Novecento (1900)
Regia: Bernardo Bertolucci
Cu: Robert De Niro, Gerard Depardieu, Donald Sutherland, Burt Lancester
An: 1977
Durata: 301 min
Pe scurt: o masturbare pro-socialistă de 5 ore terminată cu o ejaculare mult întârziată și nefertilă.
Mai în detaliu: Filmul prezintă povestea a doi bărbați care s-au născut în aceeași zi a anului 1900 într-o provincie din Italia, unul fiu de familie bogată, celălalt fiul slugei familiei. Cei doi cresc împreună și se împrietensc. Dar pe măsură ce cresc societatea din jurul lor se schimbă, are loc Primul Război Mondial, iar activiști politici încep să tulbure stilul de viață a oamenilor. Țăranii încep să ceară tratament egalitar și se răzvrătesc împotriva stăpânilor lor. Cei doi băieți sunt bărbați acum, cel bogat (Robert De Niro) moștenește moșia părinților și deși nu are el însuși înclinații fasciste, accept fără probleme acest regim. Celălalt (Gerard Depardieu) este tras în mișcări de stânga și devine un activist socialist notoriu. Prietenia celor doi se destramă, dar ambii rămân cu amintirea copilăriei petrecute împreună.
Teoretic nu sună așa de rău, dar practic, filmul nu reușește să se transpună cu succes pe ecran. Are elementele unui film bun. Bertolucci e un regizor foarte bun, iar actoria este excepțională, De Niro își ocupă rolul cu obișnuita măiestrie, Depardieu își face unul din cele mai bune roluri iar Donald Sutherland e periculos și plin de energie. Problema e că filmul se sufocă sub propria greutate. Toate elementele bune se pierd în epicele cinci ore, legătura dintre ele se subțiază. La asta se adaugă faptul că toți actorii secundari și-au filmat rolul în italiană iar apoi au fost dublați în engleză. Filmul amintește de westernurile lui Leone, dar acolo nu era așa de deranjant. Actoria se pierde complet și ai constant o impresie de falsitate și ridicularitate. Partea pro-socialistă a filmului crește pe parcurs, iar dacă la început pare doar o refereință istorică, mai încolo devine pedant, glorificarea comunistului și demonizarea fascistului bate în absurditate, iar ultima jumătate de oră din film pare a fi luată dintr-un film rusesc de propagandă de pe vremea lui Stalin. E așa de ridicule încât vrei să crezi că e o parodie, doar că nu râde nimeni. Iar cele câteva scurte și răsfirate critici ale socialismului nu reușesc nicidecum să dea atmosfera de obiectivitate dorită.
Dacă se face însă abstracție de aceste defecte și te înarmezi cu o doză serioasă de răbdare, filmul îți dă o experiență cinematică destul de completă și satisfăcătoare.
C'era una volta in America (Once upon a time in America)
Regia: Sergio Leone
Cu: Robert De Niro, James Woods, Joe Pesci, Jennifer Connelly
An: 1984
Durata: 229 min
Ultimul film a lui Sergio Leone, regizorul care și-a câștigat faima cu westernurile cu Clint Eastwood, este un epic despre prietenie și remușcare. Pe lângă De Niro și faptul că ambii regizori sunt italieni, filmul pare a avea multe în comun cu “Novecento”, ambele spun povestea a doi prieteni de la copilărie la adulți, ambele studiază societatea în care trăiesc ei și cum se schimbă ea de-alungul deceniilor, diferența principal fiind că filmul lui Leone funcționează.
Robert De Niro îl joacă pe Noodles, un gangster din vremea prohibiției care își trădează prietenii și fuge din oraș înainte să fie ucis. 35 de ani mai târziu se întoarce după ce a primit o scrisoare anonimă și începe să-și reamintească adolescența, cum și-a întâlnit prietenii, și cum s-au desfășurat lucrurile până la punctual trădării lor.
Filmul este un tur de forță atât ca poveste cât și actoricește și este un bun final pentru Leone. Prima versiune avea 6 ore, dar studioul a vurt un film mai scurt, rezultând în final variant de aproape 4 ore, care a câștigat aprecierea criticilor și a publicului laolaltă (locul NR pe IMDb top 250).
Deși e un film în care personajele sunt gangsteri, nu e un film “cu gangsteri”, el având o poveste plină de drama vieții, iar temele adolescenței, sacrificiului, remușcării și a prietenei și a dragostei domină pelicula. Cu toate astea filmul e mai degrabă un film de bărbați, nu doar pentru ca are violență și sex explicit, ci și pentru că personajele principale sunt bărbați pe tot parcursul, iar femeile se pot identifica cu ei la fel de bine cum o fac bărbații cu Bridget Jones.
cinefilia: incurabilă
Showing posts with label james woods. Show all posts
Showing posts with label james woods. Show all posts
Monday, May 18, 2009
Saturday, May 16, 2009
David Cronenberg mi-a zburat creierii
David Cronenberg a reușit ceea ce puțini regizori au reușit, a reușit să mențină un echilibru stabil între independent și hollywoodian. Filmele lui nu se țin de normele impuse de Hollywood, de aceleași clișee și construcțiile care determină majoritatea filmelor ce ies annual, dar cu toate astea succesul irefutabil în fața unui public larg au determinat producătorii și studiourile să îi finanțeze proiectele în continuare.
