sânge și organe precum “The Thing” sau “Night of the living dead”. Filmele trebuie văzute pentru a fi înțelese, dar nu le recomand celor slabi de inimă sau ușor ofensați. Eu am văzut trei filme în ultimele zile, toate trei complet diferite dar totuși atât de reminesciente unul de altul.

Videodrome (1983) Un film despre care habar nu am cum să incep să scriu despre el. Povestea începe cu un producător de emisiuni (un James Woods plin de energie) pornografice și sadice pentru un post cu circulație mică. El descoperă o emisiune “Videdrome” sunt simulate acte de tortură și crimă și vrea să aducă emisiunea pe postul său. Până aici e ok, dar astea se întâmplă în primele 10 minute din film, și mai departe lucrurile devin prea bizare ca să le mai pot rezuma fără să le stric. Cu toate astea firul narativ nu te pierde. Nu e vorba doar de un ghiveci de simboluri caudate, pe cât filmul devine mai ciudat pe atât mai mult îi accepți logica întortocheată și te ageți de el. Iar la final rămâi cu gura căscată în fața ecranului încercând să-ți dai seam ace naiba tocmai s-a întâmplat. Uitați-vă la film, dar pe propriul risc; nu pentru că ar fi un film prost, dar sentimentele pe care vi le provoacă ar putea satisfăcătoare dar nu chiar plăcute.

eXistenZ (1999) “eXistenZ”, scris așa, cu “e” mic, “x” mare și “z” mare; un film despre care s-ar putea spune că e un fel de Videodrome 2.1, cele două pelicule având multe în comun; ambele tratează îmbinarea tehnologiei cu psihicul uman, doar că în timp ce “Videodrome” trata televizorul și casetele video “eXistenZ” se ocupă de jocuri video, și ambele filme au tematici carnale și sexual puternice. Dar similaritățile se opresc aici. “eXistenZ” se bucură de un fir narativ mai liniar și mai logic, dar rama din ramă din ramă din ramă s-ar putea să te piardă un pic pe parcurs și la finalul, magnific de altfel, are posibilități implicite subtile care te fac să te gândești mult timp despre care variant e de fapt cea corectă (asta după reacția inițială de “Stai un pic! Ce?”).
Filmul se bucură de talentele actoricești a lui Jude Law și Jennifer Jason Leigh în rolurile principale și actori precum Willem Dafoe și Ian Holm în roluri secundare. Din toate trei filmele ăsta e cel care îl recomand cel mai tare, și pentru actorie, și pentru poveste, și pentru că e cel mai nou și pentru efectele speciale, dar mai ales pentru faptul că acesta m-a lăsat cu cea mai puternică impresie că tocmai mi-au fost șterse toate gândurile din creier.

The Fly (Musca)(1986) e probabil cel mai cunoscut film al său, o peliculă despre un om de știință care inventează o tehnologie pentru teleportare, dar când o încearcă își combină ADN-ul cu cel al unei muște, transformăndu-se încet într-un hybrid grotesc.
Ce îmi place la Cronenberg e că întră direct în acțiune. Nu stă cu introduceri lente ale personajelor, care funcționează perfect pentru alte filme. Nu stăm să urmărim cum a stat și s-a chinuit personajul principal să inventeze telepodurile, cum a căutat finanțare, cum au mers greșit primele experimente. Nu ne ține într-un suspans impotent o treime din film până să vedem aparatura și prima teleportare. Nu. Ne scufundăm direct, cu capul înainte. Generic. Actori. Regizor. Titlu. Ambele personaje apar direct pe ecran. El către ea: “Vino să îți arăt ceva!”, două minute mai târziu prima teleportare, împreună cu toată incipientul poveștii. Filmele lui Cronenberg sunt scurte (cam 90 de minute toate trei în parte) și la obiect.
Cât despre “Musca”? Un clasic instant! E un horror, e o dramă, e o poveste de dragoste, e un film despre umanitate, e un film despre animalitate. Jeff Goldblum are, în opinia mea, rolul vieții. Joacă excepțional și omul, dar felul cum interpretează musca care preia omul este veritabil și versatile. Efectele speciale nu sunt făcute pe calculator dar arată infiorător de bine, împreună cu machiajul care ar fi putut intra foarte ușor în abusrd, dar nu a făcut-o. Geena Davis joacă foarte bine, chiar dacă nu excepțional. Iar finalul este pe atât de emoționant pe cât e de înspăimântător. Savurare plăcută!