The Dark Knight Rises (recenzie raluk.ro)

Am sa revin saptamana viitoare cu un alt fel de articol despre noul film Christopher Nolan, asa ca momentan va las cu recenzia de pe raluk.ro

In 2005 Christopher Nolan ne-a pus in fata inceputul viziunii sale aupra posibilitatiilor unui film cu super-eroi. Batman Begins a schimbat regulile filmelor bazate pe benzi desenate; eroul este umanizat si coborat de pe piedestalul moralitatii absolute, calatoria sa prin viata fiind impanata cu decizii mai complexe decat decizia intre bine si rau, iar implicatiile actiunilor sale au reverberatii mai profunde asupra societatii in care traieste, si nu se rezuma la a salva situatia-cu-placere-noapte buna. Vechile arhetipuri au fost abandonate si un realism fara precedent a fost cusut intr-un gen de film care pana atunci era doar un fundal pentru scene de actiune extravagante si conflicte de suprafata.

Dar, in ciuda impactului primului film, lumea nu a fost pregatita pentru The Dark Knight, care, in ciuda defectelor sale, a devenit aproape instant unul din cele mai apreciate filme facute vreodata, atat critic cat si comercial. Un film de actiune desavarsit, o drama intensa si un adevarat studiu de caz asupra nuantelor moralitatii umane si asupra ideii de erou. Un film care l-a pus pe Nolan definitiv pe harta marilor regizori si a dat lumii unul din cele mai talentate exemple de joc actoricesc prin Joker-ul lui Heath Ledger, un villain a carui adorare este depasita poate doar de cea a lui Darth Vader.

Iar acum, dupa patru ani, viziunea lui Nolan a ajuns la capat de linie, momentul in care sunt aruncate in joc toate cartile, in care nicio idee sau valoare nu mai e in siguranta si in care eroii nostri sunt pusi la incercari ale caror solutii le vor schimba viata. The Dark Knight a fost probabil apogeul cinematic al trilogiei, dar inThe Dark Knight Rises ni se da concluzia epica la toate drumurile deschise pana acum.

The Batman must come back

In general, cand un film bun primeste una sau mai multe continuari, acestea tind sa repete aceleasi formule de dinainte, doar sub alta forma la suprafata, oferind rezultate dezamagitoare. Dar, chiar si atunci cand producatorii reusesc sa faca continuari originale care se sustin singure, istoria ne arata ca de obicei partea a treia este cea mai slaba dintr-o trilogie, sau, daca nu cea mai slaba ca film, cel putin finalul oferit nu are rezonanta emotionala pe care ne-au promis-o episoadele precedente – fie ca este o singura poveste mai lunga, fie ca sunt trei povesti individuale. Seriile Godfather, Star Wars, Back to the Future si chiar si Lord of the Rings ne-au oferit, argumentabil, concluzii care nu ne-au lasat complet impliniti cu referire la destinul eroilor nostri.

In cazul de fata, dupa cum am mentionat in introducere, pelicula nu ofera aceeasi satisfactie ca experienta cinematografica in sine, dar tematic si emotional filmul mi s-a parut cel mai complex din serie. Motivul principal din cauza caruia filmul are un impact imediat mai redus decat precedentul este lipsa numeroaselor momente unice de forta pe care celalalt le avea – fie ca e scena de la inceput cu banca, fie ca e un monolog de-a lui Alfred sau al Joker-ului, fie ca e moartea vreunui personaj major, The Dark Knight avea numeroase scene care aveau, singure, un puternic impact emotional sau de actiune. In The Dark Knight Rises insa, abordarea este mai subtila, chiar daca nu mai putin intensa, iar punctele principale de conflict, de poveste sau emotional, sunt intinse pe perioade mai lungi. Oricum, la cele doua ore patruzeci si cinci ce minute si la complexitatea firului narativ, uneori ai impresia ca te uiti la mai multe episoade a unei miniserii puse laolalta, in loc de un film.

Ceea ce face din filmul de fata o concluzie reusita la trilogia lui Nolan, este faptul ca filmul nu este doar o simpla continuare la filmele precedente, ci reia si leaga elegant firele tematice si narative din primele doua parti, care pana acum pareau a avea putina legatura intre ele. Astfel, scriitorii s-au asigurat ca cele trei filme nu reprezinta doar momente selecte din aventurile nesfarsite lui Batman, ci ele formeaza o poveste de mare amploare, in care eroul, antagonistii si personajele secundare joaca roluri precise si importante, facand din trilogie un cerc etans.