Un stil visceral, organic, carnal, cu o puternică tentă sexual, filmele sale nu iartă publicul, ele putând fi puse în diverse categorii de la David Lynch la Quentin Tarantino de la semi-SF-uri precum “Gattaca” la filme horror cu mult sânge și organe precum “The Thing” sau “Night of the living dead”. Filmele trebuie văzute pentru a fi înțelese, dar nu le recomand celor slabi de inimă sau ușor ofensați. Eu am văzut trei filme în ultimele zile, toate trei complet diferite dar totuși atât de reminesciente unul de altul.
Videodrome (1983) Un film despre care habar nu am cum să incep să scriu despre el. Povestea începe cu un producător de emisiuni (un James Woods plin de energie) pornografice și sadice pentru un post cu circulație mică. El descoperă o emisiune “Videdrome” sunt simulate acte de tortură și crimă și vrea să aducă emisiunea pe postul său. Până aici e ok, dar astea se întâmplă în primele 10 minute din film, și mai departe lucrurile devin prea bizare ca să le mai pot rezuma fără să le stric. Cu toate astea firul narativ nu te pierde. Nu e vorba doar de un ghiveci de simboluri caudate, pe cât filmul devine mai ciudat pe atât mai mult îi accepți logica întortocheată și te ageți de el. Iar la final rămâi cu gura căscată în fața ecranului încercând să-ți dai seam ace naiba tocmai s-a întâmplat. Uitați-vă la film, dar pe propriul risc; nu pentru că ar fi un film prost, dar sentimentele pe care vi le provoacă ar putea satisfăcătoare dar nu chiar plăcute.
eXistenZ (1999) “eXistenZ”, scris așa, cu “e” mic, “x” mare și “z” mare; un film despre care s-ar putea spune că e un fel de Videodrome 2.1, cele două pelicule având multe în comun; ambele tratează îmbinarea tehnologiei cu psihicul uman, doar că în timp ce “Videodrome” trata televizorul și casetele video “eXistenZ” se ocupă de jocuri video, și ambele filme au tematici carnale și sexual puternice. Dar similaritățile se opresc aici. “eXistenZ” se bucură de un fir narativ mai liniar și mai logic, dar rama din ramă din ramă din ramă s-ar putea să te piardă un pic pe parcurs și la finalul, magnific de altfel, are posibilități implicite subtile care te fac să te gândești mult timp despre care variant e de fapt cea corectă (asta după reacția inițială de “Stai un pic! Ce?”).
Filmul se bucură de talentele actoricești a lui Jude Law și Jennifer Jason Leigh în rolurile principale și actori precum Willem Dafoe și Ian Holm în roluri secundare. Din toate trei filmele ăsta e cel care îl recomand cel mai tare, și pentru actorie, și pentru poveste, și pentru că e cel mai nou și pentru efectele speciale, dar mai ales pentru faptul că acesta m-a lăsat cu cea mai puternică impresie că tocmai mi-au fost șterse toate gândurile din creier.
The Fly (Musca)(1986) e probabil cel mai cunoscut film al său, o peliculă despre un om de știință care inventează o tehnologie pentru teleportare, dar când o încearcă își combină ADN-ul cu cel al unei muște, transformăndu-se încet într-un hybrid grotesc.
Ce îmi place la Cronenberg e că întră direct în acțiune. Nu stă cu introduceri lente ale personajelor, care funcționează perfect pentru alte filme. Nu stăm să urmărim cum a stat și s-a chinuit personajul principal să inventeze telepodurile, cum a căutat finanțare, cum au mers greșit primele experimente. Nu ne ține într-un suspans impotent o treime din film până să vedem aparatura și prima teleportare. Nu. Ne scufundăm direct, cu capul înainte. Generic. Actori. Regizor. Titlu. Ambele personaje apar direct pe ecran. El către ea: “Vino să îți arăt ceva!”, două minute mai târziu prima teleportare, împreună cu toată incipientul poveștii. Filmele lui Cronenberg sunt scurte (cam 90 de minute toate trei în parte) și la obiect.
Cât despre “Musca”? Un clasic instant! E un horror, e o dramă, e o poveste de dragoste, e un film despre umanitate, e un film despre animalitate. Jeff Goldblum are, în opinia mea, rolul vieții. Joacă excepțional și omul, dar felul cum interpretează musca care preia omul este veritabil și versatile. Efectele speciale nu sunt făcute pe calculator dar arată infiorător de bine, împreună cu machiajul care ar fi putut intra foarte ușor în abusrd, dar nu a făcut-o. Geena Davis joacă foarte bine, chiar dacă nu excepțional. Iar finalul este pe atât de emoționant pe cât e de înspăimântător. Savurare plăcută!