Desigur, nu vreau sa para ca filmul nu ar avea defectele sale. Ca si celelalte filme din serie, intamplarile sunt pline de situatii fortate, bazate pe niste coincidente foarte improbabile. Nu am sa dezvalui aici prea multe detalii despre intamplari, dar situatii de genul celor in care un personaj se afla intr-un anumit loc si la un anumit moment, fara ca prezenta acestuia sa aiba vreo justificare sau logica. Ca si planurile lui Joker din filmul anterior, care pentru a functiona necesitau ca un numar mare de alte personaje sa se comporte intr-un fel foarte precis, comportament pe care Joker-ul nu avea cum sa-l stie de la inceput, si aici exista situatii destul de implauzibile. Mai departe, la nivel de scenariu, unele dialoguri par cam nenaturale, iar unele momente de expozitie sunt aruncate cam bont in fata publicului.

[restul recenziei aici]

Tinker Tailor Soldier Spy

Apas play. Porneste trailer-ul. Gary Oldman. Hm. Ceva drama politica in anii ’70. Ar putea fi interesant. John Hurt? Ok. Spionaj. Mark Strong.Ciarán Hinds. Toby Jones. Tom Hardy? Ce e asta si unde ma inscriu?

Asta era acum cateva luni cand am auzit pentru prima data de Tinker Tailor Soldier Spy (titlu pe care cu siguranta il vom vedea prescurtat TTSS pe diverse bloguri si in publicatii care sunt la curent cu tinerimea). Nu stiam atunci de John le Carré si romanele sale de spionaj sau despre serialul din anii ’70 cu Alec Guinness, dar interesul mi-a fost starnit.

There is a ‘mole’ at the top of the ‘Circus’

Anii ’70, dupa ce o misiune de a rapi un general rus in Ungaria merge gresit, “Control” (interpretat de John Hurt), seful agentiei britanice de spionaj, MI6, si cel care a ordonat misiunea, este obligat sa-si dea demisia, alaturi de protejatul sau George Smiley (interpretat de Gary Oldman). La capul agentiei raman patru barbati, unul dintre care preia rolul lui “Control”.

Luni mai tarziu, “Control” moare iar Smiley incearca sa se obisnuiasca cu pensia fortata, dar lucrurile sunt puse in miscare cand un agent renegat il anunta pe Prim-ministru ca unul din cei patru barbati ramasi la MI6 este de fapt un spion al rusilor. Smiley e contactat si primeste misiunea secreta de a-si folosi anii de experienta in spionaj pentru a afla care e tradatorul.

How do you find an enemy who is hidden right before your eyes?

Gadget-uri de ultima ora, scene de actiune cu masini si impuscaturi, femei, antagonisti a caror mega-planuri afecteaza lumea intreaga, calatorii in jurul globului, femei, cam asta iti vine in cap cand te gandesti la filmele de spionaj a la James Bond. Chiar si cu versiunea gritty si de-kitsch-ata din era Daniel Craig, ce avem in fata sunt la baza niste filme de actiune destul de sablonarde si care nu-i prea atrag pe cei ce nu sunt fani ai genului.

Iar daca asta cautati si in acest film, s-ar putea sa [restul aici]

Cambridge Film Festival 2011, Day 1

The Cambridge Film Festival has begun yesterday, and today I managed to view three films, one of which was for the festival magazine, Take One. (make sure to take one when it comes out)

I will try and keep a short festival diary on each of the 10 days, and hopefully will even manage to do it (at least on most days).

So here's today's:

12:30: Tinker, Tailor, Soldier, Spy - as expected it was a very satisfying film, with a brilliant set of actors and a talented director (Let The Right One In's Thomas Alfredson). Let's just say I smell Oscars, aplenty.

(recenzia in romana urmeaza cat de curand)

15:00: Mann v. Ford - made for TV HBO documentary, interesting subject, unimpressive film. Review attached below.

17:45: Resistance - a war drama taking place in an alternative 1944 where D-Day has failed and the Germans have invaded Britain. In a small village in Wales all the men have suddenly disappeared to fight in the resistance, leaving the women under German occupation. Having nothing left home a German general wants to settle here, and tries to form a bond with a local woman, who cannot turn down the help he offers, but does not want to give up her husband. A subtle, slow drama with great performances, much in tone with Tinker, Tailor.... With Andrea Riseborough and Michael Sheen. UK release on November 25th, well worth seeing it.

(in romana, recenzie, cand am timp)

Mann v. Ford

It’s Erin Brockovich, the TV-documentary version, and that could be enough said.

This 2010 HBO documentary follows a community of Native Americans as they are trying to find justice after learning that the rainbow coloured sludge the Ford Motoring Company has dumped on their land during the 60’s is actually highly toxic, causing serious health problems to most inhabitants of the area.

The comparisons to the 2000 Julia Roberts drama don’t stop here, for on the horizon, as a crusader for these people ignored by the authorities, appears the rescuer, a spunky female lawyer looking like a middle-aged Barbie, complete with blonde hair, pink lipstick and matching figure. A southern accent, a go-to attitude and an optimistic determination make her an appealing character, as the film makers themselves must have noticed, considering the movie often seems to center more on her than the Indians themselves.

There is clearly enough and strong material for a moving movie and a deeper study about the carelessness of major companies about the effect some of their actions have on smaller communities, yet the filmmakers do not seem to be able to handle all this material effectively, the product never surpassing its ‘made for TV’ feel, and as for why it received a cinema release in the UK, remains, in this reviewers opinion, a mystery.

Throughout its course the movie retains a stubborn one-sidedness; victims are interviewed in a Church, the lawyers reinterpret anything said by the plaintiffs into an eloquent monologue, which in any court-room drama would stir calls of “Objections, they are leading the witness on”, and no opposing opinion is ever presented, these elements giving a pervading feeling of self-righteousness.

But as the toxic waste permeates into the ground beneath, the real emotional moments permeate the parade of victimization, and moments such as the one where one community member lists all those who have died or are suffering of cancer on a single street, nick-named “Cancer Row” (hint: nearly everybody) are truly gut-wrenching, and are the saving element of the film.

A David vs. Goliath story, if David would spend an hour and a half talking about how mean and ugly Goliath was and then skipped the fight to the aftermath.

Jim Carrey e Scrooge in varianta lui Zemeckis de la „A Christmas Carol” (2009)

Acum că v-am atras atenţia (sau nu) sar direct la concluzie: Atâta potenţial irosit.
Povestea din „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens o ştim cu toţii: Ebenezer Scrooge e un bărbat bătrân, singuratic, extrem de zgârcit şi prost dispus şi care crede că sărbătoarea Crăciunului e o prostie (exprimandu-se prin una din ceale mai elocvente replici faimoase zise vreodata de vreun personaj ficţional: „Bah! Humbug!” - clasic). Şi pentru a-l convinge să-şi schimbe viaţa e vizitat de trei fantome, cea a Crăciunurilor Trecute, cea a Crăciunul Prezent şi cea a Crăciunurilor Viitoare. Este părerea autorului că aceste vizite sunt de fapt rezultatul unui trip prost rezultat dintr-o vizită la unul din numeroasele case de opiu din Anglia victoriană, detaliu care a fost omis de Dickens. Şi aşa de rău a fost tripul că a doua zi îşi pierde complet minţile şi fuge prin oraş urând Crăciun fericit străinilor şi aruncând încoace şi încolo cu bani.
Deşi nu i s-a remunerat pe măsura Dickens a scris una din cele mai durabile şi universale poveşti concepute de mintea umană, şi ca şi consecinţă e şi una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) filmate poveşti din istorie. La nici 25 de ani de la apariţia filmului, în 1901 a apărut prima versiune cinematografică, urmând ca în fiecare deceniu să apară cel puţin o versiune pentru cinema şi încă câteva pentru televiziune, rezultând peste o sută de variante.
Sub aceste condiţii s-a apucat Robert Zemeckis („Back to the Future”, „Forrest Gump”, „Polar Express”, „Beowulf”) să ne pregătească varianta 2009, şi nu oricum ci prin patentata sa metodă de digital motion capture (vezi trailerul mai jos)(adică nu e nici chiar animaţie digitală, dar nici chiar filmare, actorii joacă rolul şi cu ajutorul calculatoarelor se adaugă fundalul şi feţele personajelor, care sunt foarte realiste şi detaliate, deseori arătând exact ca actorul real...ceea ce e cam pleonastic...dar sunt sigur că există un motiv logic pentru a folosi această tehnică). După „Polar Express” şi „Beowulf” domnul Zemeckis (pe care l-am întâlnit vara aceasta în Sibiu când am lucrat la Crama Sibiană, nu pot sublinia acest aspect destul) a decis să reinventeze clasicul lui Dickens (ceea ce nuuuuu s-a mai făcut până acum), şi nu doar atât dar şi în 3D (din aia în care iese mână lu’ ăla din ecran, o modă foarte în vogă mai nou)
În mod plăcut surprinzător s-a ţinut foarte aproape de carte, nu a adăugat sub-poveşti pentru a da realism personajelor şi alte chestii fără folos. După variante catastrofale în care se încerca modernizarea poveştii (cum ar fi „Scrooged” cu Bill Murray, sau nu ştiu ce variantă cu Whoopy Goldberg) oamenii au realizat că uneori a rămâne cu clasicul e ideea cea mai bună.