Un stil visceral, organic, carnal, cu o puternică tentă sexual, filmele sale nu iartă publicul, ele putând fi puse în diverse categorii de la David Lynch la Quentin Tarantino de la semi-SF-uri precum “Gattaca” la filme horror cu mult sânge și organe precum “The Thing” sau “Night of the living dead”. Filmele trebuie văzute pentru a fi înțelese, dar nu le recomand celor slabi de inimă sau ușor ofensați. Eu am văzut trei filme în ultimele zile, toate trei complet diferite dar totuși atât de reminesciente unul de altul.
Videodrome (1983) Un film despre care habar nu am cum să incep să scriu despre el. Povestea începe cu un producător de emisiuni (un James Woods plin de energie) pornografice și sadice pentru un post cu circulație mică. El descoperă o emisiune “Videdrome” sunt simulate acte de tortură și crimă și vrea să aducă emisiunea pe postul său. Până aici e ok, dar astea se întâmplă în primele 10 minute din film, și mai departe lucrurile devin prea bizare ca să le mai pot rezuma fără să le stric. Cu toate astea firul narativ nu te pierde. Nu e vorba doar de un ghiveci de simboluri caudate, pe cât filmul devine mai ciudat pe atât mai mult îi accepți logica întortocheată și te ageți de el. Iar la final rămâi cu gura căscată în fața ecranului încercând să-ți dai seam ace naiba tocmai s-a întâmplat. Uitați-vă la film, dar pe propriul risc; nu pentru că ar fi un film prost, dar sentimentele pe care vi le provoacă ar putea satisfăcătoare dar nu chiar plăcute.
eXistenZ (1999) “eXistenZ”, scris așa, cu “e” mic, “x” mare și “z” mare; un film despre care s-ar putea spune că e un fel de Videodrome 2.1, cele două pelicule având multe în comun; ambele tratează îmbinarea tehnologiei cu psihicul uman, doar că în timp ce “Videodrome” trata televizorul și casetele video “eXistenZ” se ocupă de jocuri video, și ambele filme au tematici carnale și sexual puternice. Dar similaritățile se opresc aici. “eXistenZ” se bucură de un fir narativ mai liniar și mai logic, dar rama din ramă din ramă din ramă s-ar putea să te piardă un pic pe parcurs și la finalul, magnific de altfel, are posibilități implicite subtile care te fac să te gândești mult timp despre care variant e de fapt cea corectă (asta după reacția inițială de “Stai un pic! Ce?”).
Filmul se bucură de talentele actoricești a lui Jude Law și Jennifer Jason Leigh în rolurile principale și actori precum Willem Dafoe și Ian Holm în roluri secundare. Din toate trei filmele ăsta e cel care îl recomand cel mai tare, și pentru actorie, și pentru poveste, și pentru că e cel mai nou și pentru efectele speciale, dar mai ales pentru faptul că acesta m-a lăsat cu cea mai puternică impresie că tocmai mi-au fost șterse toate gândurile din creier.
The Fly (Musca)(1986) e probabil cel mai cunoscut film al său, o peliculă despre un om de știință care inventează o tehnologie pentru teleportare, dar când o încearcă își combină ADN-ul cu cel al unei muște, transformăndu-se încet într-un hybrid grotesc.
Ce îmi place la Cronenberg e că întră direct în acțiune. Nu stă cu introduceri lente ale personajelor, care funcționează perfect pentru alte filme. Nu stăm să urmărim cum a stat și s-a chinuit personajul principal să inventeze telepodurile, cum a căutat finanțare, cum au mers greșit primele experimente. Nu ne ține într-un suspans impotent o treime din film până să vedem aparatura și prima teleportare. Nu. Ne scufundăm direct, cu capul înainte. Generic. Actori. Regizor. Titlu. Ambele personaje apar direct pe ecran. El către ea: “Vino să îți arăt ceva!”, două minute mai târziu prima teleportare, împreună cu toată incipientul poveștii. Filmele lui Cronenberg sunt scurte (cam 90 de minute toate trei în parte) și la obiect.
Cât despre “Musca”? Un clasic instant! E un horror, e o dramă, e o poveste de dragoste, e un film despre umanitate, e un film despre animalitate. Jeff Goldblum are, în opinia mea, rolul vieții. Joacă excepțional și omul, dar felul cum interpretează musca care preia omul este veritabil și versatile. Efectele speciale nu sunt făcute pe calculator dar arată infiorător de bine, împreună cu machiajul care ar fi putut intra foarte ușor în abusrd, dar nu a făcut-o. Geena Davis joacă foarte bine, chiar dacă nu excepțional. Iar finalul este pe atât de emoționant pe cât e de înspăimântător. Savurare plăcută!
Subscribe to:
Posts (Atom)