Problema care o am eu cu variantele clasice pe care le-am văzut până acum, e că sunt aşa de al naibii de plictisitoare (scuze Patrick Steward), adică prezintă povestea 100% ca la carte, fără prea multă creaţie. Doar că ştim deja cu toţii povestea.
Aici e alt plus al filmului, din primele secvenţe îţi dai seama că va fi o variantă colorată, ritmată. Animaţia Londrei victoriene e minunată, detaliată cu părţile bune şi rele, chiar te simţi că te plimbi prin acele locuri. Povestea nu se blochează ca un filmuleţ youtube care nu s-a încărcat ca lumea pentru a asigura că absolut fiecare cuvânt scris de Dickens apare în film, ci se mişcă destul de repede. PREA repede. Greşeala cea mai mare, în timp ce celelalte filme se înghesuie prea mult să prezinte povestea, Zemeckis prea se bazează că noi o ştim deja, ceea ce adevărat, dar totuşi să nu sărim chiar aşa peste tot şi să băgăm cât mai multe efecte speciale posbile în 96 de minute.
M-am bucurat că nu a trebui să stau prin jumătate din film ca să apară fantomele, ceea ce alteori a fost cazul, am ajuns la ele destul de repede, dar am şi trecut de ele în acelaş ritm. De abia petrecem timp cu primele două fantome, scene din carte sunt tăiate, iar cele trei se succed în timpul în care îţi ia să clipeşti. Nu petrecem destul timp în nici o scenă încât să începem să empatizăm cu personajele, şi la plecarea fantomei nu avem nici o secundă de odihnă pentra a absorbi şi a reflecta puţin la ceea ce am văzut (valabil şi pentru Scrooge), şi deja am sărit în următoarea aventură. Ca să nu mai zic ca la ultima fantomă care ar trebui să fie cea mai sobră şi liniştită, suntem brusc transportaţi într-un film Jason Bourne doar că horror şi psihedelic, şi asta doar ca să aibă publicul care beneficiază de ochelari şi proiector 3D o justificare pentru banii în plus pe care i-au plătit.
Dar să vedem şi alte aspecte, după cum am spus estetica e minunată, cu tonalităţi romantice şi gotic-întunecate, iar personajele sunt colorate şi bine detaliate, ceea ce mă aduce la actori. Deşi nu apar fizic pe ecran, actoria nu poate fi ignorată, căci actorii au făcut mult mai mult decât să dubleze vocile.
Dacă acum 12 ani îmi zicea cineva că Jim Carrey îl joacă pe Scrooge, aş fi zis: „Tipul ăla care vorbeşte cu fundul în filmele alea cu animale?”, dar între timp ştim că poate duce cu uşurinţă roluri serioase, iar Ebenezer Scrooge e printre cele mai bune ale sale. Scrooge cel bătrân nu e nici exagerat sau suprajucat, nici nu a devenit brusc simbolul capitalismului fără inimă, e un personaj veridic, pe care chiar îl poţi înţelege (chiar dacă nu îl placi), şi a cărui evoluţie a-i putea-o înţelege la fel dacă filmul ţi-ar lăsa timpul necesar. Dar pe lângă Scrooge Carrey a jucat şi cele 3 fantome, fiecare unică şi diferită, şi şi aici s-a descurcat de minune. Iar în roluri secundare îi avem pe Gary Oldman, Bob Hoskins, Cary Elwes, Colin Firth, ce mai vreţi?
Fiind un film cu Carrey te-ai aştepta totuşi să tindă spre comedie. Ceea ce nu se întâmplă, lucru deloc rău, dar totuşi lipsa de momente umoristice devine chiar apăsătoare, mai ales că unele scene par a fi conducând spre un astfel de moment, dar e ca şi cum poanta bancului a fost uitată, bancul devenind doar o anecdotă bizară. De fapt filmul e foarte greu de categorisit, are destul momente de dramă, dar nu poate fi chiar considerat chiar dramă. Şi deşi sunt numeroase momente magice, încântătoare şi voioase, acestea sunt compensate de momente foarte întunecate, bizare şi chiar înfricoşătoare, nu chiar potrivite pentru copii. Dar totuşi filmul nu e făcut pentru un public strict adult.
Dar ideea de bază e că atunci când am ieşit nu am avut acel sentiment crăciunesc care te ridică şi te înveseleşte, poate pentru că am devenit un ateu cinic fără emoţii, dar sper că e totuşi filmul de vină. Şi „Polar Express” a reuşit asta mai bine.
Este un film de familie, cei mici vor fi încântaţi de animaţie, şi e un mod bun de a le prezenta povestea pentru prima dată, sperând că apoi vor citi cartea (mda); şi are destule momente ce pot fi savurate de un public adult, inclusiv cinematografia minunată, dar pur şi simplu nu e un film prea memorabil, şi dacă ar fi să văd un film bazat pe această poveste să-l văd de Crăciun, probabil aş alege altă variantă (am auzit că cele din anii ’50 sunt chiar bune).

Crăciun Fericit!